ICCJ. Decizia nr. 1542/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Falsul în declaraţii (art. 292 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1542/2014
Dosar nr. 11257/3/2013
Şedinţa publică din 07 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 596 din data de 01 august 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 11257/3/2013, s-a dispus, în baza art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74, 76 C. pen., condamnarea inculpatei B.A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare.
Totodată, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen., i-au fost interzise inculpatei exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, în condiţiile art. 66 C. pen.
În baza art. 292 C. pen. cu aplic. art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74, 76 C. pen., a fost condamnată inculpata B.A. la o pedeapsă de 1 lună închisoare. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., au fost contopite pedepsele, inculpata urmând să execute pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 346 rap. la art. 14, 15 C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată în procesul penal de partea vătămată B.V. şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea inculpatei să restituie părţii civile suma de 180.000 euro şi 7.200 RON.
Inculpata a fost obligată la plata sumei de 1.200 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 1357/P/2010 din data de 15 martie 2013, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatei B.A. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. şi art. 292 C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpata B.A. împreună cu faptuitoarea B.F. au încheiat cu partea vătămată B.V. promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008, privind suma de 110.000 euro, în schimbul vânzării terenului în suprafaţă de 31.312 m.p. situat în comuna N., judeţul Dâmboviţa, teren pe care cele două îl înstrăinaseră anterior către SC A. SRL.
Inculpata B.A. a formulat declaraţii necorespunzătoare adevărului în faţa notarului public, în sensul că este proprietara respectivului teren şi poate dispune liber de el, întrucât nu este grevat de sarcini.
La data de 02 iulir 2008, partea vătămată B.V. s-a adresat organelor de poliţie cu o plângere prin care solicita cercetarea inculpatei B.A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. Plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti cu nr. 5758/P/2008, dosar conexat ulterior la Dosarul nr. 4233/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, care privea aceleaşi persoane şi avea acelaşi obiect.
Ulterior, la data de 15 februarie 2010, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de inculpată, soluţie infirmată de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, care a dispus totodată şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti la data de 24 martie 2010.
Din plângerea numitului B.V. a rezultat că la data de 11 aprilie 2008 a încheiat la B.N.P. A.M.V. o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, prin care inculpata B.A., în calitate de promitentă vânzătoare, se obliga ca, până la data de 01 mai 2008, să-i vândă terenul în suprafaţă de 3 ha şi 1.312 m.p. situat în extravilanul comunei N., judeţul Dâmboviţa.
Cu ocazia perfectării promisiunii de vânzare-cumpărare inculpata a prezentat părţii vătămate următoarele acte: adeverinţa de la primărie din care rezultA că proprietarul terenului este B.A.; titlul de proprietate din 21 septembrie 1993 pentru suprafaţa de 3 ha şi 1.312 m.p., cu privire la care i se reconstituise lui B.D.M., mama defunctului B.I. (tatăl inculpatei B.A.), dreptul de proprietate, fişa cadastrală a imobilului teren; certificatul de moştenitor din 16 noiembrie 2000 prin care s-a dezbătut succesiunea în urma defunctului B.I., decedat la data de 18 martie 2000, rămânând ca moştenitori B.F. - soţie supravieţuitoare şi B.A. - fiică, din masa succesorală făcând parte şi imobilul teren ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare; certificatul de moştenitor din 07 iunie 2007, prin care s-a dezbătut succesiunea de pe urma defunctei B.F., decedată la 17 martie 2007, rămânând ca unică moştenitoare B.A. - fiică, în masa bunurilor succesorale figurând şi terenul de 3 ha şi 1.312 m.p. ce a făcut obiectul promisiunii.
În declaraţia sa, partea vătămată a precizat că dacă nu ar fi fost indus în eroare de inculpată prin prezentarea acestor documente, nu ar fi încheiat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, convingerea fiindu-i întărită şi menţinută în momentul în care inculpata în faţa notarului public a declarat că în acel moment terenul era proprietatea sa şi nu era grevat de niciun fel de sarcini.
Din declaraţia martorei S.N., sora părţii vătămate, rezultă că, în urma înţelegerii cu fratele său,B.V., a încheiat la data de 18 iulie 2007 o promisiune de vânzare-cumpărare prin care inculpata B.A. şi B.F. se obligau să le vândă până la data de 18 octombrie 2007 terenul mai sus arătat.
Iniţial, la încheierea înţelegerii, martora i-a plătit inculpatei suma de 60.000 euro cu titlu de avans al sumei de 140.400 euro, preţul stabilit pentru cumpărarea terenului.
Ulterior.după aproximativ 10 zile, martora S.N. i-a înmânat inculpatei B.A. suma de 4.800 RON, solicitată de aceasta (cu toate că terenul nu-i mai aparţinea), cu titlu de „taxe” pentru trecerea terenului din extravilan în intravilan.
În baza acestei rezoluţii delictuale, inculpata B.A. a mai solicitat şi primit de la partea vătămată suma de 50.000 euro, de această dată pentru obţinerea certificatului de urbanism, în acest sens aceasta reuşind să obţină şi amânarea încheierii actului de vânzare-cumpărare până în luna august 2008.
La data de 01 februarie 2008, soţul martorei S.N. a intrat în comă, decesul acestuia intervenind 5 zile mai târziu.
