ICCJ. Decizia nr. 1252/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1252/2014

Dosar nr. 4975/85/2011

Şedinţa publică din 09 aprilie 2014

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor dosarului, costată următoarele:

Prin sentinţa penale nr. 40 din 20 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul penal nr. 4975/85/2011, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul P.G.P., domiciliat în Bonavigo, Italia, cu reşedinţa în Mediaş, jud. Sibiu, administrator la SC A. SRL Mediaş, certificat de înregistrare din 21 noiembrie 2007 emis de A.P.S. Sibiu), pentru săvârşirea infracţiunii continuate de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 14, 346 alin. (2) C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. - prin D.G.F.P. a Judeţului Sibiu şi în consecinţă, s-a obligat inculpatul P.G.P. prin administrator judiciar SC R.A. SPRL Sibiu, cu sediul profesional în Sibiu, jud. Sibiu la plata sumei de 60.265 lei, plus dobânzi şi penalităţi calculate de la data de 1 ianuarie 2011 până la data plăţii, către partea civilă.

În baza art. 353, art. 357, art. 163 C. proc. pen. s-a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu prin ordonanţa din 24 martie 2011 asupra imobilului proprietatea părţii responsabile civilmente, situat în Mediaş, jud. Sibiu, înscris în C.F., până la concurenţa sumei de 60.265 lei.

În baza art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 12760 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Onorariul interpret în sumă de 544,025 lei rămân în sarcina statului, sens în care se va efectua adresă la Serviciul contabilitate din cadrul Tribunalului Sibiu.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 862/P/2010 din 17 august 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu s-a reţinut că la data de 22 aprilie 2010, comisari din cadrul Gărzii Financiare Sibiu au efectuat un control la SC A. SRL Mediaş, ocazie cu care s-a constatat că deşi în evidenţa contabilă a societăţii figura conform listei de inventar la data de 31 decembrie 2009 cantitatea de 428.280 lei cofraje de ouă în valoare de 233.463 lei, acestea nu existau faptic, aspect recunoscut şi de inculpatul P.G.P. în nota explicativă dată la momentul controlului.

Controlul efectuat de către comisarii Gărzii Financiare Sibiu a fost materializat în nota de constatare din 22 aprilie 2010.

Urmare a celor constatate, s-a dispus demararea unei inspecţii fiscale la SC A. SRL Mediaş pentru perioada 2005-2010, inspecţie care s-a materializat în R.I.F. din 24 ianuarie 2011, fiind emisă Decizia de impunere nr. 19 din 25 ianuarie 2011. R.I.F. a reţinut că societatea înregistra în evidenţa contabilă „cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor în sumă totală de 59.699 lei", conform balanţelor de verificare întocmite la data de 31 decembrie 2008, 31 decembrie 2009 şi 30 iunie 2010.

I. În actul de sesizare a instanţei s-a mai evidenţiat că societatea nu a desfăşurat activitate generatoare de venituri, iar inculpatul P.G.P. în nota explicativă dată a declarat că echipamentele tehnologice în sumă de 109.491 lei au fost achiziţionate cu scop de a dezvolta activităţi de amenajări interioare, activitate ce nu s-a mai putut desfăşura datorită crizei apărute în domeniul construcţiilor. Aceste cheltuieli s-a relevat că reprezintă cheltuieli înregistrate în evidenţa contabilă care nu au la bază operaţiuni reale.

În perioada 01 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2009 societatea SC A. SRL Mediaş a înregistrat în contul „cheltuieli cu combustibilul" suma de 18.878 lei, reprezentând contravaloarea combustibilului achiziţionat în baza bonurilor fiscale emise de societăţi de distribuire a carburanţilor din România. Inculpatul P.G.P. nu a putut prezenta la solicitarea organului de inspecţie fiscală documentele legale (foi,, de parcurs, F.A.Z.-uri, delegaţii, etc.) precizând totodată că nu au fost întocmite astfel de documente.

A fost depus la dosarul cauzei un contract de comodat încheiat între inculpatul P.G.P. şi SC A. SRL Mediaş la data de 20 noiembrie 2008 cu privire la un autoturism, despre care inculpatul a afirmat că a fost folosit de societate. Simplul contract de comodat, neînsoţit de documente justificative şi fără a fi fost înscrise pe bonuri denumirea cumpărătorului şi numărul de înmatriculare al autovehiculului, cât şi a faptului că aprovizionarea cu marfa se făcea de către furnizor (centrale termice), s-a considerat că duce la concluzia că suma de 18.878 lei reprezintă cheltuieli înregistrate în evidenţa contabilă care nu au la bază operaţiuni reale.

În perioada 01 aprilie 2008 - 30 iunie 2010 societatea SC A. SRL Mediaş a înregistrat în evidenţa contabilă cheltuieli cu chiria în sumă de 39.885 lei, pentru spaţiul închiriat în mun. Mediaş. Urmare a verificărilor efectuate s-a reţinut că societatea în această perioadă nu a desfăşurat activităţi generatoare de venituri, deci nu a obţinut venituri impozabile. S-a conchis că suma de 39.885 lei reprezintă cheltuieli înregistrate în evidenţa contabilă doar pentru a se micşora baza de impozitare, respectiv cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale.

II. Organele de inspecţie fiscală prin raportul de inspecţie au constatat că SC A. SRL Mediaş nu a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii venituri în sumă de 20.328 lei. S-a stabilit că nu a fost înregistrată în evidenţa contabilă societăţii factura fiscală din 11 ianuarie 2008 în valoare de 468 lei emisă pe numele persoanei fizice R.L. Motivul invocat de inculpat, pentru care nu s-a înregistrat această factură a fost acela al anulării facturii, în condiţiile în care persoana fizică ar fi restituit bunul achiziţionat.

Din inventarul efectuat la data de 31 decembrie 2009, s-a reţinut că SC A. SRL Mediaş înregistra un stoc de marfă în sumă de 351.854 lei, stoc care se păstra şi la data de 30 iunie 2006, fiind compus din: centrale termice şi accesorii în valoare de 118.391 lei şi cofraje de ouă în valoare de 233.463 lei.

