ICCJ. Decizia nr. 20/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 20/2014
Dosar nr.4005/1/2013
Şedinţa publică din 6 ianuarie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 1661 din 16 mai 2013 pronunţată în Dosarul nr. 4798/107/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursurile declarate de inculpaţii B.G., A.A.I., A.B.A.M. şi M.B.C. împotriva deciziei penale nr. 125/A/2012 din 24 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală.
A casat, în parte, decizia recurată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 35 din 6 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Alba şi, rejudecând:
În baza art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A.B.A.M. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art.75 lit. a) C. pen. şi art. 321 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art.75 lit. a) C. pen.
A menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la inculpaţii B.G., A.A.I. şi M.B.C.
A înlăturat obligarea inculpaţilor B.G., A.A.I., A.B.A.M. şi M.B.C. la plata despăgubirilor civile către părţile civile P.I.V. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Alba Iulia.
A înlăturat dispoziţia de prelevare a probelor biologice de la inculpatul A.B.A.M.
A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
A respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii L.D.R. şi T.F.T. împotriva aceleiaşi decizii.
A obligat pe recurentul inculpat L.D.R. la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
A obligat pe recurentul inculpat T.F.T. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea recursurilor declarate de inculpaţii B.G., A.A.I., A.B.A.M. şi M.B.C. au rămas în sarcina statului, iar onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru aceşti inculpaţi, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 100 lei, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Împotriva deciziei anterior menţionate, a formulat contestaţie în anulare contestatorul T.F.T., aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 22 iulie 2013.
Pe această cale, contestatorul a susţinut că la termenul când s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta, neavând cunoştinţă în totalitate de desfăşurarea cauzei.
Pe de altă parte, a susţinut că CEDO a statuat că, atunci când o instanţă de recurs cercetează o cauză în fapt şi în drept şi examinează în ansamblu problema vinovăţiei sau nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive care privesc echitatea procesului, să hotărască asupra acestor chestiuni, fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de către acuzat, care susţine a nu fi comis actul considerat o faptă penală.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 386 lit. b) şi e) din C. proc. pen.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.F.T., sub aspectul admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, şi anume anularea pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestaţiei în anulare poate fi anulată hotărârea, cât şi de retractare, respectiv că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea este pusă de a controla condiţiile în care a dat hotărârea şi de a o infirma eventual.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.
Art. 386 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestaţia în anulare putând fi exercitată doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres şi limitativ de lege.
Prin urmare, examinarea temeiniciei contestaţiei nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i)1, cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri diferite pentru aceeaşi faptă;
e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Aşadar, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată prin intermediul contestaţiei în anulare, instituindu-se astfel o garanţie că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane şi în orice condiţii de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătoreşti definitive.
În prezenta cauză, se constată că a fost promovată contestaţia în anulare, criticile formulate fiind circumscrise prevederilor art. 386 lit. b) şi e) C. proc. pen.. în esenţă, contestatorul a susţinut că, la termenul când s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta, neavând cunoştinţă de proces, exprimându-şi, totodată, nemulţumirea faţă de împrejurarea că nu a fost audiat de instanţa de ultim control judiciar.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 lit. b) C. proc. pen., hotărârile definitive pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare, or din datele existente la dosar, nu rezultă dovezi în sprijinul acestui caz, pe care se fundamentează calea extraordinară de atac exercitată, respectiv cel reglementat de dispoziţiile art. 386 lit. b) C. proc. pen.
În acest sens, se reţine că inculpatul T.F.T. a declarat recurs prin apărător, iar la termenul din 5 martie 2013 s-a dispus citarea acestuia cu menţiunea de a preciza dacă îşi însuşeşte cererea de recurs formulată şi semnată de apărător. Astfel, pentru termenul din 30 aprilie 2013, când au avut loc dezbaterile în recurs, recurentul inculpat a transmis la dosar o declaraţie din care rezultă că îşi însuşeşte cererea de recurs, alegându-şi domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la sediul profesional al apărătorului ales (fila 164 dosar recurs), precum şi o declaraţie în sensul că recunoaşte săvârşirea faptei, astfel cum a fost reţinută prin rechizitoriu, solicitând ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care şi le însuşeşte (fila 166 dosar recurs).
Rezultă, aşadar, că recurentul inculpat T.F.T. a avut cunoştinţă de termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile, fiind legal citat, de altfel prezenţa sa nefiind obligatorie pentru soluţionarea cauzei şi, în plus, acesta nu a dovedit că s-ar fi aflat în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.
Pe de altă parte, referitor la susţinerile încadrate în dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., se reţine, pe de o parte, că recurentul inculpat T.F.T. nu a fost prezent termenul de judecată din 30 aprilie 2013, când au avut loc dezbaterile, iar pe de altă parte, în cauză nu s-a pronunţat o soluţie de achitare cu privire la acesta, astfel încât nu era obligatorie ascultarea sa de către instanţa de recurs.
Astfel fiind, contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.F.T. apare ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele care condiţionează admiterea în principiu a acesteia.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.F.T. împotriva deciziei penale nr. 1661 din 16 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 4798/107/2009.
În temeiul art.192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.F.T. împotriva deciziei penale nr. 1661 din 16 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 4798/107/2009.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4/2014. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 19/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
