ICCJ. Decizia nr. 1610/2014. Penal. Omorul deosebit de grav (art. 176 C.p.). Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 321 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1610/2014
Dosar nr. 4650/118/2013
Şedinţa publică din 12 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 324 din 13 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 4650/118/2013, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul P.G., prin apărători, din infracţiunile reţinute prin actul de inculpare, în infracţiunile prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. anterior şi art. 239 alin. (2) şi (5) C. pen. anterior, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) din acelaşi cod.
În baza art. 20 rap. la art. 175 lit. i) - 176 lit. f) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul P.G. (11 clase, fără ocupaţie, necăsătorit, fără copii, fără antecedente penale) la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior, după executarea pedepsei principale, pentru infracţiunea de tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul P.G. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.
În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele aplicate, în final inculpatul P.G. având de executat pedeapsa cea mai grea de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior, după executarea pedepsei principale.
S-a dispus ca pedeapsa să fie executată în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen. anterior.
S-a făcut aplicarea art. 71 în referire la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. anterior pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 88 C. pen. anterior, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada executată prin măsurile reţinerii şi arestării preventive, cu începere de la data de 29 martie 2013, la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. anterior, s-a menţinut starea de arest a inculpatului P.G.
S-a constatat că partea vătămată D.O.M. s-a constituit parte civilă după citirea actului de sesizare.
În baza art. 15 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a fost respinsă acţiunea civilă formulată în cauză de partea vătămată D.O.M., ca tardiv formulată.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de la inculpatul P.G., la eliberarea din penitenciar, a probelor biologice, în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Inculpatul P.G. este deţinătorul unui autoturism marca O.V. cu număr de înmatriculare provizoriu, însă nu a fost preocupat de transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului.
În după-amiaza zilei de 29 martie 2013, în jurul orelor 14,30, inculpatul a fost depistat de lucrătorii de poliţie ai comunei Topraisar, aflaţi în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, conducând pe str. G. din localitate, autoturismul marca O.V. cu numerele provizorii de înmatriculare expirate.
La solicitarea agentului de poliţie D.O.M. de a se legitima şi de a prezenta documentele autoturismului, inculpatul, ştiind că nu deţine documentele necesare, a refuzat şi, mai mult, a început să-l înjure pe lucrătorul de poliţie, folosind expresii pornografice.
Partea vătămată D.O.M. a introdus braţul drept în interiorul autoturismului O.V., cu intenţia de a scoate cheia din contact.
Sesizând că de autoturism se apropie colegul părţii vătămate, agentul şef E.D., inculpatul care, în tot acest interval, menţinuse pornit motorul autoturismului, a închis trântind cu violenţă portiera, împrejurare în care i-a prins haina lui D.O.M. în zona umărului. Mişcarea rapidă a inculpatului l-a luat prin surprindere pe agentul de poliţie D.O.M., care a avut timp doar să scoată mâna în afară, fără a putea evita prinderea hainei în zona umărului, la portieră.
În continuare, inculpatul a pus în mişcare autoturismul, fără a ţine cont de poziţia în care se afla poliţistul, care încerca să menţină ritmul de deplasare.
La un moment dat, partea vătămată D.O.M. s-a dezechilibrat, fiind târâtă de autoturismul condus de inculpat, pe o distanţă de 15 - 20 m, fără ca inculpatul să ţină seama de faptul că, pe partea stângă a străzii G. pe care conducea, se afla parcată o remorcă, existând riscul potenţial ca lucrătorul de poliţie să fie izbit de obstacolul menţionat.
Datorită faptului că epoletul de la umărul drept al hainei lucrătorului de politie a cedat, partea vătămată s-a rostogolit până în apropierea roţii remorcii, fără însă ca impactul să aibă urmări mai grave.