S-a relevat că atât cofrajele de ouă cât şi centralele termice şi accesoriile nu se găseau faptic în societate. In ceea ce privesc cofrajele, inculpatul a declarat că acestea s-au degradat sau au avut lipite etichete care nu au mai fost corespunzătoare, fiind imposibilă vânzarea lor iar în condiţiile în care nu le-a putut lua din spaţiul mchiriat la finalizarea contractului, probabil au fost scoase din acel spaţiu de noul proprietar.

Totodată, inculpatul P.G.P. a menţionat că nu a întocmit vreun document privind situaţia cofrajelor.

În ceea ce priveşte lipsa în gestiune a centralelor termice şi accesoriilor, inculpatul P.G.P. a declarat că acestea au fost vândute fără a se întocmi facturi fiscale, fiind încheiate doar facturi proforme şi avize de însoţire a mărfii.

Prin faptele inculpatului P.G.P. s-a considerat că a fost prejudiciat bugetul de stat.

În faza de urmărire penală s-au efectuat cercetări şi cu privire la infracţiunea de folosire cu rea credinţă din 1990 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., însă prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea inculpatului de sub urmărire penală în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., considerându-se că din probatoriul administrat nu s-a putut proba cu certitudine săvârşirea acestor fapte (filele 5, 6 rechizitoriu).

În concluzie, s-a constatat că prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prima instanţă a avut în vedere că, pentru a fi însă întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, textul mcriminator pretinde imperativ ca sub aspectul laturii subiective, făptuitorul să acţioneze cu intenţie directă, calificată prin scop, respectiv ca elementul material al laturii obiective să fie realizat exclusiv în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

În ceea ce priveşte intenţia, potrivit art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. aceasta este directă când inculpatul prevede urmarea acţiunii (inacţiunii) sale şi urmăreşte, doreşte producerea ei.

Prima instanţă a apreciat că mijloacele de probă administrate în speţa de faţă nu au dovedit dincolo de orice dubiu că inculpatul P.G.P. a acţionat cu intenţie directă, calificată şi anume, că a urmărit, dorit să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Totodată, s-a mai reţinut că, martorii audiaţi în cauză au relatat că inculpatul P.G.P. derula operaţiuni legale dar preda documentele cu întârziere (fila 86), era neglijent, îşi uita actele (fila 101, 103), că acesta a plătit chiria şi utilităţile pentru spaţiul mchiriat iar când nu a mai avut bani, nu s-a ascuns (fila 88).

De asemenea şi rapoartele de expertiză contabilă efectuate în cauză au evidenţiat că inculpatul nu a acţionat cu o astfel de intenţie.

În acest sens, în ceea ce priveşte actele materiale imputate inculpatului - de evidenţiere a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale - faţă de menţiunile experţilor contabili şi după cum rezultă din chiar decizia de impunere (prin care s-a constatat deficienţa cu privire la deductibilitatea cheltuielilor - fila 123 d.u.p.) sau din punctele de vedere exprimate şi înaintate de partea civilă la dosar - filele 275, 276, 411 etc, s-a constatat că acestea se rezumă în fond la calificarea unor cheltuieli ca fiind deductibile sau nedeductibile, aspect privitor la care înşişi experţii contabili, potrivit celor două rapoarte de la dosar, au exprimat opinii diferite (între ei sau faţă de acrul de control efectuat) ceea ce, în opinia instanţei, exclude existenţa unei intenţii directe.

Instanţa de fond a mai avut în vedere accepţiunea C.E.D.O. cu privire la principiul legalităţii conform căreia, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului o lege trebuie să îndeplinească anumite condiţii, printre care şi cerinţa previzibilităţii respectiv, formularea unei norme juridice în termeni suficient de clari, de precişi încât orice persoană să îi poată anticipa efectele, consecinţele, pentru ca marja de apreciere lăsată autorităţilor de stat pentru interpretarea normelor juridice interne să fie destul de redusă (cauza Silver şi alţii contra Marii Britanii, cauza Open Doors Socity şi Dublin Well Woman contra Irlandei). Pe cale de consecinţă, în contextul în care în speţa de faţă, nici experţii contabili ca şi specialişti în materie, nu au avut o părere unanimă (nici ei între ei, nici cu partea civilă) referitor la interpretarea normelor legale incidente, cu consecinţe de natură penală, cu atât mai puţin s-ar putea imputa inculpatului că a acţionat cu intenţie directă, în sensul că a urmărit, a intenţionat să se sustragă de la aplicarea unor prevederi atât de interpretabile.

Instanţa de fond a mai reţinut că, fiind în esenţă vorba despre calificarea unor cheltuieli ca deductibile sau nu, aceste aspecte puteau fi lămurite pe cale contencioasă şi nu penală.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, în ce priveşte înregistrarea cheltuielilor cu combustibilul, martorii (O. - fila 86, T. - fila 103 ) au confirmat că inculpatul a folosit autoturismul doar în interesul firmei, iar experţii contabili au constatat că unele documente au fost corect înregistrate în contabilitate.

În aceste condiţii, s-a apreciat că înregistrarea unora dintre documente care nu cuprindeau toate datele cerute de normele fiscale, reprezintă doar o problemă fiscală de calificare a cheltuielilor ca deductibile/nedeductibile, fără conotaţie penală.

Totodată, prima instanţă a apreciat că aceleaşi concluzii se impun şi în cazul actelor materiale referitoare la înregistrarea cheltuielilor nedeductibile cu chiria şi a celor pentru echipamente tehnologice. în acest sens, s-a reţinut că, al doilea raport de expertiză evidenţiază că achiziţiile echipamentelor tehnologice au fost legal înregistrate în contabilitate şi că doar amortizarea unora dintre ele este nedeductibilă fiscal (fiind însă considerate deductibile fiscal: amortizarea aferentă imobilizărilor necorporale, amortizarea elementelor de birotică - a se vedea filele 347-351).

