ICCJ. Decizia nr. 700/2013. Penal. Omorul deosebit de grav (art. 176 C.p.). Ucidere din culpă (art.178 C.p.), distrugerea (art. 217 C.p.), distrugerea din culpă (art. 219 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 700 /20 14
Dosar nr. 744/122/2013
Şedinţa publică din 27 februarie 2014
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 369 din 20 mai 2013, Tribunalul Giurgiu l-a condamnat pe inculpatul M.O. la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare (15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. şi art. 175 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen. şi 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen.) cu executare în regim de detenţie şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 10 ani, după executarea pedepsei principale, deducând prevenţia de la 8 ianuarie 2013 la zi şi menţinând starea de arest a inculpatului.
În baza art. 14 şi 346 alin. (1) teza I C. proc. pen. raportat la art. 1357 şi urm. C. civ., inculpatul a fost obligat la 100.000 RON daune materiale şi 10.000 RON daune morale către partea civilă M.M. şi 5.000 RON daune morale către partea civilă M.D.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa fond a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 7 din 8 ianuarie 2013, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, inculpatul M.O. a procedat la incendierea imobilului socrului său D.O. situat în str. S., comuna H., unde locuia împreună cu soţia sa şi acesta, prin aprinderea gazului de la două butelii, cauzând astfel distrugerea integrală a locuinţei şi decesul prin carbonizare a proprietarului care era imobilizat la pat fiind paralizat, fără să ia măsuri pentru evacuarea victimei care era astfel în imposibilitate de a se apăra.
Relevante în stabilirea împrejurărilor faptice au fost apreciate declaraţiile părţilor civile M.M., M.D.M., ale martorilor P.L. şi V.A., fişa de constatări preliminarii, raportul de constatare medico-legală nr. A3/5/2013 al S.M.L. Giurgiu conform căruia moartea victimei a fost violentă fiind cauzată de insuficienţa cardo - respiratorie acută consecutivă arsurilor de gradul IV pe 90% din suprafaţa corpului, planşa foto şi procesul verbal de intervenţie, fiind înlăturate apărările inculpatului care a acreditat ideea că nu a avut intenţia de a incendia locuinţa, ci doar de a verifica gradul de umplere a celor două butelii.
Au fost avute în vedere şi concluziile raportului de expertiză nr. Al/940/2013 al I.N.M.L. potrivit cărora inculpatul prezintă diagnosticul de „tulburare organică de personalitate cu deteriorare cognitivă pe fond mixt toxietilic şi vascular", cu discernământ diminuat în raport de faptele sale.
La stabilirea intenţiei inculpatului de a suprima viaţa victimei, judecătorul fondului s-a raportat la modul în care a acţionat acesta, constatându-se că nu există nicio explicaţie raţională pentru faptul că a optat mai întâi să elibereze gazul din cele două butelii şi numai ulterior a aprins chibritul pe care îl avea asupra sa, riscul de incendiere a gazului eliberat în încăpere fiind major şi asumat în lipsa oricărui indiciu care să dovedească că nu avea reprezentarea acţiunilor sale. De altfel, în contextul în care inculpatul a arătat că s-a trezit devreme pentru a-şi strânge lucrurile în vederea mutării la Bucureşti, s-a apreciat că nu se justifică faptul pentru care în primul rând a verificat existenţa gazului în butelii cu atât mai mult cu cât dorea să le transporte la noua locuinţă, iar ulterior izbucnirii incendiului nu a intervenit pentru a lua măsuri în vederea stingerii, ba mai mult a aruncat materiale textile în flăcări, contribuind la propagarea acestora.
În drept, s-a constatat că faptele inculpatului care în noaptea de 7/8 ianuarie 2013, a incendiat un imobil prin aprinderea gazului de la două butelii care a fost distrus integral punând astfel în primejdie viaţa altor persoane şi cauzând decesul victimei care a fost în imposibilitatea să se apere, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de omor deosebit de grav şi distrugere prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. şi art. 175 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen. şi art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen.
La individualizarea tratamentului sancţionator, instanţa de fond a avut în vedere vârsta inculpatului, lipsa antecedentelor penale dar şi starea sa de sănătate, condiţii în care au fost aplicate pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege.