Partea vătămată a reuşit să se ridice de la sol, iar colegul acestuia, E.D., care i-a venit imediat în ajutor, a putut remarca faptul că era plin de noroi pe faţă şi pe uniforma de poliţie, că avea mâna dreaptă tumefiată, iar în podul palmei o rană sângerândă. Partea vătămată şchiopăta, acuzând dureri în zona călcâiului stâng, precum şi în zonele intercostale.
Cele relatate mai sus au fost percepute în cea mai mare parte şi de martorul A.D., care efectua reparaţii la un autovehicul în stradă, în dreptul imobilului proprietatea sa, situat pe str. G.
Lucrătorii de poliţie s-au deplasat în urmărirea inculpatului care, efectuând un ocol, a reintrat pe strada V., parcând autoturismul în curtea locuinţei.
Imediat, în dreptul imobilului a oprit şi autospeciala lucrătorilor de poliţie, precum şi maşina în care se afla martorul A.D., care încercase să acorde concursul lucrătorilor de poliţie, în sensul de a-i bloca deplasarea inculpatului.
Lucrătorii de poliţie au continuat dialogul cu inculpatul, însă acesta, folosind acelaşi ton ireverenţios, a refuzat să prezinte documentele, acceptând într-un final să se deplaseze la postul de poliţie pentru a-şi clarifica situaţia.
Partea vătămată D.O.M. a fost examinată la unitatea de primiri urgenţe a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, cadrele de specialitate evidenţiind leziunile comentate, raportul medico-legal concluzionând că acestea au necesitat pentru vindecare 4 - 5 zile de îngrijiri medicale de specialitate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul P.G.
În dezvoltarea motivelor de apel, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei de fond şi, în principal, să se dispună schimbarea încadrării juridice şi aplicarea unei pedepse adecvate inculpatului, cu suspendare sub supraveghere, raportat la actele în circumstanţiere depuse la dosar; în subsidiar, s-a solicitat redozarea pedepsei aplicate de către instanţa de fond, în sensul reducerii cuantumului acesteia, inculpatul având posibilitatea să muncească; în acest sens, s-a solicitat, în baza dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. anterior, schimbarea încadrării juridice din infracţiunile reţinute în rechizitoriu, respectiv tentativă la omor deosebit de grav, în infracţiunea prev. de art. 239 alin. (2) şi 5 C. pen. anterior, susţinându-se că incidentul a avut un caracter mai mult sau mai puţin violent posibil din perspectivă verbală, dar nu a fost demonstrat, iar poliţistul nu a fost prins de uşa maşinii cu mâneca, rosturile garniturii de cauciuc şi ale sistemului de închidere fiind oarecum elastice, pentru a preveni vătămările; raportat la cele două amenzi administrative, una pentru tulburare de posesie şi una pentru o infracţiune de ultraj contra bunelor moravuri, s-a arătat că aceste elemente singulare nu conduc la ideea că inculpatul ar avea capacitatea să dezvolte un instinct criminal, martorii audiaţi declarând că, pe lângă remorca parcată pe strada G., exista loc să treacă cel puţin două maşini în paralel una pe lângă cealaltă; dacă s-ar fi pornit maşina cu poliţistul agăţat, s-ar fi lovit de remorca parcată cu care, dacă ar fi intrat în impact, rezultatul ar fi fost profund vătămător şi nu de doar 4 - 5 zile de îngrijiri medicale.
În apel, inculpatul P.G. a depus la dosar înscrisuri în circumstanţiere.
La termenul din data de 10 decembrie 2013, inculpatul a precizat personal că nu doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel, uzând de dreptul la tăcere prev. de art. 70 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
Prin Decizia penală nr. 157/P din 17 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, a fost respins apelul declarat de inculpatul P.G. - deţinut în Penitenciarul Poarta Albă, împotriva Sentinţei penale nr. 324 din 13 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 4650/118/2013, ca nefondat.
Conform art. 383 cu ref. la art. 381 C. proc. pen. anterior, s-a dedus arestul preventiv de la 13 septembrie 2013, la zi.