Odată cu decesul, martora S.N. a realizat că terenul, care în fapt fusese cumpărat cu banii fratelui său plecat în Spania, putea intra în masa succesorală a soţului său şi împărţit cu alţi moştenitori. Pentru a evita acest lucru, martora S.N. i-a solicitat inculpatei rezilierea promisiunii de vânzare-cumpărare şi încheierea uneia noi, în numele părţii vătămate B.V., adevăratul cumpărător.
În vederea încheierii noii promisiuni s-a procedat la rezilierea promisiunii din 18 iulie 2007, ulterior fiind încheiat, aşa cum s-a arătat, noul contract în data de 11 aprilie 2008.
În urma nenumăratelor tergiversări din partea inculpatei B.A., martora S.N., împreună cu partea vătămată B.V., s-au deplasat la O.C.P.I. Dâmboviţa, unde au constatat că terenul pe care doreau să-l cumpere fusese vândut încă din anul 2001 de inculpată şi mama sa către SC A. SRL, conform încheierii de autentificare din 23 noiembrie 2001.
Faptul că SC A. SRL a procedat la intabularea actului de vânzare-cumpărare în luna august 2007, ulterior obţinerii de către inculpată a certificatului fiscal cu care a indus în eroare partea vătămată, ar putea fi considerat „dubios” aşa cum a fost caracterizat de B.V., dar fără a se putea proba de către organele judiciare o eventuală complicitate la înşelăciune, în condiţiile în care legea permite această libertate cumpărătorului.
Ulterior intabulării, SC A. SRL a înstrăinat terenul către SC H.A. SRL.
Din verificările efectuate a rezultat că la baza contractului de vânzare-cumpărare cu SC A. SRL a stat contractul de mandat întocmit între B.A., B.F. ca mandante şi martorul N.M.V. ca mandatar.
Prin respectivul contract inculpata B.A. şi făptuitoarea B.F. îl împuterniceau pe martor să vândă terenul în „litigiu” cu suma de 4.500.000 ROL/ha.
Totodată, în cadrul aceluiaşi act, se menţionează: „Noi, B.F. şi B.A., declarăm că am primit de la societatea cumpărătoare, prin reprezentantul acesteia, preţul de 4.500.000 ROL/ha şi nu mai avem nici o pretenţie, bănească sau de orice altă natură, prezentă sau viitoare, atât faţă de mandatar, cât şi faţă de cumpărător.”
Fiind audiat, martorul N.M.V. a declarat că în cursul anului 2000, la solicitarea reprezentanţilor SC A. SRL, se ocupa cu identificarea şi cumpărarea de terenuri pe baza comunei N., judeţul Dâmboviţa.
Din declaraţiile martorului rezultă că modalitatea de efectuare a tranzacţiilor era următoarea: „Vânzătorii se prezentau la notariat spunând că vor să vândă teren. Se stabilea data la care să se prezinte la notariat, preţul pentru teren urmând a fi achitat la notariat în întregime la momentul încheierii contractului de mandat. În momentul prezentării la notar încheiam contractul de mandat între mine şi persoanele care vindeau terenuri, moment în care acestea încasau în întreg valoarea terenului.
Ulterior, se ocupa de încheierea efectivă a contractului de vânzare-cumpărare pentru care fusese mandatat, împreună cu reprezentanta SC A. SRL, numita M.G.
În acelaşi mod a intermediat şi efectuat vânzarea terenului arabil extravilan situat în comuna N., judeţul Dâmboviţa, în suprafaţă de 31.312 m.p., în numele şi pentru B.F. şi B.A. Pe sus-numitele Ie-a întâlnit o singură dată, cu ocazia încheierii contractului de mandat la notar (din 23 noiembrie 2000).
Cu această ocazie sus-numitele au prezentat la notar titlul de proprietate şi certificatul de moştenitor. Precizează că nu îşi aminteşte dacă a restituit numitei B.F. sau B.A. vreun act, deoarece a trecut foarte mult timp de atunci şi a intermediat mai multe vânzări cu persoane diferite. De asemenea, menţionează că nu o poate identifica după semnalmente şi trăsături pe numita B.A.
Nu s-a întâlnit cu B.A. ulterior încheierii contractului de mandat pentru a-i aduce la cunoştinţă de vânzarea terenului, întrucât prin contractul de mandat se achita în întregime terenul”.
Conform procesului-verbal încheiat la data de 22 aprilie 2008 la B.N.P. O.A.R., inculpata B.A. a recunoscut fapta urmând a plăti părţii vătămate suma de 220.000 euro reprezentând dublul sumei încasate, aşa cum în mod obişnuit se stipulează în promisiunile de vânzare-cumpărare.
Din totalul de 220.000 euro la data de 15 mai 2008, inculpata a plătit părţii vătămate la data de 15 mai 2008 doar suma de 20.000 euro, aceasta reprezentând un început de recuperare a prejudiciului produs prin infracţiune şi nu o dovadă a lipsei intenţiei de a înşela, aşa cum greşit s-a reţinut în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, aceste afirmaţii fiind susţinute de acţiunile ulterioare ale inculpatei.
Astfel, odată cu plata sumei de 20.000 euro, pentru a-şi demonstra buna credinţă, inculpata a înmânat părţilor vătămate, drept garanţie, contractul de vânzare-cumpărare a unui alt teren în suprafaţă de 19.400 m.p. situat în comuna N. şi contractul de construire încheiat între B.F. şi, având ca obiect imobilul apartament situat în Bucureşti.