De asemenea, împrejurarea că inculpatul a închiriat un spaţiu, cu intenţia declarată de a muta acolo sediul societăţii (intenţie confirmată de martorii T. care a relevat că la un moment dat mobilierul a şi fost mutat acolo, fila 102, S. - fila 87), dar că în final nu s-a mai definitivat schimbarea sediului, vechea locaţie fiind mai convenabilă pentru inculpat, nu semnifică în mod automat o intenţie incriminabilă, ci reprezintă în fapt o chestiune fiscală, de calificare a cheltuielilor, de deductibilitate sau nu a lor.

De altfel, experţii au şi precizat că o parte din cheltuielile cu chiria astfel cum. au fost imputate prin rechizitoriu, este deductibilă fiscal (fila 355)

Totodată s-a mai reţinut că, referitor la actele materiale prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, de care a fost acuzat inculpatul prin actul de sesizare, s-a constatat că raportul de expertiză întocmit chiar la cererea Ministerului Public, a concluzionat că neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate pentru factura fiscală nr. 20/2008, pentru suma de 468 lei (factura fiind anulată şi nu stornată cum era corect) reprezintă doar o interpretare eronată şi nu înseamnă că inculpatul s-a. sustras în mod intenţionat de la plata obligaţiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât înregistrarea efectivă în contabilitate nici nu a realizat-o personal inculpatul (fila 358).

Referitor la ultimul act material imputat: neînregistrarea veniturilor obţinute din valorificarea centralelor termice şi coffajelor de ouă, instanţa de fond a aoreciat că este necesar mai întâi a se constata că urmărirea penală a fost deficitară, „superficială.

Astfel, în rechizitoriu s-a susţinut că faptic, cofrajele de ouă nu au fost găsite, inculpatul declarând că nu le mai deţine, acestea fiind probabil deteriorate sau distruse ca urmare a neridicării acestora (filele 3, 4 rechizitoriu).

Instanţa de fond a mai reţinut că, atât la momentul când a dat notele explicative organelor de control fiscale, cât şi la luarea declaraţiilor în faza de urmărire penală (în absenţa unui apărător), deşi cetăţean străin şi în contextul aparte, al purtării unor discuţii de specialitate, cu consecinţe juridice, inculpatului nu i s-a asigurat nici măcar un interpret.

Mai mult, s-a mai constatat că nici organele de urmărire penală nu au efectuat cercetări corespunzătoare pentru lămurirea situaţiei cofrajelor, acestea preluând susţinerile părţii civile, în condiţiile în care organele de cercetare penală s-au deplasat la depozitul din Mediaş şi au luat la cunoştinţă de existenţa respectivelor cofraje (fila 133).

Distinct de acestea, s-a constatat că experţii contabili au semnalat în esenţă (filele 372-374) eronata metodologie aplicată, interpretarea abuzivă a organelor de control fiscal bazată exclusiv pe o prezumţie de vinovăţie care nu este reală; experţii au mai subliniat atât că în condiţiile în care ulterior raportului de inspecţie fiscală au fost identificate cantităţi semnificative de cofraje de ouă şi că au fost valorificate sau transferate centrale termice, estimarea şi calcularea retroactivă a unor obligaţii fiscale nu mai au suport legal, cât şi că diferenţele de inventare se înscriu în limitele normalităţii raportate la rulajele firmei iar interpretările privind deductibilitatea unor cheltuieli angajate pot fi strict de natură contabilă.

Instanţa de fond a constatat că înregistrările efectuate în contabilitate relevă absenţa intenţiei de a evaziona, sub aspectul laturii subiective lipseşte intenţia infracţională şi prin urmare că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii continuate de evaziune fiscală, sens în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatul P.G.P. pentru săvârşirea infracţiunii continuate prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cp.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, în temeiul prevederilor art. 14, 346 alin. (2) C. proc. pen., art. 998, 999 C. civ., instanţa a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. - prin D.G.F.P. a Judeţului Sibiu şi în consecinţă, l-a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC A. SRL Mediaş prin administrator judiciar SC R.A. SPRL Sibiu, la plata sumei de 60.265 lei, plus dobânzi şi penalităţi calculate de la data de 1 ianuarie 2011 până la data plăţii, către partea civilă.

Instanţa de fond a apreciat că această soluţie se impune, întrucât chiar dacă inculpatul nu a acţionat cu intenţie directă, după cum rezultă şi din ultimul raport de expertiză contabilă şi pentru argumentele punctual evidenţiate şi fundamentate legal de către experţi, suma totală astfel cum a fost stabilită prin noul raport de expertiză este datorată bugetului statului. Mai mult, inculpatul a fost cel care a solicitat amânarea cauzei pentru a acoperi prejudiciul cauzat.

Drept urmare şi în conformitate cu prevederile art. 353, art. 357, art. 163 C. proc. pen. s-a menţinut măsura sechestrului asigurător dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu prin ordonanţa din 24 martie 2011 asupra imobilului proprietatea părţii responsabile civilmente, situat în Mediaş, jud. Sibiu, înscris în C.F., până la concurenţa sumei de 60.265 lei.

În baza art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 12760 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Potrivit prevederilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen., onorariul pentru interpret, în cuantum total de 497,73 lei (21,5 ore x 23,15 lei/oră conform art. 1 lit. a) din Ordinul nr. 414 din 3 martie 2009) va rămâne în sarcina statului, sens în care urmează a se efectua adresă la Serviciul Contabilitate din cadrul Tribunalului Sibiu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi partea civilă D.G.F.P. a Judeţului Sibiu.

În motivarea apelului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit a dispus achitarea inculpatului, interpretând eronat probele administrate în cauză, reţinând doar argumentele, care sunt în favoarea inculpatului şi ignorând elementele contrare soluţiei date.