Potrivit art. 383 cu ref. la art. 350 alin. (1) şi art. 160b C. proc. pen. anterior, s-a menţinut starea de arest a apelantului inculpat P.G. pe o perioadă de până la 60 zile, cu începere de la 17 decembrie 2013, respingându-se cererea de revocare a măsurii preventive.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 500 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Conform art. 189 C. proc. pen. anterior, a Protocolului încheiat la 26 noiembrie 2008 între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, onorariul parţial în cuantum de 50 lei pentru avocat A.V.N., care a asigurat asistenţa juridică din oficiu până la prezentarea avocatului ales, s-a dispus a se plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
Examinând sentinţa atacată în raport cu motivele de apel şi cu actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Constanţa a constatat că apelul formulat în cauză de către inculpatul P.G. nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut corect starea de fapt şi a făcut o analiză, temeinică a probelor administrate în cauză., reţinând vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei directe prev. de art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen. anterior.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele mijloace de probă: procesul-verbal de cercetare la faţa locului; depoziţia părţii vătămate D.O.M.; planşele foto; certificatul medico-legal; procesul-verbal de efectuare a experimentelor judiciare; declaraţiile martorului E.D.
Astfel, s-a reţinut că partea vătămată D.O.M. a declarat că atât el, cât şi colegul său, E.D., se aflau în ţinuta de serviciu şi că, în timpul exercitării atribuţiilor, au sesizat un autoturism cu numere provizorii ce păreau să fie expirate şi au trecut la oprirea maşinii în mod regulamentar. Conducătorul auto era inculpatul, ce se afla singur în maşină. După ce a solicitat actele, inculpatul a întrebat de ce a fost oprit şi i-a adresat cuvinte jignitoare, iar pe timpul discuţiei, motorul a rămas pornit. I-a spus să meargă la postul de poliţie, însă a refuzat, motiv pentru care a încercat să-i oprească motorul, în sensul că a încercat să umble la cheia de la contact şi să-l scoată din maşină, însă inculpatul a încercat să se ţină de portieră şi să o închidă şi atunci i-a fost prinsă partea de sus a gecii, în zona epoletului, în partea dreaptă; a fost închisă portiera, iar inculpatul a plecat cu maşina de pe loc. Colegul său se afla la 2 - 3 m în spatele său. Văzând că este prins în maşină, a încercat să-i bată cu pumnul în geam să oprească, iar în acest timp, a mers în ritmul maşinii, pe lângă aceasta. Apoi a început să accelereze tot mai tare, nu a mai putut ţine ritmul, s-a dezechilibrat şi a căzut, ca urmare a cedării epoletului. A pus mâinile la cap, să nu se lovească de roata unei remorci parcate în apropiere. Inculpatul şi-a continuat drumul, fără a coborî vreun moment din maşină, a luat-o pe str. G., spre marginea satului, pe str. B., apoi pe str. V. A urcat în maşină împreună cu colegul său şi l-au găsit pe inculpat. Acolo au văzut că mai ajunsese cu maşina martorul A.D. L-a întrebat pe inculpat de ce a făcut acest lucru, acesta a întrebat dacă au văzut că ar fi condus el maşina, însă inculpatul nu a mai înjurat şi a fost convins şi de alte persoane să meargă la poliţie. A avut rană la palmă, la călcâiul stâng, zona intercostală era dureroasă, fără a prezenta semne evidente; partea vătămată a mai precizat că, atunci când a încercat să oprească motorul maşinii, a introdus braţul mai sus de cot, nu a reuşit, motorul a rămas tot pornit, epoletul era cusut şi nu prins de haină cu capsa şi a fost prins în portiera autoturismului. A încercat să se elibereze, dar în acel moment nu putea gândi lucid ce putea să facă. Atunci când alerga pe lângă maşină, mergea cu faţa, în sensul de mers al maşinii. După ce s-a rupt epoletul, s-a rostogolit pe partea dreaptă, apoi a căzut pe burtă. După cădere, pantalonul era zgâriat, însă nu a avut leziuni la genunchi, drumul era pietruit şi atunci plouase.