Întrucât partea vătămată nu mai avea încredere în inculpată, s-a deplasat din nou la O.C.P.I. Dâmboviţa, unde a constatat că terenul în cauză, cu care inculpata garantase restituirea banilor, fusese vândut de aceasta din data de 13 martie 2008 numitei B.M., în aceeaşi situaţie aflându-se şi apartamentul propus cu aceeaşi destinaţie de către inculpată.
De asemenea, în dovedirea relei-credinţe a inculpatei, se înscrie şi hotărârea din data de 11 iunie 2008, prin care Judecătoria Răcari a dispus instituirea unui sechestru asigurător în favoarea părţii vătămate asupra a două terenuri pe care inculpata le deţinea în comuna S., judeţul Dâmboviţa, terenuri a căror existenţă a ascuns-o părţii vătămate.
Fiind audiată, inculpata B.A. nu recunoaşte comiterea faptei, susţinând în declaraţiile sale că nu a înşelat partea vătămată, întrucât ea nu ştia că terenul în cauză nu se mai afla în proprietatea sa şi a mamei sale în momentul în care a încasat 110.000 euro de la partea vătămată.
Declaraţiile inculpatei nu pot fi luate în considerare având în vedere declaraţiile martorilor, actul de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu, act semnat de către inculpată în faţa notarului public, precum şi atitudinea ulterioară a inculpatei, care nu a încercat în niciun moment să restituie întreaga sumă de bani părţii vătămate, deşi avea acea posibilitate, încercând chiar să îngreuneze recuperarea prejudiciului.
În altă ordine de idei, apărarea inculpatei în sensul că ea a plătit impozitele aferente terenului se transformă în fapt în acuzaţii, în condiţiile în care aceasta a achitat în anul 2006-2007 impozitul pentru respectivul imobil pentru perioada 2001-2007, pentru a obţine certificatul fiscal cu care ulterior a indus în eroare partea vătămată.
Aşa cum s-a arătat, inculpata a profitat şi de „neglijenţa” reprezentanţilor SC A. SRL, care, până la data respectivă, nu procedaseră la intabularea actului de vânzare-cumpărare al respectivului teren.
S-a mai reţinut că în faza de cercetare judecătorească a fost audiată partea vătămata B.V., care a declarat că îşi menţine constituirea de parte civilă pentru suma de 200.000 euro şi totodată a solicitat restituirea sumei de 7.200 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu ocazia procedurilor de schimbare a naturii juridice a terenului cumpărat de la inculpată din extravilan în intravilan, pe care Ie-a suportat el, deşi prin contract şi le asumase inculpata.
De asemenea, a fost audiată inculpata B.A. care a declarat că recunoaşte în întregime acuzaţiile care i se aduc şi doreşte să beneficieze de prev. art. 3201 C. proc. pen.
Inculpata a depus în circumstanţiere acte referitoare la studiile şi pregătirea sa profesională şi o copie a certificatului de naştere a minorului A.M., născut în data de 12 februarie 2002.
Constatând dovedită vinovăţia inculpatei pe baza materialului probator administrat în faza de urmărire penală, instanţa a dispus condamnarea acesteia pentru cele două infracţiuni reţinute prin rechizitoriu, respectiv pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., precum şi pentru infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen., cu reţinerea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen. referitoare la concursul de infracţiuni.
În ceea ce priveşte cuantumul pedepselor aplicate inculpatei, instanţa s-a orientat către o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, adică o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege, ca urmare a reducerii cu 1/3 a pedepsei, în condiţiile reţinerii prev. art. 3201 C. proc. pen., dar şi ca urmare a reţinerii unor circumstanţe atenuante legate de persoana inculpatei, conform art. 74 - 76 C. pen. (necunoscută cu antecedente penale, studii superioare, un copil minor în întreţinere).
În baza art. 65 C. pen., i-au fost interzise inculpatei exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, în condiţiile art. 66 C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară obligatorie a fi aplicată în cauză faţă de infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.
Pentru infracţiunea de fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen., de asemenea, instanţa a coborât pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege, ca urmare a reducerii cu 1/3 a pedepsei, în condiţiile reţinerii prev. art. 3201 C. proc. pen., dar şi ca urmare a reţinerii unor circumstanţe atenuante legate de persoana inculpatei, conform art. 74 - 76 C. pen., urmând a-i aplica pedeapsa de o lună închisoare.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Constatând că faptele sunt săvârşite în concurs real, instanţa, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen. a dispus contopirea pedepselor, dispunând ca inculpata să execute pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a făcut aplicarea disp. art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa, constatând că pretenţiile părţii vătămate au fost recunoscute de către inculpată, convenţia lor constituind o tranzacţie în sensul legii civile, fiind dovedită şi cu actele depuse la dosar, în baza art. 346 rap. la art. 14, 15 C. proc. pen., a admis în parte acţiunea civilă exercitată în procesul penal de partea vătămată B.V. şi în consecinţă a obligat inculpata să restituie părţii civile suma de 180.000 euro şi 7.200 RON.
Instanţa a obligat la restituirea sumei de 180.000 euro şi nu a sumei de 200.000 euro deoarece inculpata a restituit părţii civile o parte din prejudiciu, respectiv suma de 20.000 euro, aspect asupra căruia ambele părţi au fost de acord, nefiind contestat nici sub aspectul cuantumului, nici sub aspectul plăţii efective.