Astfel, în privinţa actelor materiale reţinute pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în legătură cu fapta inculpatului de a înregistra în contabilitate sumele reprezentând contravaloarea combustibilului drept cheltuială deductibilă interpretarea probelor de către instanţă este greşită, probatoriul administrat confirmând că inculpatul a fost încunoştinţat de către contabila sa că operaţiunea nu este legală, deoarece nu are la bază documente justificative valide, în sensul că nu exista un contract de comodat încheiat între firmă şi inculpat, nu se întocmeau foi de parcurs şi delegaţii întotdeauna, bonurile de benzină nu aveau pe ele menţiunea maşinii şi ştampila firmei, iar contabilele îi atrăgeau atenţia inculpatului asupra greşelilor pe care le făcea şi îi solicitau întocmirea actelor corespunzătoare însă inculpatul nu răspundea solicitărilor acestora, în privinţa actelor fiscale lucrându-se foarte greu cu inculpatul (filele 100-103 vol. I, declaraţia martorei T.M.). Expertiza contabilă efectuată de cei trei experţi desemnaţi de către instanţă a stabilit, pe baza tuturor documentelor justificative, 1. că nu sunt deductibile fiscal cheltuieli cu combustibilul în valoare de 13.161 lei, aspect pe care instanţa de fond nu îl reţine şi îl interpretează în favoarea inculpatului, stabilind că înregistrarea în contabilitate a unor documente care nu cuprind toate datele cerute de normele fiscale reprezintă doar o problemă fiscală de calificare a cheltuielilor ca deductibile, nedeductibile, fără conotaţie penală.

De asemenea, din raportul de expertiză contabilă rezultă că, din punct de vedere legal sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, ori cheltuielile cu achiziţionarea maşinilor şi utilajelor tehnologice, în valoare de 101.325 lei, nu şi-au atins scopul obţinerii de semnături pentru societate, fiind specifice pentru prelucrarea lemnului, dar din actele societăţii nu rezultă activităţi de acest gen, astfel că înregistrarea şi deducerea acestor cheltuieli nu a fost legală şi a diminuat baza de impunere cu suma de 17.732 lei (filele 19-23 din raportul de expertiză).

Cheltuielile cu chiria pentru spaţiul din Mediaş, în valoare de 33.240 lei, de asemenea este greşit dedusă din veniturile impozabile, deoarece acest spaţiu nu a fost folosit pentru desfăşurarea activităţii economice a firmei, inculpatul intenţionând doar să schimbe sediul firmei în această locaţie, activitate care nu s-a mai concretizat în fapt, „fiind mai convenabilă pentru inculpat vechea locaţie'1, rezultând fără dubiu că inculpatul a înregistrat în contabilitatea firmei şi a dedus cheltuieli care nu s-au realizat pentru desfăşurarea activităţii economice producătoare de venituri.

Concluzionând, chiar dacă aceste cheltuieli au fost efectuate de către inculpat s-a apreciat că au fost nelegal înregistrate în contabilitatea firmei şi deduse din veniturile impozabile deoarece nu au la bază operaţiuni reale, în sensul că nu sunt făcute în legătură cu activitatea economică desfăşurată de firmă în scopul producerii de venituri, scopul înregistrării şi deducerii acestor cheltuieli fiind (ară dubiu diminuarea impozitelor şi a altor taxe datorate statului.

De asemenea, în motivarea apelului s-a mai susţinut că şi în privinţa actelor materiale reţinute pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 situaţia este similară, instanţa de fond a considerat că probatoriul administrat nu rezultă că inculpatul, prin neînregistrarea veniturilor realizate din vânzarea centralelor termice, s-a sustras în mod intenţionat de la plata obligaţiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât înregistrarea efectivă în contabilitate nu a realizat-o personal inculpatul, argument care este în afară de orice prevedere legală, rezultând din probatoriu că înregistrările în contabilitate se făceau de către contabile pe baza actelor predate de către inculpat, fiind imputabile doar inculpatului aceste fapte, martorele audiate în cauză susţinând că această activitate de evident contabilă se desfăşura cu mare dificultate datorită atitudinii inculpatului, acesta fiind caracterizat de martora T. ca „om fără cuvânt", care parcă nu a avut nici un interes să-şi dezvolte afacerea şi lua întotdeauna deciziile fără să asculte opiniile altora.

În motivarea apelului, parchetul a mai învederat că din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că au fost valorificate sau transferate la terţi centrale termice în sumă de 102.988,77 lei şi a lipsit din gestiune; societăţii cantitatea de 48.600 de cofraje de ouă în valoare de 15.181,72 lei, pentru care inculpatul s-a sustras de plata T.V.A. în valoare de 7.340,09 lei, instanţa de fond ignorând acest aspect, apreciind că diferenţele de inventare se înscriu în limitele normalităţii raportate la rulajele firmei, iar interpretările privind deductibilitatea unoi cheltuieli angajate pot fi strict de natură contabilă.

Această concluzie şi interpretare a probelor este total nefondată atâta timp cât s-a stabilit prin expertiza contabilă că prin faptele inculpatului s-a produs un prejudiciu la bugetul de stat în sumă de 60.265 lei, din care impozit pe profit 19.141 lei şi T.V.A. 19.155 lei, la care se adaugă majorări şi penalităţi.

Față de, argumentele expuse, parchetul a solicită admiterea apelufui, desfiinţarea hotărâri atacate, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei hotărâri în sensul condamnării inculpatului P.G.P. pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c). din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art 41 alin. (1) C. pen.

În apelul formulat de apelant partea civilă D.G.F.P. a Judeţului Sibiu, s-a solicitat obligarea reprezentantului SC A. SRL Mediaş, la plata sumelor din constituirea de parte civilă reprezentând obligaţiile de plată datorate bugetului general consolidat al statului.

În motivarea apelului, partea civilă a arăta că, urmare a inspecţiei efectuate de a A.I.F. Sibiu pentru perioadele 2005-2010 la SC A. SRL Mediaş s-au constatat o serie de fapte care întrunesc elementele infracţiunii de evaziune fiscală. In urma controlului s-a întocmit Decizia de impunere nr. 19 din 25 ianuarie 2011 şi R.I.F. nr. 1 din 24 ianuarie 2011 prin care s-au stabilit sumele pe care societatea le avea de plată bugetului consolidat al statului ca urmare a deficienţelor constatate.

Se arată că suma totală cu care s-a constituit apelanta partea civilă este de 237.427 lei reprezentând impozit pe profit şi T.V.A.. (140.076 lei debit şi 97. 351 lei majorări şi penalităţi).

Apelanta arată în esenţă că prin expertiza contabilă efectuată şi "prin suplimentul de expertiză, expertul a formulat concluzii contrare celor constatate de organul de control fără a avea însă un temei legal.