Instanţa de apel a constatat că declaraţia părţii vătămate se coroborează cu declaraţia martorului E.D., agent de poliţie ce se afla împreună cu partea vătămată D.O.M. în serviciul de patrulare pe raza localităţii Topraisar, având în dotare şi autoturismul D.L. cu inscripţia poliţiei, care a precizat că, ajungând în intersecţia cu str. V., au remarcat autoturismul O.V., despre care colegul său a arătat că este condus de P.G., pe care l-au oprit, iar colegul său s-a angajat în discuţie cu conducătorul auto, solicitându-i să prezinte actele de identitate şi ale autoturismului. Inculpatul l-a înjurat pe colegul său, folosind expresii pornografice, întrebându-l ce treabă are cu el. În timp ce D.O.M. încerca să-l tempereze pe inculpat, s-a apropiat, crezând că are nevoie de ajutor, inculpatul profera acelaşi gen de injurii, remarcând faptul că a tras de portiera stângă deschisă până atunci pe jumătate, împrejurare în care a prins şi epoletul de la umărul drept de la geaca uniformei, cu care era îmbrăcat colegul său. Pe toată perioada discuţiei, inculpatul a ţinut motorul pornit şi după aceea a închis portiera, fără să ţină cont de faptul că uniforma colegului său fusese prinsă, a pus autoturismul în mişcare, târându-l apoi pe D.O.M. A alergat în sprijinul colegului său, acesta striga la inculpat să oprească pentru că l-ar putea omorî, însă inculpatul a accelerat, iar partea vătămată nu a mai reuşit să alerge pe lângă maşină, să se sincronizeze, ajungând să fie târât. Pe aceeaşi direcţie, era parcată o remorcă şi, practic, partea vătămată a avut noroc atunci când s-a proptit în roata remorcii, inculpatul continuându-şi deplasarea. Ajungând lângă colegul său, a observat că epoletul uniformei era rupt, era plin de pământ pe uniformă şi pe faţă şi avea mâna dreaptă tumefiată, iar în podul palmei o rană sângerândă. Au revenit la autoturismul de serviciu şi au plecat în urmărirea inculpatului până la locuinţa acestuia unde, în apropiere, s-au întâlnit cu A.D., care a spus ca a încercat să-l blocheze cu autoturismul pe inculpat. I-au cerut inculpatului să prezinte actele, însă acesta a refuzat din nou.
Instanţa de apel a mai reţinut că în faza de urmărire penală a fost efectuat şi un experiment judiciar, concretizat într-un proces-verbal, care întăreşte modalitatea de desfăşurare a incidentului, astfel cum a fost prezentat de către partea vătămată D.O.M. şi martorul E.D.
Relevant a fost şi raportul de constatare medico-legală nr. 108/A1/2013 din 2 aprilie 2013 care a confirmat împrejurarea că partea vătămată prezintă multiple excoriaţii acoperite cu cruste hematice brune loja tenara mâna dreaptă cu dimensiuni cuprinse între 0,4/1,2 cm şi 0,2/0.1 cm, excoriaţii de 0.4/0.6 cm faţa dorsală deget IV mâna dreaptă, excoriaţie acoperită cu crustă brună pat unghial deget IV, o excoriaţie crustă brună faţa palmară mâna stângă, contuzie mâna dreaptă şi contuzie călcâi stâng, leziuni traumatice ce ar putea fi produse prin frecare de planuri dure rugoase şi pot necesita 4 - 5 zile de îngrijiri medicale, fără ca leziunile să-i pună viaţa în primejdie.