Având în vedere că în dovedirea daunelor materiale suferite de partea civilă M.M. a fost administrată proba testimonială, martorii exprimând însă poziţii diferite, judecătorul fondului a stabilit o valoare medie pentru imobilul distrus şi pentru cheltuielile de înmormântare sens în care a acordat suma de 100.000 RON pentru repararea acestor prejudicii.
Apreciind că sumele solicitate cu titlu de daune morale sunt exagerate au fost admise în fond doar în parte pretenţiile solicitate de către părţile civile pentru acoperirea acestora.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi inculpatul M.O.
Parchetul a criticat cuantumul redus al pedepselor aplicate inculpatului, în raportat de modul de săvârşire a faptelor, atitudinea acestuia.
Inculpatul M.O. a solicitat schimbarea încadrării juridice faptelor în infracţiunile de ucidere din culpă şi distrugere din culpă, susţinând că sub aspect volitiv nu a acţionat cu intenţie, reindividualizarea pedepselor în sensul coborârii sub minimul special ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante şi reducerea cuantumului daunelor civile.
Prin decizia penală nr. 229/A din 11 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca nefondate apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi inculpatului M.O., menţinând starea de arest a acestuia şi deducând prevenţia la zi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de prim control judiciar a constatat că judecătorul fondului a stabilit în mod corect situaţia de fapt, încadrarea juridică dată infracţiunilor şi vinovăţia inculpatului prin coroborare probatoriului administrat în cauză (declaraţiile părţii civile M.M., ale martorilor P.L. şi V.A., procesul-verbal de cercetare la faţa locului, planşele-foto, procesul-verbal de intervenţie din 08 ianuarie 2013 al I.S.U. Călăraşi potrivit căruia incendierea locuinţei a fost cauzată de folosirea intenţionată a unei surse de aprindere, raportul de necropsie nr. A3/5/2013 al S.L.M. Giurgiu din care a rezultat că moartea victimei a fost violentă, datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutiv arsurilor de gradul IV pe circa 90% suprafaţă).
Evaluând ansamblul probelor administrate, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 07 din 08 ianuarie 2013, pe fondul consumului de alcool, inculpatul M.O., aflându-se în imobilul din str. S., comuna H., judeţul Giurgiu unde locuia, a luat două butelii depozitate într-o încăpere separată, le-a mutat în bolul ce făcea legătura între mai multe încăperi, la o distanţă de circa 8 m de camera în care dormea socrul său, victima D.M., imobilizată la pat, apoi a eliberat gazul din acestea, după care a aprins un chibrit, producând un incendiu care s-a extins repede, în condiţiile în care a aruncat peste flacăra o mochetă din poliester şi care a distrus integral imobilul, cauzând decesul victimei care din motive de sănătate a fost în imposibilitate de a se apăra, împrejurări faptice care au dovedit dincolo de orice dubiu că inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă, prevăzând rezultatul faptei sale şi acceptând posibilitatea producerii acestuia, chiar dacă nu l-a urmărit.
Sub acest din urmă aspect, instanţa de prim control judiciar a considerat neplauzibile susţinerile inculpatului că a intenţionat doar să încerce cele două butelii, în condiţiile în care greutatea lor ar fi fost un indiciu suficient pentru a stabili gradul de umplere, cu atât mai mult cu cât la locuinţa din Bucureşti nu ar fi avut nevoie să le folosească, deci nu se justifica să le ia cu el.
Pornind, însă de la variantă prezentată de inculpat, s-a constatat că încercarea buteliilor s-a făcut în condiţii total improprii, apte a produce în mod inevitabil un incendiu, fapt care nu avea cum să nu fie cunoscut inculpatului, în vârstă de 72 de ani, cu o bogată experienţă de viaţă.
Eliberarea de gaz într-un spaţiu închis urmată de aprinderea unui chibrit s-a apreciat că exclude existenţa unei culpe cu sau fără prevedere, întrucât inculpatul trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, respectiv posibilitatea producerii unui incendiu, chiar în condiţiile unui discernământ diminuat, cu atât mai mult cu cât nu a avut la dispoziţie niciun element obiectiv sau subiectiv pentru a considera că nu se va produce un incendiu.
