ICCJ. Decizia nr. 19/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 19/2014
Dosar nr.3850/1/2013
Şedinţa publică din 6 ianuarie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 2290 din 27 iunie 2013 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 744/46/2011, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.L.I. şi I.I. împotriva Sentinţei penale nr. 28/ F din 6 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
S-a luat act de retragerea recursului formulat de inculpatul N.F. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Au fost obligaţi recurenţii inculpaţi B.L.I. şi I.I. la plata sumelor de câte 475 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 75 lei, reprezentând onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, care urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
A fost obligat recurentul inculpat N.F. la plata sumei de 275 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, care urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Împotriva deciziei anterior menţionate, au formulat contestaţie în anulare contestatorii B.L.I. şi I.I., aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 9 iulie 2013.
Pe această cale, contestatorul B.L.I. a susţinut, raportat la dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., că nu a fost respectată procedura de citare cu toate părţile, respectiv cu inculpaţii care nu au declarat recurs în cauză.
Cu referire la dispoziţiile art. 386 lit. b) C. proc. pen., a susţinut că, la termenul când s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a anunţa instanţa despre această neprezentare.
Contestatorul I.I. a susţinut, prin raportare la dispoziţiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., că atât instanţa de fond, cât şi cea de recurs, nu s-au pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. i1) C. proc. pen., rap. la art. 51 din C. pen., neobservând faptul că, la momentul săvârşirii actelor materiale, ce au intrat în componenţa infracţiunii de care a fost acuzat, s-ar fi aflat în eroare de fapt.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.L.I. şi M.I., sub aspectul admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 Cod procedură penală, precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Art. 386 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestaţia în anulare putând fi exercitată doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege.
Prin urmare, examinarea temeiniciei contestaţiei nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i)1, cu privire la care existau probe în dosar ;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri diferite pentru aceeaşi faptă;
e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Aşadar, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
În prezenta cauză, se constată că a fost promovată contestaţia în anulare, criticile formulate fiind circumscrise prevederilor art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen. (pentru contestatorul B.L.I.) şi, respectiv, art. 386 lit. c) din acelaşi cod (pentru contestatorul I.I.).
Potrivit dispoziţiilor art.386 lit. a) C. proc. pen., hotărârile definitive pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii, or din datele existente la dosar rezultă că, la termenul de judecată din 27 iunie 2013, când s-au soluţionat recursurile, procedura de citare a fost legal îndeplinită în cauză.
Astfel fiind, criticile formulate de contestatorul B.L.I., în sensul că nu ar fi fost respectată procedura de citare cu toate părţile, respectiv cu inculpaţii care nu au declarat recurs în cauză, nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 386 lit. b) C. proc. pen. - invocate de contestatorul B.L.I. în susţinerea căii extraordinare de atac, hotărârile definitive pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare când partea dovedeşte că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare, or din datele existente la dosar, Înalta Curte nu poate identifica dovezi în sprijinul cazului de contestaţie invocat, neexistând elemente de natură a conduce la concluzia că, la termenul din 27 iunie 2013, când s-au judecat recursurile, recurentul inculpat B.L.I., care a fost reprezentat atât de apărător ales, cât şi de apărător desemnat din oficiu, s-ar fi aflat în imposibilitate de a se prezenta şi de a anunţa instanţa despre această împiedicare.
Cu privire la criticile expuse în cuprinsul cererii formulate de contestatorul I.I., circumscrise cazului de contestaţie reglementat de art. 386 lit. c) C. proc. pen., se constată, pe de o parte, că acestea nu pot fi încadrate în dispoziţiile anterior menţionate, nefiind identificate la dosarul cauzei dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, iar pe de altă parte, se reţine că instanţa de recurs a examinat toate criticile formulate de inculpat, supunând analizei hotărârea atacată şi, în plus, deşi în motivarea contestaţiei s-a susţinut că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, în realitate, se tinde la pronunţarea unei soluţii de achitare.
Astfel fiind, contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.L.I. şi I.I. apare ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele care condiţionează admiterea în principiu a acesteia.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.L.I. şi I.I. împotriva deciziei penale nr. 2290 din 27 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 744/46/2011.
În ceea ce priveşte cererea formulată de contestatorul B.L.I., de suspendare a executării hotărârii a cărei anulare se solicită, urmează ca aceasta să nu mai fie supusă analizei instanţei, în contextul în care contestaţia în anulare este privită ca fiind inadmisibilă.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se vor include şi onorariile cuvenite pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.L.I. şi I.I. împotriva deciziei penale nr. 2290 din 27 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr.744/46/2011.
Obligă contestatorul B.L.I. la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă contestatorul I.I. la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 20/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1864/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