De asemenea, din planşele foto depuse la dosar s-a observat remorca ce era parcată pe marginea drumului şi unde s-a desprins partea vătămată, ca urmare a cedării uniformei şi după cum evidenţiază partea vătămată şi martorul ocular E.D., exista posibilitatea reală ca partea vătămată să se lovească de acea remorcă, din unele planşe foto putând fi observată şi starea în care se afla partea vătămată, murdar de noroi pe faţă, pe uniformă şi lovit.
Instanţa de apel a constatat că în mod întemeiat instanţa de fond a apreciat că există o doză mare de subiectivism în declaraţiile martorilor propuşi de inculpat (martorii T.M., M.D. şi C.N.M., cu menţiunea că primul martor a precizat că a fost rugat să depună mărturie de aparţinătorii inculpatului, iar ceilalţi doi, la rândul lor, de către T.M.), care îl descriu pe acesta ca fiind o persoană deosebit de liniştită, respectuoasă, care nu a creat probleme, în ciuda faptului că, aşa cum rezultă din fişa de cazier judiciar, a mai fost cercetat şi i-au fost aplicate sancţiuni cu caracter administrativ de către procuror în două rânduri, una vizând chiar o infracţiune de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice; aceştia au încercat cu precădere în faţa instanţei să acrediteze ideea că au fost prezenţi şi au văzut că inculpatul se deplasa cu autoturismul, iar în urma sa alergau doi poliţişti, la o distanţă de cca. 20 de metri, iar unul a alunecat şi a căzut pe burtă, datorită faptului că strada era pietruită şi umedă, apoi şi-a continuat alergarea.
S-a constatat că instanţa de fond a înlăturat în mod întemeiat aceste declaraţii ca fiind nesincere şi fără logică în contextul dat, având în vedere că nu ar putea fi explicată ruperea hainei chiar în zona epoletului, fapt constatat imediat după incident şi care confirmă versiunea părţii vătămate, iar în cazul unei simple căzături, nu s-ar fi putut realiza acest lucru, putând exista cel mult nişte excoriaţii. S-a reţinut că mecanismul de producere a leziunilor este unul specific prezentei situaţii de fapt, adică prin frecare de planuri dure, rugoase.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a constatat că nu sunt întemeiate apărările inculpatului, menţiunile acestuia şi ale martorilor ce îi susţin versiunea şi care au arătat că au văzut cum lucrătorul de poliţie alerga la început pe lângă autoturism, iar apoi a fost depăşit, a rămas în urmă, a alunecat şi a căzut, coroborându-se cu cele declarate de partea vătămată şi martorul E.D. doar în prima fază a incidentului, însă restul declaraţiei, ce vizează crearea unei distanţe între autoturism şi partea vătămată şi căderea fără un motiv anume a părţii vătămate, nu se coroborează cu actul medico-legal, cu declaraţiile părţii vătămate şi ale martorului E.D., ce însoţea partea vătămată.
Totodată, s-a constatat că încadrarea juridică dată faptei comise de inculpatul P.G. este legală, instanţa de fond efectuând o aplicare corespunzătoare a normelor în materie.
Astfel, s-a reţinut că faptele inculpatului P.G. care, în după-amiaza zilei de 29 martie 2013, fiind în trafic pe str. G. din comuna Topraisar, judeţul Constanţa, la volanul autoturismului O.V., a refuzat să prezinte actele pentru control agentului de poliţie D.O.M. din cadrul Postului de Poliţie Topraisar, aflat în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, pe care l-a înjurat şi apoi a pus în mişcare autovehiculul, târându-l pe lucrătorul de poliţie pe o distanţă de circa 20 de metri, cauzându-i leziuni şi prin acţiunea sa punându-i viaţa în pericol, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. anterior şi tentativă la omor deosebit de grav, prev. de art. 20 rap. la art. 175 lit. i) - 176 lit. f) C. pen. anterior, ambele cu aplic. art. 33 lit. a) din acelaşi cod.
S-a apreciat că nu sunt întemeiate motivele de apel ale inculpatului prin care a solicitat schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii infracţiunii prev. de art. 239 alin. (2) şi (5) C. pen. anterior, în loc de infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav, aşa cum s-a reţinut prin actul de inculpare.