În raport de soluţia de condamnare a inculpatei, instanţa, în baza art. 349 C. proc. pen. rap. la art. 191 C. proc. pen., a dispus obligarea inculpatei la plata sumei de 1.200 RON cheltuieli judiciare statului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpata B.A. şi partea civilă B.V.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat sentinţa penală pentru nelegalitate sub aspectul neindicării cu exactitate în dispozitivul hotărârii a temeiului juridic referitor la circumstanţa sau circumstanţele atenuante reţinute în favoarea inculpatei, precum şi sub aspectul neaplicării în cauză a dispoziţiilor art. 348 C. proc. pen. Ca motiv de netemeinicie s-a invocat greşita soluţionare a laturii civile apreciindu-se că instanţa de fond ar fi trebuit să despăgubească partea civilă potrivit răspunderii civile delictuale şi nu în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare.
Inculpata B.A. a solicitat a se acorda o mai mare eficienţă circumstanţelor atenuante şi reducerea pedepsei aplicate. Ca modalitate de executare a pedepsei a cerut suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Partea civilă B.V. a solicitat, în esenţă, majorarea pedepsei aplicate inculpatei, instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor inculpatei în vederea recuperării prejudiciului şi obligarea inculpatei la plata sumei de 200.000 euro şi nu la 180.000 euro cum greşit a dispus instanţa de fond.
Curtea, examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor invocate, cât şi din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că apelurile formulate în cauză sunt fondate, în considerarea următoarelor argumente:
În mod temeinic, instanţa de fond a constatat că din probele administrate rezultă că la data de 11 aprilie 2008, inculpata B.A. a încheiat cu partea civilă B.V. promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008, privind suma de 110.000 euro, în schimbul vânzării terenului în suprafaţă de 31.312 m.p. situat în comuna N., judeţul Dâmboviţa, teren pe care inculpata îl înstrăinase anterior către SC A. SRL. Cu aceeaşi ocazie, inculpata B.A. a formulat declaraţii necorespunzătoare adevărului în faţa notarului public, în sensul că este proprietara respectivului teren şi poate dispune liber de el, întrucât nu este grevat de sarcini. Săvârşirea faptelor a rezultat din declaraţia de recunoaştere a inculpatei dată în faţa primei instanţe, coroborată cu plângerea şi declaraţiile părţii civile B.V., cu promisiunile bilaterale de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008 şi 18 iulie 2007, cu procesele-verbale din data de 22 aprilie 2008 şi din 15 mai 2008, precum şi cu declaraţiile martorilor S.N. şi N.M.V.
Sub aspectul încadrării juridice, Curtea a constatat că faptele săvârşite de inculpată întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi de fals în declaraţii, prev. şi ped. de art. 292 C. pen.
Potrivit art. 215 alin. (2) C. pen., constituie înşelăciune în formă agravată înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
În cauza de faţă, cu ocazia încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 11 aprilie 2008 inculpata B.A. şi-a atribuit în mod mincinos calitatea de proprietar al terenului cu privire la care s-a încheiat convenţia deşi în realitate nu mai deţinea această calitate, iar în susţinerea afirmaţiilor sale a prezentat părţii civile următoarele acte: adeverinţa de la primărie din care rezulta că proprietarul terenului este B.A.; titlul de proprietate din 21 septembrie 1993 pentru suprafaţa de 3 ha şi 1.312 m.p., cu privire la care i se reconstituise lui B.D.M., mama defunctului B.I. (tatăl inculpatei B.A.), dreptul de proprietate, fişa cadastrală a imobilului teren; certificatul de moştenitor din 16 noiembrie 2000 prin care s-a dezbătut succesiunea în urma defunctului B.I., decedat la data de 18 martie 2000, rămânând ca moştenitori B.F. - soţie supravieţuitoare şi B.A. - fiică, din masa succesorală făcând parte şi imobilul teren ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008; certificatul de moştenitor din 07 iunie 2007, prin care s-a dezbătut succesiunea de pe urma defunctei B.F., decedată la 17 martie 2007, rămânând ca unică moştenitoare B.A. - fiică, în masa bunurilor succesorale figurând şi terenul de 3 ha şi 1.312 m.p. ce a făcut obiectul promisiunii din 11 aprilie 2008.
Curtea a reţinut că un mijloc trebuie considerat fraudulos atunci când este de natură să asigure mai uşor reuşita acţiunii făptuitorului, când are aparenţa unui mijloc veridic, adică atunci când în mod obişnuit inspiră încredere şi înlătură orice bănuială. Prin urmare, având în vedere modalitatea de săvârşire a acţiunii de inducere în eroare a părţii civile cu privire la calitatea de proprietar al inculpatei prin prezentarea documentelor enumerate anterior, în cauză, s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatei din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
Art. 72 C. pen. stabileşte criteriile generale pe care judecătorul le poate folosi prin aplicarea lor la cazul concret în vederea determinării naturii şi cuantumului celei mai potrivite pedepse care să fie în măsură să atingă toate scopurile urmărite de dispoziţiile art. 52 C. pen.: funcţia represivă şi cea de prevenţie generală şi specială, astfel încât inculpatul să înţeleagă şi să resimtă direct consecinţele actului său social şi să îl determine ca pe viitor să respecte valorile sociale ocrotite de norma penală.