Acceptând posibilitatea producerii unui incendiu în urma activităţii sale periculoase, inculpatul implicit a prevăzut şi posibilitatea distrugerii locuinţei, date fiind materialele de construcţie, dar şi cea a decesului prin ardere sau asfixie a socrului său, imobilizat la o distanţă redusă de locul în care inculpatul a „încercat" cele două butelii, astfel că s-a reţinut ca dovedită existenţa legăturii de cauzalitate dintre infracţiunea de distrugere şi cea de omor.
Făcând trimitere la doctrină care a stabilit că în cazul intenţiei indirecte infractorul are o atitudine indiferentă de acceptare a rezultatului pe care-l prevede, nefăcând nimic pentru preîntâmpinarea acestuia, instanţa de apel a constatat că atitudinea inculpatului se circumscrie unui astfel de comportament, aspect dovedit şi de acţiunile sale ulterioare declanşării incendiului - singurul demers întreprins fiind aruncarea unui material puternic inflamabil asupra flăcării deschise, ceea ce a dus la înteţirea incendiului.
În raport de cele arătate, s-a apreciat că nu se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de distragere şi omor calificat şi deosebit de grav în cele de distrugere din culpă şi ucidere din culpă.
S-a mai reţinut existenţa intenţiei indirecte în comiterea infracţiunilor nu este exclusă de atitudinea inculpatului care s-a mutat în localitatea H. pentru a avea grijă împreună cu soţia sa de victima D.M. şi care nu avea un comportament violent faţă de aceasta.
Nici discernământul diminuat al inculpatului s-a apreciat că nu echivalează cu lipsa de reprezentare a faptei comise, cu atât mai mult cu cât comportamentul voit al inculpatului - consumul de alcool - a fost de natură a reduce percepţia acestuia asupra evenimentelor.
În raportat la declaraţiile părţilor şi schiţa locuinţei s-a considerat că partea civilă M.M. a fost în imposibilitate să-şi salveze tatăl atât din cauza interpunerii inculpatului, cât şi pentru faptul că fiind o persoană de sex feminin nu putea să-l transporte singură afară din imobil, în condiţiile în care victima era şi imobilizată la pat.
În drept, s-a reţinut că faptele inculpatului realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. şi art. 175 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen. şi art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., întrucât omorul a fost săvârşit prin mijloace ce au pus în pericol viaţa mai multor persoane - prin incendiere - şi prin cruzimi - relevante în acest sens fiind arsurile pe 90% din suprafaţa corpului victimei, profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra întrucât era imobilizată la pat, deci prin acţiuni apte să producă un evident pericol public.
Sub aspect sancţionator s-a constatat că, în mod corect, judecătorul fondului a individualizat criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., motiv pentru care nu se impune nici majorarea, dar nici diminuarea pedepselor, întrucât gravitatea deosebită a faptelor lipseşte de efecte elementele favorabile inculpatului, care însă împiedică aplicarea de pedepse mai aspre.
Pe latură civilă s-a apreciat că daunele morale acordate la fond destul de reduse în raport de gradul de rudenie dintre părţile civile şi victimă, de modul în care a intervenit decesul, de suferinţele evidente rezultate din modul în care a intervenit decesul tatălui, respectiv bunicului, motiv pentru care nu se impune a mai fi diminuate
Referitor la daunele materiale, probele administrate în cauză au fost considerate ca suficiente pentru stabilirea corectă a cuantumului acestora de către prima instanţă.
De altfel, a fost acordat o sumă mai mică decât cea dovedită de proba testimonială, cu planşe foto, cu înscrisuri în legătură valoarea obiectelor de mobilier, a cheltuielilor ocazionate de înmormântare şi restul datinilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen, inculpatul M.O. care, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., a criticat greşita încadrare juridică dată faptelor în condiţiile în care în raport de discernământul diminuat cauzat de consumul de alcool a acţionat cu forma de vinovăţie a culpei, astfel că se impune condamnarea sa pentru infracţiunile de ucidere şi distrugere, ambele săvârşite din culpă, cu consecinţa reducerii pedepselor în mod corespunzător, inclusiv în sensul reţinerii circumstanţelor atenuante, iar pe latură civilă diminuarea cuantumului daunelor morale dar şi a celor materiale, dat fiindcă nu au fost integral dovedite.