În acest sens, s-a constatat că inculpatul nu s-a limitat doar la lovirea părţii vătămate, ci a şi acceptat că, odată cu punerea în mişcare a unui autoturism în care a fost imobilizată partea vătămată, ar putea să producă târârea acesteia sau leziuni incompatibile cu viaţa, odată cu izbirea sa de un eventual obstacol.
A fost avut în vedere că este evident faptul că, prin modalitatea în care partea vătămată a fost prinsă în portiera autovehiculul condus de inculpat, acesta din urmă a acceptat (chiar dacă nu a urmărit) posibilitatea ca partea vătămată să decedeze ca urmare a târârii sale în urma autovehiculului, modalitatea în care partea vătămată putea să sufere leziuni incompatibile cu viaţa.
S-a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că partea vătămată nu avea nicio posibilitate de apărare şi nici de a respinge acţiunea violentă îndreptată împotriva sa, singura şansă fiind aceea că uniforma a cedat şi căderea sa nu a determinat lovirea părţii vătămate în mod violent de vreun obstacol; chiar dacă leziunile suferite de partea vătămată nu sunt atât de grave, astfel încât, prin ele însele, să se ajungă la punerea în primejdie a vieţii, totuşi, circumstanţele comiterii faptei - o persoană prinsă şi imobilizată de un autoturism aflat în mişcare, fără şansa de a se desprinde din prinsoare şi fără şanse reale de a se elibera - pot conduce la ideea ca viaţa părţii vătămate a fost pusă în primejdie şi se puteau produce urmări dintre cele mai grave, dacă uniforma de poliţist nu ar fi cedat.
S-a constatat, de asemenea, că instanţa de fond a reţinut în mod corect că atitudinea inculpatului a fost vizualizată, parţial şi de alte persoane, că reacţia acestuia de a replica violent şi cu cuvinte obscene, în loc public, faţă de organele statului, nu a trecut neobservată, chiar dacă persoanele audiate, ce fac parte din aceeaşi comunitate din care provine şi inculpatul, au minimalizat faptele, astfel că, în cauză, sunt întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) C. pen. anterior.
Fiind întrunite toate condiţiile cerute de dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen. anterior, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului P.G. pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată.
În cadrul operaţiunii de individualizare judiciară a pedepsei aplicate, s-a remarcat că instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen. anterior şi a stabilit o pedeapsă corespunzătoare gradului de pericol social concret al infracţiunii şi persoanei inculpatului.
În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute în partea generală şi partea specială a Codului penal, modalitatea concretă de comitere a faptei, constând în neconformarea inculpatului la cererea organelor de poliţie, aflate în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, adresarea de cuvinte obscene, jignitoare şi, mai mult, trântirea portierei şi prinderea uniformei, astfel încât partea vătămată să fie nevoită să alerge în ritmul impus de un autoturism în mişcare cu viteza în creştere, sentimentul de neputinţă trăit de partea vătămată, de a nu se putea apăra şi de a-i fi pusă în primejdie viaţa, natura infracţiunilor comise, atât de pericol, cât şi de rezultat, rezultat care, însă, nu s-a produs datorită unor evenimente independente de voinţa inculpatului, încălcarea relaţiilor sociale ce vizează sfidarea autorităţii organelor competente, dispreţul manifestat de inculpat şi nepăsarea manifestată de acesta, chiar şi ulterior comiterii faptelor.
Instanţa de apel a mai constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că inculpatul, deşi a mai fost cercetat în două cauze penale, unde nu s-a ajuns la sesizarea instanţei întrucât procurorul a dispus, de fiecare dată, scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unor sancţiuni cu caracter administrativ, pentru o infracţiune de tăinuire sau chiar o infracţiune similară cu cea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, totuşi, inculpatul nu a realizat ce consecinţe presupune implicarea sa în fapte antisociale şi a perseverat în activitatea infracţională.
