ICCJ. Decizia nr. 102/2014. Penal. Infracţiuni privind legea siguranţei naţionale a României (Legea 51/1991). Revizuire - Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 102/A/2014
Dosar nr. 401/35/2013
Şedinţa publică din 17 aprilie 2014
Asupra apelului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 172/PI din data de 04 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au dispus următoarele:
S-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 256 din 11 august 1955 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, în Dosarul nr. 275/1955 formulată de revizuientul D.J. (I.), în calitate de moştenitor al persoanei condamnate D.I.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul să plătească statului suma de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea sub Dosar nr. 401/35/2013, petentul D.J., fiul condamnatului D.I., a solicitat revizuirea sentinţei nr. 256 din 11 august 1955 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea în Dosarul nr. 275/1955 rămasă definitivă prin Decizia nr. 1731 din 4 octombrie 1955 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I. dată în Dosarul nr. 1712/1955 urmare respingerii recursului declarat de inculpat.
În motivarea cererii de revizuire, petentul a arătat că tatăl său D.I. a fost condamnat prin sentinţa nr. 256/1955 la 5 ani detenţie grea pentru comiterea infracţiunii de „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare” prevăzută de art. 1931 alin. (2) C. pen. în vigoare la data respectivă. D.I. a fost arestat în 1953, în baza unor note informative ale organelor de securitate şi, timp de 2 ani, a fost ţinut în stare de arest, fără a cunoaşte acuzaţiile ce i se aduc şi fără să fi avut posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare. În timpul judecăţii i s-a adus acuza că, în anul 1930, ar fi semnat un angajament de colaborare cu Poliţia Siguranţei Statului - considerată ca fiind organul de represiune burghezo - moşieresc -, în vederea demascării activităţilor clasei muncitoare. S-a mai arătat că inculpatul a negat că scrisul şi semnătura pe documentul respectiv i-ar fi aparţinut, dar instanţa a luat în considerare numai expertiza grafologică efectuată de organele de anchetă.
S-a mai arătat şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 997/C/2012 pronunţată în Dosarul nr. 13375/111/2011 Tribunalul Bihor a constatat caracterul politic al condamnării depuse prin sentinţa penală nr. 256/1955 pronunţată de Tribunalul Militar Oradea, cu privire la acest aspect hotărârea Tribunalului Bihor rămânând definitivă şi irevocabilă prin nerecurare, petentul recurând sentinţa civilă numai cu privire la despăgubirile solicitate prin acţiune, dar recursul a fost respins prin Decizia civilă nr. 1764 din 20 martie 2013 a Curţii de Apel Oradea.
În susţinerea cererii petentul a invocat dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) din C. pen. arătând că sunt descoperite fapte şi împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, în sprijinul acestei teze arătând că este şi Hotărârea judecătorească nr. 997/C/2002 pronunţată de Tribunalul Bihor, hotărâre menită să schimbe optica instanţei de judecată în condiţiile în care comanda politică specifică perioadei comuniste nu mai există.
În conformitate cu prevederile art. 399 C. proc. pen. şi art. 401 din C. pen., D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Oradea a înaintat instanţei referatul nr. 666/III/6/2013 conţinând cercetările prealabile efectuate în cauză, prin care s-a solicitat respingerea cererii apreciindu-se că aceasta este inadmisibilă întrucât nu ne găsim în prezenţa cazului prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) din C. pen.
Analizând cererea de revizuire pe baza actelor şi lucrărilor dosarului şi a reglementărilor în materie, curtea a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 256 din 11 august 1955 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea definitivă prin Decizia nr. 1731 din 04 octombrie 1955 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I., inculpatul D.I. a fost condamnat la 5 ani detenţie grea pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare şi activităţii revoluţionare prevăzută de art. 1931 alin. (2) din C. pen. anterior.
În fapt s-a reţinut că D.I., prin agentul de siguranţă P.V., în anul 1931 este recrutat ca informatorul siguranţei burgheze - moşiereşti, căruia îi dădea diferite relaţii despre activitatea elementelor revoluţionare.
Infracţiunea prevăzută de art. 1931 din C. pen. anterior, se pedepsea cu detenţiunea grea pe viaţă şi confiscarea totală a averii dacă subiectul activ al infracţiunii deţinuse o funcţie de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret în timpul vechiului regim sau cu detenţiunea grea de la 5 la 25 ani şi confiscarea averii, totală sau parţială, dacă fapta a fost săvârşită de o persoană ce nu a deţinut un post de răspundere.
Prin sentinţa civilă nr. 997/C/2012 din 19 februarie 2012 dată în Dosarul civil nr. 13375/111/2011, Tribunalul Bihor - Oradea a admis cererea formulată de reclamantul D.J. şi pe cale de consecinţă în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a constatat caracterul politic al condamnării dispusă prin sentinţa penală nr. 256/1955 pronunţată de Tribunalul Militar Oradea şi menţinută prin Decizia penală nr. 1731 din 4 octombrie 1955 pronunţată de Tribunalul Militar pentru Unităţile M.A.I. faţă de tatăl reclamantului, numitul D.I. Prin aceeaşi sentinţă s-au respins restul pretenţiilor.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul D.J. solicitând admiterea acţiunii civile şi obligarea pârâtului - Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia penală nr. 1764 din 20 martie 2013, a respins ca nefondat recursul declarat de recurent, menţinând în întregime sentinţa civilă nr. 997/C din 19 septembrie 2012 a Tribunalului Bihor.
Examinând cererea de revizuire prin prisma motivelor invocate de către revizuient s-a constatat că aceasta este inadmisibilă, în speţă motivele invocate de către petent nu se circumscriu cazului prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) din C. pen.