Curtea a apreciat că în raport de circumstanţele faptei: promisiunile bilaterale de vânzare-cumpărare succesive desfiinţate ulterior prin voinţa ambelor părţi, atitudinea şi intenţia ambelor părţi la încheierea acestora, partea civilă fiind de acord să încheie convenţia fără ca promitenta-vânzătoare să prezinte pentru acest teren certificat fiscal şi/sau certificat care să ateste situaţia juridică a terenului conform registrelor de publicitate imobiliară, valoarea terenului, valorile sociale încălcate prin săvârşirea faptelor respectiv patrimoniul persoanei fizice, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatei care nu are antecedente penale, este bine integrată în societate şi în familie, a fost de acord să achite părţii civile despăgubirile integral obligându-se să achite părţii civile suma de 220.000 euro conform procesului-verbal din data de 22 aprilie 2008, sens în care a restituit acesteia suma de 20.000 euro la data de 15 mai 2008, s-a apreciat că se impune reţinerea în favoarea inculpatei a circumstanţei atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi micşorarea pedepsei aplicate de prima instanţă la un nivel proporţional cu gravitatea faptei şi periculozitatea inculpatei.
Prin urmare, instanţa de apel a aplicat inculpatei o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă agravată şi cu consecinţe deosebit de grave, prev. şi ped. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. apreciind-o ca fiind de natură a atinge funcţia represivă de prevenţie specială şi generală avută în vedere de legiuitor în art. 52 C. pen.
Având în vedere aceleaşi criterii de individualizare, Curtea a redus durata pedepsei complementare aplicată inculpatei constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen., de la 3 ani la 1 an.
Curtea a mai constatat că pedeapsa aplicată inculpatei de prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 292 C. pen. este nelegală întrucât depăşeşte limitele speciale ale pedepsei stabilite după aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi ale art. 76 alin. (1) lit. e) teza a ll-a C. pen. (amendă care nu poate fi mai mică de 200 RON), motive pentru care, avându-se în vedere criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen. arătate anterior, în baza art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. în referire la art. 76 alin. (1) lit. e) teza a ll-a C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. a dispus condamnarea inculpatei B.A. la o pedeapsă de 5.000 RON amendă penală.
S-a reţinut că cele două infracţiuni au fost săvârşite în concurs real, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. d) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate, inculpata urmând să execute pedeapsa de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.
Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, Curtea a avut în vedere că suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este un mijloc de individualizare a executării pedepsei, o măsură de politică penală bazată pe încrederea în posibilitatea îndreptării inculpatului şi pe supunerea lui la încercare în acest scop, fiind destinată să ducă la realizarea scopului pedepsei fără executarea efectivă a acesteia, evitându-se, astfel, neajunsurile pe care le poate atrage contactul cu mediul din penitenciar.
În vederea aplicării acestei instituţii, instanţa trebuie să cerceteze şi să cunoască cât mai amănunţit personalitatea infractorului şi dacă în urma acestei analize şi-a format convingerea că delincventul este apt a se îndrepta fără executarea pedepsei, că pronunţarea pedepsei constituie un avertisment suficient de serios pentru a descuraja ulterior eventuale comportări infracţionale, va putea dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Elementul esenţial pentru aplicarea acestor dispoziţii este aptitudinea subiectivă a inculpatului de a se corija, de a se elibera de mentalităţile şi deprinderile antisociale care l-au condus pe calea ilicitului penal, prin eforturi făcute în scopul propriei reeducări. Instanţa de judecată trebuie să constate posibilitatea reală de îndreptare, constatare ce trebuie să rezulte din date obiective, referitoare la comportarea anterioară, dar şi la comportarea după săvârşirea faptei, la atitudinea faţă de muncă, faţă de regulile de convieţuire în general.
Curtea a apreciat că în condiţiile în care inculpata este la primul incident cu legea penală, anterior având un comportament corespunzător în societate, obţinând venituri din muncă şi având o familie organizată, că a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei, colaborând cu organele judiciare, fiind de acord să restituie părţii civile suma de 220.000 euro din care a achitat deja suma de 20.000 euro, astfel că a înţeles gravitatea faptei sale, s-a reţinut că se poate aprecia că această condamnare este suficientă pentru îndreptarea sa, fără a fi absolut necesară executarea pedepsei în regim închis, astfel încât s-a dispus suspendarea sub supraveghere pe un termen de încercare de 8 ani în care aceasta va trebui să dovedească faptul că meritat clemenţa organelor judiciare şi că prezenta infracţiune a fost un incident izolat.
Pe latura civilă a cauzei s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 533 din 10 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă la data de 12 august 2009, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B.V. în contradictoriu cu pârâta B.A. şi, în consecinţă, s-a dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată la data de 11 aprilie 2008 şi obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 200.000 euro în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii cu titlu de daune interese.Totodată, a fost respins capătul de cerere cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 4.800 RON. Conform art. 44 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei civile asupra unei împrejurări care constituie o chestiune prealabilă, în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.
Prin urmare, în cauza de faţă s-a reţinut că se impune respingerea acţiunii civile formulate de partea civilă B.V. întrucât nu se pot repune în discuţie pretenţiile civile ale acestuia, acestea fiind analizate în mod definitiv de instanţa civilă care a pronunţat sentinţa civilă nr. 533 din 10 aprilie 2009. În acelaşi timp, s-a menţionat că această sentinţă constituie titlu executoriu şi poate fi pusă în executare silită, aşa cum de altfel a şi procedat partea civilă.
Pentru aceleaşi motive, în cauză, s-a reţinut că nu se poate dispune instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor inculpatei. Mai mult decât atât, partea civilă se află deja în posesia unui titlu executoriu şi are posibilitatea să uzeze de alte căi legale în vederea protejării drepturilor sale.
Având în vedere aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpata B.A. şi partea civilă B.V. împotriva sentinţei penale nr. 596 din 01 august 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală.