Având în vedere că pedepsele aplicate reprezintă minimele speciale de pedeapsă, instanţa de apel a apreciat că, faţă de aspectele expuse mai sus, nu sunt întemeiate motivele de apel ale inculpatului, prin care a solicitat reducerea pedepselor aplicate, circumstanţele reale de comitere a faptelor şi circumstanţele personale ale inculpatului neimpunând reţinerea în favoarea acestuia a vreunei circumstanţe atenuante facultative prev. de art. 74 C. pen. anterior, raportat şi la faptul că, în ultima perioadă de timp, s-a înmulţit numărul faptelor de ultraj, ceea ce reflectă lipsa de respect faţă de poliţiştii care au rolul de asigura liniştea şi ordinea publică.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare, s-a constatat că aceasta a fost stabilită corespunzător de prima instanţă, scopul pedepsei prev. de art. 52 C. pen. anterior putând fi atins numai prin executarea efectivă a pedepsei, raportat atât la natura infracţiunilor comise, cât şi la aspectele expuse mai sus, cu privire la perseverenţa inculpatului în comiterea de fapte antisociale, nefiind întemeiate astfel motivele de apel ale inculpatului prin care s-a solicitat să se dispună suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, potrivit art. 861 C. pen. anterior.
Faţă de ansamblul considerentelor expuse, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.G.
Conform art. 383 cu ref. la art. 381 C. proc. pen. anterior, din pedeapsa aplicată inculpatului s-a dedus arestul preventiv de la 13 septembrie 2013, la zi.
Potrivit art. 383 cu ref. la art. 350 alin. (1) şi art. 160b C. proc. pen. anterior, s-a menţinut starea de arest a apelantului inculpat P.G., pe o perioadă de până la 60 de zile, cu începere de la 17 decembrie 2013, respingându-se cererea de revocare a măsurii preventive, dat fiind faptul că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului subzistă şi în prezent, raportat la natura infracţiunii comise, la circumstanţele reale de comitere a faptei, la urmările produse, precum şi la durata de timp care a trecut de la data comiterii faptei până în prezent, de aproximativ 9 luni, durată care se circumscrie unei durate rezonabile a măsurii arestării preventive, având în vedere că, în această perioadă, s-a finalizat atât urmărirea penală, cât şi cercetarea judecătorească în faţa instanţei de fond şi a celei de apel.
Împotriva deciziei penale anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.G., calea de atac fiind fundamentată pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 172 C. proc. pen. anterior.
În principal, s-a solicitat casarea ambelor hotărâri şi, în rejudecare, achitarea inculpatului, în opinia apărării lipsind latura subiectivă a infracţiunii de tentativă de omor întrucât, din probele administrate, nu rezultă intenţia inculpatului de a suprima viaţa părţii vătămate.
De asemenea, s-a susţinut că în mod greşit prima instanţă a înlăturat toate mijloacele de probă care conturau lipsa de vinovăţie a inculpatului.
Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, apărarea a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de tentativă de omor, în infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în concurs cu infracţiunea de ultraj.
S-a făcut referire la actele medicale depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că partea vătămată a suferit leziuni corporale vindecabile în 4 - 5 zile de îngrijiri medicale, fără a-i fi pusă în primejdie viaţa.
În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă, apărarea a considerat că legea veche este mai blândă.
Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Astfel, Înalta Curte, examinând recursul prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Deşi recurentul inculpat face referire la două cazuri de casare, respectiv cele prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 172 C. proc. pen. anterior, acestea sunt invocate doar formal întrucât, în esenţă, criticile vizează erori de fapt şi nu de drept.
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 din Codul de procedură penală anterior poate fi invocat atunci când se constată că hotărârile pronunţate în cauză sunt contrare legii sau că instanţele au făcut o greşită aplicare a legii.