De asemenea, prin expertiza cu 3 experţi s-au diminuat în mod nejustificat şi neîntemeiat sumele calculate cu titlu de taxe şi impozite datorate de societate în urma controlului.

Se solicită înlăturarea probei cu expertiză urmând ca instanţa să aibă în vedere punctul de vedere scris al organului de control.

Apelanta arată că îşi menţine punctul de vedere cu privire la nedectuabilitatea cheltuielilor cu combustibil în sumă de 18.878 lei la determinarea profitului impozabil.

Cu privire la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată înscrisă în bonurile fiscale de carburant conform pct. 51 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 (conform dispoziţiilor legii fiscale din 2006), deducerea trebuie justificată cu documente prevăzute de art. 145 alin. (8) din C. fisc. sau de documente aprobate prin H.G. nr. 831/1997.

Se invocă pct. 46 din Normele Metodologice pentru aplicarea art. 146 din C. fisc.

Nu au fost prezentate la data efectuării inspecţiei fiscale sumele justificative cu privire la cheltuielile cu transportul din Italia pentru achiziţii şi instruire privind montarea instalaţiilor termice.

Cu privire la stocul de marfă, conform inventarierii la 31 decembrie 2009, apelanta arată că îşi menţine punctul de vedere privind necalcularea impozitului pe profit pentru perioada 2008-2009 înscris în R.I.F. pentru mai multe xonsiderentejtehrrice.

La fel îşi menţine punctul de vedere al organului de inspecţie fiscală cu privire la lipsa în gestiune a cofrajelor de ouă în valoare de 233.463 lei, cu privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar, plus accesoriile aferente cu privire la impozitul pe dividende stabilit suplimentar în sumă de 76.487 lei, precum şi cu privire la taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar plus accesoriile aferente.

Se mai arată că lucrarea de expertiză contabilă nu este motivată în baza dispoziţiilor legislaţiei fiscale.

Prin Decizia penală nr. 169/A/2013 din 08 octombrie 2013 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penala şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva sentinţei penale nr. 40 din 20 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosar penal nr. 4975/85/2011.

A fost desfiinţată sentinţa penală atacată sub aspectul modului de soluţionare a laturii penale şi rejudecând cauza în aceste limite:

A dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.G.P. pentru infracţiunea prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea acelaşi inculpat pentru infracţiunea prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de M.F.P. - A.N.A.F.

A fost obligată partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. să achite statului suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Suma de 50 lei reprezentând onorariul parţial acordat apărătorului desemnat din oficiu s-a dispus să fie avansată din fondurile Ministerului Justiţiei în favoarea Baroului de Avocaţi Alba.

Suma de 694,5 lei onorariu interpret va fi suportată din fondurile Ministerului Justiţiei.

Examinând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi potrivit exigenţelor impuse de principiile care guvernează soluţionarea acestei căi de atac, prevăzute de art. 370 şi urm. C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corect starea de fapt pe baza probelor administrate în cauză.

Cu ocazia soluţionării laturii penale a cauzei, a dat o calificare juridică greşită faptelor inculpatului, aşa cum au fost ele descrise şi prezentate în actul de sesizareal instanţei.

Astfel, instanţa s-a pronunţat pe latura penală cu privire la o singură infracţiune prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b)., c) din Legea nr. 241/2005.

Din examinarea celor două texte precum la lit. b). şi lit. c) art. 9 din Legea nr. 241/2005 instanţa de apel a constatat că acestea au ipoteze de reglementare distincte şi în consecinţă, incriminează fapte distincte.

Astfel, dacă în cazul textului de la lit. b) se incriminează omisiunea de a evidenţia în actele contabile a unor operaţiuni comerciale efectuate sau a unor venituri realizate, în cazul textului de la lit. c) se incriminează evidenţierea în actele contabile a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.

Astfel prima infracţiune este una omisivă de ascundere a unor operaţiuni reale, iar cea de a doua este una omisivă, prin care se creează o realitate fictivă.

În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că se impune aplicarea unui tratament penal distinct pentru fiecare infracţiune, aspect care rezultă de altfel şi din apelul de parchet.

Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea apelului procurorului şi schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului, în temeiul art. 334 C. proc. pen., dintr-o singură infracţiune, aşa cum a fost menţionată în rechizitoriu şi sentinţa atacată, în două infracţiuni prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi art. 9 lit. c) din aceeaşi lege.

Cu privire la soluţia de achitare, instanţa de apel a apreciat că acesta este temeinică şi legală.

În acest sens s-a reţinut că faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul sunt fapte de evaziune fiscală care se comit cu intenţia de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

Totodată, s-a mai precizat că nu orice neîndeplinire a obligaţiilor fiscale constituie infracţiune ci doar acele fapte incriminate de textele legale menţionate, în măsura în care s-au comis cu intenţie specială de sustragere de la plata obligaţiilor către bugetul de stat.

I. Cu privire la infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, s-a apreciat că, în mod corect a reţinut instanţa de fond, pe baza martorilor audiaţi în cauză, că inculpatul desfăşura operaţiuni legale, dar preda documentele cu întârziere. Pe de altă parte, de înregistrarea efectivă în contabilitate nu se ocupa personal inculpatul.

Cu privire la fapta de a nu înregistra în contabilitate veniturile realizate din vânzarea centralelor termice, se reţine că în cuprinsul expertizei se arată că acestea au fost înstrăinate doar după data de 31 decembrie 2009, ceea ce anulează calculul retroactiv al veniturilor.

Faptul că la data de 31 decembrie 2009 nu s-au descoperit în gestiune acele centrale termice, a fost justificat de administrator prin aceea că au fost expediate terţilor în baza unor avize de expediţie şi facturi proformă, fără a se opera ieşirea din gestiunea de marfa.

Înregistrarea în contabilitate a veniturilor din vânzări nu era posibilă, câtă vreme la 31 decembrie 2009 nu se încasase preţul. Faptul că nu s-a operat ieşirea din gestiune a mărfurilor se poate explica prin faptul că nu s-au emis facturile către beneficiari, însă oricum nu poate fi vorba despre intenţie de evaziune fiscală câtă vreme, ulterior, aşa cum se arată în expertiză (fila 357) facturile şi veniturile au fost înregistrate în contabilitate.