Examinând hotărârea atacată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct 172 C. proc. pen., precum şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul M.O. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Prealabil verificării criticilor formulate de inculpat, este de menţionat că, date fiind dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, judecarea prezentei căi de atac a recursului s-a făcut conform prevederilor art. 3851 - art. 38519 C. proc. pen. (1968), deşi art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres veghea lege procesual penală, începând cu 01 februarie 2014, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.
Hotărârea recurată este supusă casării prin prisma cazului prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., atunci când este contrară legii sau dacă prin intermediul acesteia s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Având în vedere modificările aduse dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, prin care s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. menţionat, rezultă clar intenţia legiuitorului, de a restrânge controlul judiciar efectuat prin intermediul recursului, ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În aceste condiţii, deşi cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. care privea greşit încadrare juridică a faptei penale a fost abrogat expres prin actul normativ anterior menţionat, analizarea criticilor referitoare la acest aspect trebuie realizată prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., dar numai în măsura în care, se contestă greşita aplicare a normei de incriminare la împrejurările faptice deja stabilite în mod suveran de către instanţele inferioare.
Având în vedere că prin criticile formulate cu privire la încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina sa, inculpatul M.O. nu repune în discuţie situaţia de fapt deja stabilită în cauză, ci doar poziţia sa psihică în momentul comiterii infracţiunii, Înalta Curte urmează să facă propriul său examen din această perspectivă.
Sub acest aspect, este de menţionat că, spre deosebire de infracţiunile de omor şi distrugere, care se comit cu intenţie directă sau indirectă, infracţiunile de ucidere din culpă şi distrugere din culpă, în care s-a solicitat de către inculpat schimbarea încadrării juridice, se săvârşesc numai din culpă, în sensul că autorul, deşi a prevăzut producerea incendiului cu consecinţa distrugerii imobilului şi intervenirii decesului victimei, nu le-a acceptat, socotind fără temei că nu se vor produce, fie nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
În raport de elementele faptice reţinute de instanţele inferioare, Înalta Curte apreciază că acţiunile inculpatului M.O., aflat în stare avansată de ebrietate, de a deschide gazul la cele două butelii şi de da a aprinde chibrituri, provocând astfel un incendiu, în timp ce socrul său imobilizat la pat se afla într-o încăpere alăturată, urmată de o atitudine pasivă din partea acestuia caracterizată prin lipsa de intervenţie în vederea salvării victimei care era în imposibilitatea de a se apăra întrucât nu se putea mişca şi al cărei deces s-a produs din cauza stopului cardio respirator şi a arsurilor de gradul VI ce au acoperit cadavrul în proporţii de 90%, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de omor deosebit de grav şi distrugere, prevăzute de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen. (1969) şi art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen. (1969), inculpatul acţionând cu vinovăţie, sub forma intenţiei indirecte, în sensul că a prevăzut producerea incendiului şi moartea victimei, ca rezultat al acţiunii sale, şi a acceptat realizarea acestui rezultat, chiar dacă nu l-a urmărit.
Acţiunea inculpatului de a deschide gazul de la butelii urmată de folosirea chibriturilor a provocat declanşarea incendiului care a cauzat distrugerea locuinţei şi moartea victimei, a atras în mod corect reţinerea elementului circumstanţial de agravare referitor la omorul săvârşit prin cruzimi, întrucât decesul nu a survenit instantaneu, ci din cauza unei suferinţe suplimentare a victimei, de intensitate deosebită, determinată de arsurile corporale.
Starea de ebrietate a inculpatului şi discernământul constatat prin expertiza medico-legală ca fiind diminuat în raport cu faptele sale, nu au relevanţă sub aspect volitiv, aceste aspecte putând fi valorificate doar în ceea ce priveşte individualizarea tratamentului sancţionator, fără însă a putea fi examinate întrucât nu vizează o chestiune de drept ce poate fi invocată în cadrul recursului ca a doua cale de atac ordinară.