În ambele ipoteze, legiuitorul are în vedere o eroare de drept şi nu una de fapt, ultima putând fi invocată doar în calea de atac a apelului, când instanţa de control judiciar are obligaţia de a examina cauza dedusă judecăţii sub toate aspectele de fapt şi de drept.
Prin hotărâre "contrară legii" se înţelege acea hotărâre prin care instanţa dă o dispoziţie interzisă de lege ori omite să se pronunţe cu privire la o dispoziţie la care legea o obligă în mod imperativ.
A doua variantă a acestui caz de casare - prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii - se referă la toate celelalte situaţii în care instanţa a comis o eroare de drept, în afara celor limitativ prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior şi are în vedere dispoziţiile legale care privesc infracţiunea, pedeapsa şi răspunderea penală.
În cauză, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate dispoziţii legale privind infracţiunea săvârşită, pedeapsa aplicată şi răspunderea penală, instanţele anterioare aplicând în mod corect legea.
Sub aspectul laturii subiective, ca element constitutiv al infracţiunii de tentativă de omor, se constată că apărarea face trimitere la martorii audiaţi în cauză, înlăturarea greşită a depoziţiilor unora dintre aceştia, cu alte cuvinte, se solicită o nouă interpretare a probelor, ceea ce excede controlului instanţei de recurs.
Prin urmare, criticile formulate de inculpat nu privesc o eroare gravă de drept, ci una de fapt şi, ca atare, nu pot fi primite.
Chiar dacă s-ar trece peste acest impediment procedural, Înalta Curte constată că instanţele au stabilit o stare de fapt corectă şi o încadrare juridică legală.
Rezultă, fără dubiu, că inculpatul P.G., în după-amiaza zilei de 29 martie 2013, circula pe drumurile publice cu un autoturism ce avea numere provizorii de înmatriculare expirate.
La solicitarea organelor de poliţie, care l-au oprit pentru control, inculpatul, ştiind că nu deţine documente legale, s-a adresat injurios ofiţerului de poliţie aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, folosind expresii pornografice.
În momentul în care partea vătămată a încercat să ia cheile din contact, autoturismul având motorul pornit, inculpatul a închis portiera, haina victimei rămânând prinsă în zona umărului.
Inculpatul a pus în mişcare maşina, iar la un moment dat, partea vătămată s-a dezechilibrat, fiind târâtă pe o distanţă de aproximativ 15 - 20 m, rostogolindu-se până în apropierea roţii unei remorci parcate pe partea stângă a străzii
Din modalitatea şi împrejurările concrete în care au fost comise faptele rezultă cu evidenţă că inculpatul a prevăzut posibilitatea suprimării vieţii părţii vătămate, rezultat care, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.
Reţinerea infracţiunii de tentativă de omor nu este condiţionată de punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate, intenţia de a ucide putând fi stabilită - astfel cum au reţinut instanţa de fond şi cea de apel - din celelalte probe administrate.
Derularea evenimentelor a fost observată de martorul A.D., dar şi de colegul părţii vătămate, E.D..
Pe cale de consecinţă, criticile formulate de recurentul inculpat nu sunt fondate, hotărârile pronunţate în cauză fiind legale.
În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă, Înalta Curte o identifică a fi legea veche, în raport de regimul sancţionator mai sever pentru concursul de infracţiuni din legea nouă.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
În temeiul art. 38517 alin. (4) rap. la art. 383 alin. (2) şi art. 381 C. proc. pen. anterior, se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi a arestării preventive de la 29 martie 2013 la 12 mai 2014.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu în prezenta cauză, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G. împotriva Deciziei penale nr. 157/P din 17 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi a arestării preventive de la 29 martie 2013 la 12 mai 2014.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, avocat G.A. şi suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru termenul din 14 aprilie 2014, avocat M.M., se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 mai 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1599/2014. Penal. Alte cereri privind judecata... | ICCJ. Decizia nr. 1645/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