S-a concluzionat că ieşirile din gestiunea de mărfuri la 31 decembrie 2011 aferent centralelor termice sunt de 102.988,77 lei, ceea ce indică un minus de 15. 402 lei faţă de soldul de 118.391 lei, astfel că este vorba despre o problemă fiscală. Singura obligaţie de plată suplimentară aferentă sumei de 15. 402 lei este T.V.A. de 3.698,48 lei, scadentă la 25 iunie 2012.

Cu privire la cofrajele de ouă care nu s-au descoperit la inventarul din 31 decembrie 2009, se reţine că deşi valoarea acestora era trecută în actele contabile acestea nu s-au găsit efectiv.

Instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a apreciat corect caracterul deficitar al urmării penale din acest punct de vedere.

În acest sens s-a avut în vedere că nu orice neconcordanţă între stocul faptic şi cel scriptic implică o responsabilitate penală. Răspunderea penală nu se poate angaja decât în condiţiile legii. Astfel, nu s-a dovedit că acele cofraje de ouă au fost obiectul unor operaţiuni comerciale neînregistrate în contabilitate şi că inculpatul a încasat bani fără a plăti T.V.A. şi impozit pe profit.

Situaţia nu s-a lămurit pe baza probelor, astfel că orice dubiu profită inculpatului. Ulterior raportului de inspecţie fiscală au fost identificate cantităţi semnificative de cofraje de ouă în valoare de 218.281,28 lei, astfel că estimările şi recalcularea retroactivă a unor obligaţii fiscale nu mai au suport legal, aşa cum se arată în raportul de expertiză (fila 374 vol. II dosar fond).

II. Cu privire la infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, instanţa de apel a reţinut că acest text de lege încriminează fapta de înregistrare în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.

Din ansamblul probaţiunii rezultă că nu există o astfel de situaţie, fiind vorba despre anumite aspecte deficitare cu privire la operaţiunile de înregistrare,dar nicidecum despre Activitatea operaţiunilor comerciale respective.

Cu privire la cheltuielile privind combustibilul nu s-a ridicat problema unor operaţiuni fictive, nu s-a susţinut în acuzare că acele bonuri de achiziţie nu s-ar fi emis în baza unor operaţiuni reale de cumpărare de carburant. S-a susţinut că bonurile nu îndeplinesc anumite cerinţe care să permită calificarea cheltuielilor ca fiind deductibile.

În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că în mod corect a apreciat instanţa de fond că este vorba doar despre o problemă fiscală de calificare a cheltuielilor ca fiind deductibile/nedeductibile, de competenţa contenciosului fiscal.

Din acest punct de vedere sunt relevante declaraţiile martorilor în sensul că inculpatul a folosit autoturismul doar în interesul firmei. Este evident că nu se poate prezuma contrariul.

Şi în privinţa achiziţionării de echipament tehnologic s-a reţinut că nu este vorba despre vreo operaţiunea fictivă (nereală), ci de anumite înregistrări eronate din contabilitate cu privire la caracterul deductibil fiscal al unora dintre aceste bunuri.

Instanţa de apel a apreciat că există o diferenţă esenţială între a înregistra în contabilitate o operaţiune fictivă şi a califica cheltuielile unei operaţiuni reale în mod eronat ca fiind deductibile. Posibilitatea sau imposibilitatea de a utiliza anumite echipamente tehnologice de către o firmă nu constituie o împrejurarea care să implice discuţii pe tema unei eventuale răspunderi penale.

Cu privire la plata chiriei pentru imobilul situat în Mediaş, s-a apreciat corect în sentinţa atacată că reprezintă tot o chestiune fiscală, de calificare a cheltuielilor ca fiind deductibile sau nu.

De asemenea, instanţa de apel a mai avut în vedere că, în acuzarea inculpatului nu s-a reţinut niciodată că nu a închiriat efectiv spaţiul, că nu a existat un raport juridic efectiv de locaţiune, în baza căruia societatea inculpatului a avut spaţiul în folosinţă şi s-a plătit o chirie locatarului, aceasta fiind o operaţiune reală şi nu fictivă.

Totodată, s-a apreciat că, împrejurarea că din raţiuni manageriale la acel spaţiu nu s-au desfăşurat activităţi economice nu înlătură caracterul real al operaţiunii de mchiriere.

Cu privire la factura fiscală din 11 ianuarie 2008 s-a constatat, pe baza aprecierilor din raportul de expertiză contabilă, că dată fiind valoarea mică a facturii şi obligaţiile fiscale aferente neglijabile, a fost vorba despre o interpretare eronată a legii constând în anularea facturii în loc de stornare. Este evident că inculpatul nu s-a sustras în mod intenţionat de la plata obligaţiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât înregistrarea în contabilitate nu a realizat-o personal inculpatul.

Faţă de aspectele reţinute, instanţa de prim control judiciar a apreciat că soluţia de achitare a fost temeinică şi legală, cu menţiunea că faptelor le lipseşte latura subiectivă cum s-a arătat de către instanţa de fond, dar şi latura obiectivă conform precizărilor de mai sus.

Cu privire la latura civilă, instanţa de apel a reţinut că partea civilă şi-a păstrat punctul de vedere menţionat în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere susmenţionate, însă solicitarea de înlăturare a raportului de expertiză contabilă din 20 decembrie 2012 este neîntemeiată. Expertiza s-a întocmit de către trei experţi la cererea procurorului.

Instanţa de apel a avut în vedere că expertiza, de principiu, are drept scop lămurirea unor aspecte care necesită cunoştinţe de specialitate ale unui expert.

Este inadmisibilă înlăturarea unei expertize pe baza obiecţiunilor părţii civile cu privire la interpretarea unor norme cu caracter tehnic şi la anumite calcule contabile.

În consecinţă, s-a reţinut că suma cu care a fost prejudiciat bugetul statului este cea reţinută în expertiză (filele 374 -în sumă de 60.265 lei).