A desfiinţat în parte sentinţa penală atacată, şi rejudecând în fond: a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen., aplicată inculpatei şi a repus în individualitatea lor pedepsele componente.
În baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatei din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. a dispus condamnarea inculpatei B.A. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
A redus durata pedepsei complementare aplicată inculpatei constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen., de la 3 ani la 1 an.
În baza art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a dispus condamnarea inculpatei B.A. la o pedeapsă de 5.000 RON amendă penală.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. d) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen. a contopit pedepsele, inculpata urmând să execute pedeapsa de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.
În baza art. 861 alin. (1), (2) C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o durată de 8 ani, termen de încercare stabilit în condiţiile art. 862 alin. (1) C. pen.
În baza art. 863 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere condamnatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere: a) se va prezenta, ori de câte ori va fi solicitat, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti; b) va anunţa, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) va comunica şi va justifica schimbarea locului de muncă şi d) va comunica informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă. Datele prevăzute în alin. (1) lit. b), c) şi d) se vor comunica Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării sub supraveghere a pedepsei principale s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
S-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă B.V. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia. Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 200 RON, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei în conformitate cu dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată.
Împotriva acestei decizii partea civilă B.V. a declarat recurs, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate atât în latura civilă, cât şi în cea penală, prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., solicitând casarea deciziei şi obligarea inculpatei B.A. la plata întregului prejudiciu astfel cum a fost stabilit şi majorarea pedepsei aplicate acesteia.
Examinând recursul declarat de partea civilă prin prisma cazului de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul părţii civile este fondat, însă doar sub aspectul aplicării art. 5 C. pen. cu privire la inculpata B.A.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3859 C. proc. pen. stabileşte, în alin. (2), că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, la data de 17 decembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. ll din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat însă o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute în art. 38510alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă că recurenta parte civilă şi-a motivat în scris recursul, la data de 28 aprilie 2014, (primul termen de judecată acordat în cauză fiind 07 mai 2014), respectându-şi, astfel, obligaţia ce-i revenea potrivit art. 38510alin. (2) C. proc. pen.
Cazul de casare prev. de art. 3859pct. 172 C. proc. pen. anterior, când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Astfel, cu privire la critica părţii civile vizând netemeinicia deciziei, critică subsumată de recurentă cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., se constată că această critică nu se încadrează cazului de casare invocat, potrivit căruia decizia este supusă casării atunci când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Or, criticile formulate de către recurenta parte civilă vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea deciziei şi au mai fost invocate şi faţa instanţei de apel, fiind judicios analizate de către instanţa de prim control judiciar, acestea vizând netemeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea, instanţa de recurs nu le poate analiza la acest moment, întrucât prin Legea nr. 2/2013 s-a înlăturat, odată cu abrogarea art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. anterior, posibilitatea instanţei de recurs de a reaprecia faptele. Orice reformare a hotărârii pronunţate în apel este în consecinţă strict legată de aplicarea legii.
Aşadar, instanţa de recurs nu poate examina în cauza de faţă critica referitoare la majorarea despăgubirior civile şi la majorarea pedepsei aplicate inculpatei în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859pct. 172 C. proc. pen. anterior, ci s-ar fi putut analiza aceste critici în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. anterior. în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, care a abrogat teza potrivit căreia instanţa de recurs poate analiza temeinicia hotărârilor.
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile se constată următoarele:
În ceea ce priveşte efectele abrogării art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior şi reîncriminarea faptei de înşelăciune în art. 244 C. pen., instanţa de recurs constată că este în prezenţa situaţiei descrise de art. 5 C. pen., şi anume aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.
În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Primul termen în recurs a fost stabilit aleatoriu la data de 07 mai 2014. În speţă, de la data pronunţării deciziei din apel, 17 decembrie 2013, şi până la data soluţionării recursului au intrat în vigoare Legea nr. 87/2012 cu referire, în cauza de faţă, la normele care guvernează aplicarea legii penale în timp şi cu privire la normele care guvernează înşelăciunea şi falsul în declaraţii, a fost abrogat C. pen. anterior şi a intrat în vigoare un alt C. pen.
În examinarea legii incidente cu privire la acuzaţia formulată faţă de inculpată instanţa de recurs urmează să analizeze:
a) Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care sunt acuzaţi. În examinarea acestui criteriu, instanţa verifică dacă fapta mai este încriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă, cu privire la încadrarea juridică;
b) Consecinţele produse de acuzaţie cu privire la sancţiune la data săvârşirii faptei şi consecinţele la data judecării recursului. În examinarea acestui criteriu instanţa va avea în vedere caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei;
c) Influenţa modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care sunt acuzaţi.
Examinarea încadrării juridice data faptei ca urmare a situaţiei tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezîncriminare, cât şi ca situaţie premisă pentru a face analiza în concret a consecinţelor cu privire la sancţiune.
Pedeapsa decurge din norma care încriminează fapta. Unitatea dintre încriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina încriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuate, acestea participând în egală măsură ia configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte încriminarea şi se individualizează sancţiunea penală. Pentru a compara cele două legi instanţa trebuie să analizeze consecinţele faptei în legea în vigoare la data săvârşirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu şi sancţiunile ce decurg din încriminare) şi consecinţele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancţionată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia în legea nouă.