Aşa cum, în mod corect, au reţinut atât judecătorul fondului, cât şi instanţa de prim control judiciar, în condiţiile concrete în care a acţionat - profitând de faptul- că socrul său era imobilizată la pat şi nu putea reacţiona şi rămânând în pasivitate după ce a provocat incendiul care prin natura sa a creat pericol public, întrucât se putea extinde şi la alte imobile - inculpatul a avut reprezentarea că locuinţa va fi distrusă, iar victima poate deceda ca urmare a arsurilor suferite prin incendiere, neputându-se reţine că a fost în culpă faţă de aceste rezultate.
În aceste condiţii Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cea de apel, consideră că inculpatul M.O. a acţionat, în plan subiectiv, cu intenţia indirectă de a ucide victima şi de a provoca distrugerea imobilului, constatând, aşadar, că s-a făcut o corectă încadrare juridică faptei comise de acesta.
Nici cuantumul daunelor morale şi al celor materiale nu poate fi cenzurat prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct 172 C. proc. pen., întrucât cuantificarea în bani a prejudiciului moral, dar şi recuperarea celui material constituie chestiuni de apreciere, fiind atributul exclusiv al instanţelor care examinează cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept să le stabilească.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen. referitoare la legea penală mai favorabilă, Înalta Curte consideră că acestea trebuie interpretate şi aplicate în sensul aprecierii globale a legii mai blânde, ceea ce presupune o comparare a prevederilor din ambele Coduri; în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai favorabilă în ansamblul său, cu excluderea celeilalte în integralitatea sa.
O interpretare contrară a noilor- dispoziţii, inclusiv a celor tranzitorii din legea de punere în aplicare a C. pen. este inadmisibilă contravenind normelor constituţionale, întrucât ar permite judecătorului să legifereze prin aplicarea concomitentă a dispoziţiilor mai blânde din legi penale succesive, creând astfel o lex tertia, operaţiune care este interzisă în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, Parlamentul este unica putere legiuitoare.
Relevante sub acest aspect este jurisprudenţa constantă Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 1470 şi nr. 1483 din 8 noiembrie 2011, publicate în M. Of., Partea I nr. 853/02.12.2011).
Este important a se menţiona şi faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres situaţiile în care este permisă combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, în acest sens fiind prevederile art. 10, art. 15 şi art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., împrejurare care demonstrează în lipsa oricărei prevederi exprese că legea mai favorabilă se apreciază în mod global.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că legea mai favorabilă inculpatului M.O. este, în concret, vechiul C. pen. care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situaţie mai avantajoasă, chiar dacă pedeapsa pentru infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen. (1969) era mai aspră, respectiv închisoarea de la 3 ani la 15 ani, iar în prezent este închisoarea de la 2 ani la 7 ani (art. 253 alin. (1) şi (4) C. pen.).
Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru două infracţiuni în concurs, fiind condamnat de instanţele inferioare la 15 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen. (1969) şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, faptă care, în noua reglementare, este incriminat sub denumirea de omor calificat în art. 189 C. pen., având în vedere că elementul circumstanţial al săvârşirii prin cruzimi, se regăseşte în conţinutul acestei infracţiuni la lit. h), fiind pedepsită tot cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, precum şi la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen. (1969).
Rezultă, aşadar, că, pentru infracţiunea de omor ambele coduri prevăd aceleaşi limite de pedeapsă, în timp ce pentru infracţiunea de distrugere, dispoziţiile noului C. pen. apar ca fiind mai blânde sub aspectul regimului sancţionator, însă, evaluând aceste prevederi legale în coroborare cu cele care reglementează tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, se observă că legea care, în ansamblul prevederilor sale care sunt incidente în speţă, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpat este reglementarea veche, iar nu cea în vigoare la data soluţionării prezentului recurs.
În acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancţionării concursului de infracţiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situaţia în care, în cauză, faptele inculpatului M.O. ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăşi cuantumul sancţiunii penale stabilită de instanţele inferioare, în temeiul legii penale anterioare.
Constatând, aşadar, că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. şi nici nu se regăseşte vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu,
Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.O.
Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.O. împotriva deciziei penale nr. 229/A din 11 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata prevenţiei, de la 8 ianuarie 2013 la 27 februarie 2014.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, precum şi la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către partea civilă M.M., reprezentând onorariul de avocat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3871/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 683/2013. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