Potrivit art. 394 lit. a) C. proc. pen. revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Din analiza textului legal rezultă că revizuirea, întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi, este dublu condiţionată : pe de o parte, aceste fapte sau împrejurări să nu fi fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; pe de altă parte, faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, condamnare sau de încetare a procesului penal.
Atât în lit.tură cât şi practica judiciară s-a statuat că expresia „fapte sau împrejurări” semnifică probele propriu zise, adică elemente de fapt care, în mod autonom sau în colaborare cu alte probe poate dovedi netemeinicia hotărârii atacate. Apoi, descoperirea faptelor sau împrejurărilor noi trebuie corelată cu necunoaşterea acestora de către părţi, înainte sau în timpul judecării cauzei. S-a susţinut şi faptul că acest caz de revizuire există şi atunci când instanţa a cunoscut la data soluţionării cauzei faptele probatorii; dar nu au putut fi cunoscute mijloacele de probă.
Aşadar, pentru a fi incident cazul prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) din C. pen., este necesar ca faptele şi împrejurările să fie preexistat hotărârii atacate doar că nu au fost cunoscute de instanţă, iar descoperirea lor ulterioară şi invocarea lor pe calea revizuirii are drept scop evidenţierea unor erori de fapt din hotărâre produse ca urmare a faptului că nu s-au cunoscut aceste împrejurări şi anularea unei astfel de hotărâri contrare legii.
În speţă, împrejurările invocate, existenţa unei hotărâri civile, care constată caracterul politic al unei sentinţe penale nu poate avea semnificaţia unor fapte şi împrejurări, în accepţiunea art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru că această împrejurare a apărut ulterior condamnării, nu a preexistat hotărârii de condamnare şi care să fi putut influenţa soluţia procesului, dacă ar fi cunoscută la momentul soluţionării cauzei.
S-a mai reţinut că, nu se poate vorbi de împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei pentru că acest lucru nu era posibil. Soluţionarea acestei cauze şi condamnarea inculpatului s-a făcut în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul respectiv şi cu probele dosarului care au confirmat comiterea faptei reţinută în sarcina sa.
Pe de altă parte, odată ce se constată caracterul politic al condamnatului în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, toate efectele hotărârii judecătoreşti de condamnare sunt înlăturate de drept.
Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 221/2009, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic, prevăzute de art. 1, sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
În speţă, persoana pentru care s-a cerut revizuirea a fost condamnată pentru o infracţiune prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit acestei legi, reprezintă o condamnare politică.
Se mai cunoaşte că folosirea cererii de revizuire este limitată de legiuitor la anumite cazuri în care presupunerea că s-a comis o eroare judiciară prezintă serioase aparenţe de temeinicie.
În cauză însă cererea de revizuire este inadmisibilă şi în raport de faptul că potrivit dispoziţiilor legale mai sus arătate, sunt înlăturate de drept efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare, în consecinţă şi acela vizând posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii.
Petentul are dreptul să se adreseze instanţei ceea ce a şi făcut prin formularea prezentei cereri, însă judecarea cererii de revizuire trebuie să se facă conform reglementărilor naţionale în materia revizuirii.
Prin urmare, în temeiul art. 403 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 394 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod, curtea a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 256 din 11 august 1955 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, în Dosarul nr. 275/1955 formulată de revizuientul D.J. (I.), în calitate de moştenitor al persoanei condamnate D.I.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat petentul să plătească statului suma de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva sentinţei penale nr. 172/PI din data de 04 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat recurs revizuientul D.J. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 401/35/2013.
În cadrul dezbaterilor, Înalta Curte a recalificat calea de atac în apel, însă analiza pe fond a cauzei se va face potrivit normelor procedural penale anterioare având în vedere pronunţarea hotărârii atacate şi înregistrarea cauzei pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând cauza, hotărârea atacată şi motivele apelului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 393 şi art. 394 C. proc. pen. anterior prevăd caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia se pot înlătura erorile judiciare, cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită recunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conform cu realitatea şi cu prevederile legale din aceleaşi dispoziţii rezultă, de asemenea că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita pe cei condamnaţi pe nedrept.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea priveşte exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. anterior şi numai pentru cazurile prev. de art. 394 C. proc. pen. anterior, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
Prin urmare, din analiza textelor legale mai sus enunţate, se impune concluzia condiţionării examinării temeiniciei hotărârii atacate prin exercitarea revizuirii, numai în condiţiile legii.
În cauză, revizuientul D.J. a formulat recurs (calificat de Înalta Curte în apel) solicitând casarea hotărârii pronunţate, admiterea cererii de revizuire, astfel cum a fost motivată şi formulată prin susţinerea concluziilor orale ale apărătorului desemnat din oficiu al apelantului.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat corect atunci când a apreciat că cererea de revizuire formulată de revizuient este inadmisibilă şi că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în niciunul din cazurile reglementate de art. 394 C. proc. pen. anterior.
De asemenea, în mod corect prima instanţă a reţinut că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în niciunul din cazurile expres şi limitativ prev. de art. 394 C. proc. pen., respectiv alin. (1) lit. a), pentru că existenţa unei hotărâri civile, care constată caracterul politic al unei sentinţe penale nu poate avea semnificaţia unor fapte şi împrejurări în accepţiunea dispoziţiilor legale amintite, deoarece această împrejurare a apărut ulterior condamnării, nu a preexistat hotărârea de condamnare şi care ar fi putut influenţa soluţia procesului dacă ar fi cunoscută la momentul soluţionării cauzei. Astfel, nu se poate vorbi de împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, acest lucru nefiind posibil.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. actual va respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul revizuent D.J. împotriva sentinţei penale nr. 172/PI din data de 04 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen. actual.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul revizuent D.J. împotriva sentinţei penale nr. 172/PI din data de 04 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 521/2014. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3031/2014. Penal → |
|---|