Dată fiind abrogarea art. 215 C. pen. anterior şi art. 292 C. pen. anterior şi încriminarea înşelăciunii la art. 244 din noul C. pen. şi a falsului în declaraţii la art. 326 din noul C. pen., instanţa de recurs a comparat conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de legea veche, vechiul C. pen., şi faţă de conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de legea nouă (C. pen.). Comparaţia este necesară pentru a verifica incidenţa art. 4 C. pen. şi art. 3 din Legea nr. 187/2013, respectiv situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.
Instanţa va analiza influenţa modificărilor legislative strict cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care este acuzată inculpata, având în vedere că, deşi un text de lege cu aceeaşi denumire marginală se poate regăsi într-o altă lege, eliminarea unui element de care depindea caracterul penal doar pentru inculpată conduce la dezîncriminarea faptei faţă de aceasta.
Articolul 215 Înşelăciunea
Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.
Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. (1), dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (2).
Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Articolul 292 Falsul în declaraţii
Declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Articolul 244 Înşelăciunea
(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Articolul 326 Falsul în declaraţii
Declararea necorespunzâtoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Fapta prev. în art. 326 din noul C. pen. este identică cu cea din actuala reglementare şi faţă de împrejurare se constată existenţa aceloraşi sancţiuni, cu aceleaşi limite minime şi maxime, astfel încât cu privire la această infracţiune nu se va pune problema stabilirii legii penale mai favorabile.
Abrogarea textelor de lege care au stat la baza acuzaţiilor formulate în cauză nu este echivalentă cu dezîncriminarea faptelor. Dezîncriminarea operează in rem înlăturând răspunderea subiectului prin aceea că fapta nu mai este prevăzută de legea penală, în timp ce modificarea textelor de lege incidente în cauză are în vedere o condiţie care dădea faptei în legea veche un caracter calificat. La 01 februarie 2014, data abrogării normelor de la art. 215 C. pen., a intrat în vigoare art. 244 C. pen., care cuprinde toate elementele din acuzaţia pentru care a fost trimisă în judecată inculpata. În ceea ce o priveşte pe inculpata B.A. acuzaţia faţă de care a fost condamnată a constat în aceea că la data de 11 aprilie 2008 a încheiat cu partea civilă B.V. promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008, privind suma de 110.000 euro, în schimbul vânzării terenului în suprafaţă de 31.312 m.p. situat în comuna N., judeţul Dâmboviţa, teren pe care inculpata îl înstrăinase anterior către SC A. SRL. Cu aceeaşi ocazie, inculpata B.A. a formulat declaraţii necorespunzătoare adevărului în faţa notarului public, în sensul că este proprietara respectivului teren şi poate dispune liber de el, întrucât nu este grevat de sarcini.
Elementul material al laturii obiective în ceea ce o priveşte pe B.A., respectiv inducerea în eroare a părţii vătămate B.V., nu prezintă diferenţe între art. 215 C. pen. anterior şi art. 244 alin. (1) din noul C. pen.
Caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei.
Faţă de cele ce preced, instanţa va compara efectele acuzaţiei din legea veche (art. 215 C. pen. anterior şi efectele acuzaţiei în legea nouă, art. 244 alin. (1) şi (2) din noul C. pen.).
Legea veche prevedea o sancţiune de la 10 ani la 20 ani închisoare, iar legea nouă prevede un minimum de 6 luni şi un maxim de 3 ani închisoare, astfel că legea nouă va retroactiva.
La stabilirea pedepsei ce se va aplica inculpatei ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile instanţa de recurs nu va face o nouă individualizare a sancţiunii atât cu privire la cuantum, cât şi cu privire la modalitatea de executare, ci doar va reduce proporţional sancţiunea stabilită de instanţa de fond şi cea de apel (către minimum, mediu sau maximul special), în raport de limitele prevăzute de legea nouă (către minimum, mediu sau maximul special). Astfel, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de recurs va stabili o sancţiune sub minimul special prevăzut de legea nouă, astfel cum a procedat şi instanţa de apel care a stabilit aceeaşi sancţiune sub minimul special ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte efectele procedurii recunoaşterii vinovăţiei nu există diferenţe între art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Ambele texte prevăd reducerea limitelor sancţiunii cu o treime, ceea ce presupune în cazul de faţă o sancţiune între 4 luni şi 2 ani închisoare.
În raport de cuantumul pedepsei ce se va aplica inculpatei nu se va mai aplica pedeapsa complementară.
Cu privire la regulile privind concursul de infracţiuni, pe legea nouă se prevede adăugarea unui spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, astfel că s-ar ajunge în situaţia de a se aplica pedepse peste limita maximă prevăzută de lege, astfel că se va aplica legea veche, astfel că legea nouă nu va retroactiva.
Principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile presupune examinarea în concret a efectelor celor două coduri cu privire la instituţiile autonome. Examinarea cauzei cu privire la legea incidenţă în cazul unor instituţii diferite de incriminare şi sancţiune este impusă de lege, jurisprudenţa Curţii Constituţionale:
- instituţii autonome definite atare în lege. Legea nr. 187/2012 stabileşte legea mai favorabilă distinct faţă de cea stabilită în raport de încadrarea juridică şi sancţiune în cazul recidivei (art. 9), pluralitatea de infracţiuni (art. 10), suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art. 15, 22), măsuri educative (art. 17). Voinţa legiuitorului este clară şi neechivocă în aplicarea principiului constituţional al aplicării legii mai favorabile cu privire la situaţia concretă a persoanei acuzate, prin examinarea distinctă a instituţiilor incidente fiecărui caz în parte;
Aplicarea legii penale mai favorabile în raport de instituţiile care funcţionează autonom a fost discutată în doctrină şi practică încă din anul 1936. Vintilă Dongoroz în Codul penal adnotat din 1936 arăta că „aplicarea legii mai blânde exclude implicit legea mai severă. Nu este deci îngăduit a se îmbina dispoziţiunile unei legi cu ale celeilalte pentru a se obţine un rezultat mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicaţiune a unei a treia lege (lex tertia) ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită şi pedeapsa fixată conform uneia din legi se poate recurge la instituţiunile cari funcţionează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului”. Aceeaşi idee este regăsită şi în Codul penal comentat şi adnotat - 1969, T. Vasiliu, D. Pavel, etc. şi este dezvoltată de doctrină - George Antoniu, Costică Bulai în Practica judiciară penală, vol. l, pag. 32-41, Constantin Mitrache în Explicaţii preliminare ale noului C. pen., pag. 76 parag. 1, pag. 77).
Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul fiecărei instituţii autonome nu contravine principiului legalităţii, nu este creată o lex tertia. Lex tertia apare atunci când sunt preluate condiţiile de existenţă ale unei instituţii dintr-o lege, iar efectele aceleiaşi instituţii sunt preluate dintr-o altă lege. Lex tertia presupune combinarea dispoziţiilor de favoare în cadrul aceleiaşi instituţii juridice din legi diferite. Prin lex tertia se au în vedere acele situaţii prin care condiţiile unui fapt juridic sunt separate de efectele aceluiaşi fapt juridic, nu şi aplicarea unor legi diferite cu privire la instituţii juridice diferite (fapte juridice diferite), dar în mod unitar cu privire la condiţiile de existenţă ale unei instituţii (faptul juridic) şi efectele acelei instituţii (faptul juridic).
Conform Constituţiei României, legea penală mai favorabilă retroactivează. În aplicarea acestui principiu legea nouă nu trebuie să devină sub niciun aspect una defavorabilă, pentru că legea penală mai favorabilă se apreciază în raport de situaţia persoanei acuzată într-o cauză penală sau contravenţională, după caz.
În aplicarea acestui principiu, în raport de Legea nr. 187/2012 care stabileşte modalitatea aplicării autonome a legii penale mai favorabile într-un anumit număr de cazuri concrete, mecanismul aplicării legii penale mai favorabile în cadrul unor instituţii autonome este incident în speţă cu privire la efectele concursului de infracţiuni.
Referitor la existenţa concursului de infracţiuni, instanţa constată că legea veche este mai favorabilă inculpatei întrucât aplicarea sporului de pedeapsă are caracter facultativ, în timp ce legea nouă are caracter obligatoriu.
Faţă de aceste considerente se va admite recursul declarat de partea civilă B.V. împotriva deciziei penale nr. 382/A din 17 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia ll-a penală, privind pe intimata inculpată B.A.
Se va casa în parte atât decizia recurată, cât şi sentinţa penală nr. 596 din data de 01 august 2013 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală, în Dosarul nr. 11257/3/2013, numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile inculpatei şi rejudecând în aceste limite:
Se va descontopi pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen. anteriror aplicată inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior şi de 5.000 RON amendă penală, aplicată inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 292 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. anterior, pe care le va repune în individualitatea lor.
În baza art. 334 C. proc. pen. anterior, va schimba încadrarea juridică a faptelor cu privire la inculpata B.A. din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior, în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior şi art. 5 C. pen., texte de lege în baza cărora va condamna pe inculpata B.A. la pedeapsa de 4 luni închisoare.
Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. d) C. pen. anterior, cu aplic. art. 5 C. pen., se vor contopi pedepsele aplicate inculpatei, urmând ca în final inculpata B.A. să execute pedeapsa cea mai grea de 4 luni închisoare.
Se va reduce termenul de încercare stabilit pentru inculpata B.A. de la 8 ani la 5 ani şi 4 luni, termen care se compune din pedeapsa aplicată prin prezenta şi un interval de timp de 5 ani fixat de instanţă.
Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei recurate care nu contravin prezentei decizii, inclusiv dispoziţiile privind modalitatea de executare.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de partea civilă vor rămâne în sarcina statului, iar suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de partea civilă B.V. împotriva deciziei penale nr. 382/A din 17 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, privind pe intimata inculpată B.A.
Casează în parte atât decizia recurată, cât şi sentinţa penală nr. 596 din data de 01 august 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală, în Dosarul nr. 11257/3/2013, numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile inculpatei şi rejudecând în aceste limite:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b) C. pen. anterior aplicată inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior şi de 5.000 RON amendă penală, aplicată inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 292 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior, pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 334 C. proc. pen. anterior, schimbă încadrarea juridică a faptelor cu privire la inculpata B.A. din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior, în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. anterior şi art. 5 C. pen., texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpata B.A. la pedeapsa de 4 luni închisoare.
Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. d) C. pen. anterior, cu aplic. art. 5 C. pen., contopeşte pedepsele aplicate inculpatei, urmând ca în final inculpata B.A. să execute pedeapsa cea mai grea de 4 luni închisoare.
Reduce termenul de încercare stabilit pentru inculpata B.A. de la 8 ani la 5 ani şi 4 luni, termen care se compune din pedeapsa aplicată prin prezenta şi un interval de timp de 5 ani fixat de instanţă.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei recurate care nu contravin prezentei decizii, inclusiv dispoziţiile privind modalitatea de executare.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de partea civilă, rămân în sarcina statului, iar suma de 100 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul Ministerlui Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 07 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 27/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1521/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