Împotriva Deciziei penale nr. 169/A din 08 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, şi pentru recurs partea civilă A.N.A.F. prin D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Sibiu, care şi-a întemeiat calea de atac exercitată pe dispoziţiile art. 385 pct. 17-19 şi următoarele C proc. pen.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi rejudecând, pe fond, obligarea reprezentantului societăţii la plata datoriilor bugetare arătate, în sumă de Total : 237.427 lei (140.076 lei debit si 97.351 lei majorări si penalităţi) - sume datorate bugetului general consolidat al statului, precum si a dobânzilor si penalităţilor pana la data plaţii.

În motivarea recursului, partea civilă a arătat că, urmare a inspecţiei efectuate de a A.I.F. Sibiu pentru perioadele 2005-2010 la SC A. SRL Mediaş s-au constatat o serie de fapte care întrunesc elementele infracţiunii de evaziune fiscală. In urma controlului s-a întocmit Decizia de impunere nr. 19 din 25 ianuarie 2011 şi nr. 1 din 24 ianuarie 2011 prin care s-au stabilit sumele pe care societatea le avea de plată bugetului consolidat al statului ca urmare a deficienţelor constatate. S-a mai susţinut că suma totală cu care s-a constituit apelanta partea civilă este de 237.427 lei reprezentând impozit pe profit şi T.V.A. (140.076 lei debit şi 97. 351 lei majorări şi penalităţi).

Recurenta parte civilă a mai menţionat că prin expertiza contabilă efectuată şi prin suplimentul de expertiză, expertul a formulat concluzii contrare celor constatate de organul de control fără a avea însă un temei legal. De asemenea, prin expertiza cu 3 experţi s-au diminuat în mod nejustificat şi neîntemeiat sumele calculate cu titlu de taxe şi impozite datorate de societate în urma controlului.

S-a solicitat înlăturarea probei cu expertiză, urmând ca instanţa de recurs să aibă în vedere punctul de vedere scris al organului de control.

Recurenta parte civilă a mai învederat că îşi menţine punctul de vedere cu privire la nedectuabilitatea cheltuielilor cu combustibil în sumă de 18.878 lei la determinarea profitului impozabil.

Cu privire la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată înscrisă în bonurile fiscale de carburant conform pct. 51 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 (conform dispoziţiilor legii fiscale din 2006), recurenta parte civilă a susţinut că deducerea trebuie justificată cu documente prevăzute de art. 145 alin. (8) din C. fisc. sau de documente aprobate prin H.G. nr. 831/1997. De asemenea, recurenta parte civilă a invocă pct. 46 din Normele Metodologice pentru aplicarea art. 146 din C. fisc.

Înalta Curte, examinând recursul declarat de partea civilă prin prisma cazurilor de casare invocate, constată că este nefondată calea de atac exercitată în cauză, pentru următoarele considerente:

Conform art. 12 din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului procedură penală, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs. în consecinţă, .instanţa urmează să analizeze atât respectarea termenul de declarare a căii de atac cât şi cazurile de casare în conformitate cu normele C. proc. pen. anterior, respectiv art. 385⁹, art. 385³ C. proc. pen. anterior.

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁹ C. proc. pen. anterior stabileşte, în alin. (2), că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385⁹ din acelaşi cod.

Rezultă, aşadar că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385⁹ C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 385¹⁰ C. proc. pen. prevede,în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol,cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, la data de 08 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen.,astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din Lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate,la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului,ipoteza care, însă, nu se regăseşte în speţă.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat,însă o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 al art. 385⁹ C. proc. pen. anterior, intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. anterior, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinate, prevăzute în art. 385¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen. anterior.

Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, că recurenta parte civilă şi-a motivat în scris recursul, chiar în cuprinsul cererii de recurs la data de 23 octombrie 2013, (primul termen de judecata acordat în cauză fiind 09 aprilie 2014), respectându-şi, astfel, obligaţia ce-i revenea potrivit art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen.

Cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen. anterior,prevede că, este supusă casării hotărârea care este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Înalta Curte reţine că, în recurs, instanţa nu este abilitată să reanalizeze situaţia de fapt, ci, pe baza situaţiei de fapt stabilită de instanţa de fond şi de apel, urmează să verifice legalitatea hotărârilor din perspectiva procedurii desfăşurată la prima instanţă şi în apel.

Or, motivele invocate de partea civilă în ceea ce priveşte greşita stabilire a cuantumului prejudiciului, vizează în realitate reaprecierea materialului probator administrat în cauză şi implică stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de fond şi de apel, condiţii în care critica acesteia nu poate fi admisă.

Astfel, din examinarea actelor dosarului se reţine că inculpatul P.G.P. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii continuate de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care, instanţa de fond a dispus achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Instanţa de apel a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei reţinută în sarcina inculpatului P.G.P., din infracţiunea continuată de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea continuată de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, instanţa de prim control judiciar dispunând, de asemenea, achitarea acestuia, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., apreciind că faptelor le lipsesc, atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă a acestor infracţiuni.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui vină s-a ocazionat, a-l repara.

Principiul fundamental al răspunderii civile delictuale este acela că fiecare este răspunzător pentru propriile sale fapte şi trebuie să repare prejudiciul pe care l-a adus altcuiva prin săvârşirea acestora.

Pentru ca prejudiciul astfel rezultat să fie susceptibil de reparare, trebuie să întrunească următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; raportul de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu şi vinovăţia autorului.

Pe de altă parte, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 346 C. proc. pen. anterior care reglementa rezolvarea acţiunii civile: „în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa de judecată, pronunţată prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile.

Când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. b)¹ ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile".

Totodată, se mai are în' vedere că, pornind de la dispoziţiile art. 14 C. proc. pen. anterior, exercitarea acţiunii civile în procesul penal este o consecinţă a promovării acţiunii penale, ceea ce înseamnă că nu pot fi acordate despăgubiri decât cele rezultate din săvârşirea unei infracţiuni.

Or, în raport de temeiul pentru care s-a dispus achitarea inculpatului, respectiv art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior şi probatoriul administrat de partea civilă, aceasta este îndreptăţită la despăgubiri civile, pentru prejudiciul suferit, în cauză fiind îndeplinite cumulativ toate condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat bugetului de stat; existenţa vinovăţiei inculpatului ce a cauzat

Din actele dosarului se reţine că recurenta D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Sibiu s-a constituit parte civilă în cauză cu suma totală de 237.427 lei, reprezentând impozit pe profit şi T.V.A.. (140.076 lei debit şi 97. 351 lei majorări şi penalităţi).

În vederea verificării acestor pretenţii, instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare.

În raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit la data de 15 iunie 2012 (filele 178-190 din dosarul instanţei de fond) s-a concluzionat că în sensul că : „prin activitatea administratorului care este şi asociat unic şi singur, acesta nu a avut intenţia să-şi ruineze afacerea care a înregistrat profit până la declanşarea crizei economice, nu s-a creat nici un prejudiciu bugetului de stat".

Totodată, instanţa de fond a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză contabilă judiciară mai înainte menţionat, expertul contabil procedând la verificarea obiecţiunilor invocate de partea civilă şi formularea concluziilor (fila 255-297 dosarul instanţei de fond).

La termenul de judecată din 19 octombrie 2012 (fila 300 vol. II dosarul instanţei de fond), reprezentantul Ministerului Public, considerând că între actul de control efectuat de partea civilă şi prima expertiză există o contradicţie, a solicitat instanţei de fond încuviinţarea efectuarea unei noi expertize judiciare, prin care să se stabilească toată starea de fapt şi toate înregistrările inexacte efectuate în contabilitatea firmei, exact cum sunt reţinute la toate punctele din rechizitoriu, pentru a se lămuri toate aspectele cu privire la care s-a reţinut vinovăţia inculpatului pentru infracţiunea de evaziune fiscală. Totodată, reprezentantul Ministerului Public a detaliat obiectivele solicitate pentru expertiză, cu toate punctele din rechizitoriu, aşa cum au fost reţinute, pentru a nu mai exista alte motive de interpretare sau de submţeles.

Prin încheierea din aceeaşi dată, instanţa de fond a încuviinţat cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public şi a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice contabile, de un număr de 3 experţi, care să răspundă la obiectivele depuse în cererea formulată de parchet, urmând a se avea în vedere toate actele de la dosar, inclusiv expertiza contabilă efectuată.

Prin raportul de expertiză contabilă judiciară din 20 decembrie 2012 (filele 343-337 vol. II dosarul instanţei de fond), întocmit de 3 experţi contabili, în urma verificărilor efectuate, valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat prin faptele inculpatului, a fost stabilită la suma de 60.265 lei.

Cu privire la această ultimă expertiză contabilă judiciară efectuată în cauză, partea civilă şi-a exprima punctul de vedere, (filele 411-415 vol. II dosarul instanţei de fond), opinia acesteia fiind avută în vedere de instanţa de fond la soluţionarea cauzei.

Pe tot parcursul desfăşurării procesului penal, partea civilă şi-a menţinut pretenţiile, susţinând că în cauză, valoarea reală a prejudiciului cauzat de SC A. SRL Mediaş, reprezentată de inculpat este cea constatată de organele fiscale prin Decizia de impunere nr. 19 din 25 ianuarie 2011 şi R.I.F. nr. 1 din 24 ianuarie 2011 şi anume : 237.427 lei (140.076 lei debit şi 97.351 lei majorări si penalităţi) - sume datorate bugetului general consolidat al statului, precum şi dobânzile şi penalităţile până la data plăţii.

Înalta Curte constată că motivele invocate de către recurenta parte civilă, care critică modul de interpretare a probelor de către instanţa de fond şi instanţa de apel, susţinând că expertiza contabilă judiciară efectuată în cauză este în contradicţie cu situaţia de fapt şi elementele de probatiune administrate în cauză, solicitând înlăturarea acestei probe, iar instanţa de recurs să nu aibă în vedere punctul de vedere scris al organului de control financiar prin Decizia de impunere nr. 19 din 25 ianuarie 2011 şi R.I.F. nr. 1 din 24 ianuarie 2011 prin care s-au stabilit sumele pe care SC A. SRL Mediaş le are de plată bugetului consolidat al statului, ca urmare a deficienţelor constatate, nu se circumscriu cazului de casare prev. de art. 385 pct. 17 C. proc. pen. anterior, care presupune o verificare a legalităţii hotărârii recurate şi nu a temeiniciei acesteia, cum a solicitat, în esenţă, partea civilă.

Aşa fiind, se apreciază că partea civilă nu critică nelegalitatea soluţiei, ci stabilirea cuantumului prejudiciului, ceea ce constituie o chestiune de apreciere a probelor şi nu o chestiune de drept.

De altfel, instanţa de recurs constată că aceleaşi aspecte au fost invocate de partea civilă, atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel, iar acestea au analizat judicios criticile fonnulate de partea civilă, au răspuns acestor critici, argumentând respingerea acestora, stabilind că latura civilă a cauzei a fost corect soluţionată prin raportare la expertiza contabilă întocmită în cauză de cei trei experţi contabili, care explică modalitatea de calcul a prejudiciului cauzat de inculpat jcap ortatlaiaptele sale, şi pentru care instanţa de fond a dispus obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile.

Astfel, se apreciază că în cauză, instanţa de fond şi instanţa de apel şi-au exercitat pe deplin rolul activ, în conformitate cu prevederile art. 4 C. proc. pen. anterior, au administrat un amplu şi judicios material probator care a lămurit cauza sub toate aspectele, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă, pronunţând hotărâri legale şi temeinice.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 385¹⁵ pct. l lit. b) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Sibiu împotriva Deciziei penale nr. 169/A din 08 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul P.G.P.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat P.G.P., în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.R.F.P. Braşov - A.J.F.P. Sibiu împotriva Deciziei penale nr. 169/A din 08 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul P.G.P.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului autorizat de limbă italiană se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 09 aprilie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 111/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune...		ICCJ. Decizia nr. 136/2014. Penal. Falsul intelectual (art. 289... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 111/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs ICCJ. Decizia nr. 136/2014. Penal. Falsul intelectual (art. 289 C.p.). Uzul de fals (art. 291 C.p.), falsul în declaraţii (art. 292 C.p.). Apel