ICCJ. Decizia nr. 258/2014. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 258/A/2014
Dosar nr. 1279/59/2013
Şedinţa publică din 12 septembrie 2014
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 6/PI din 16 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. şi s-a menţinut rezoluţia din 06 noiembrie 2013 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în Dosar nr. 915/P/2013.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a constatat că la data de 12 decembrie 2013 a fost înregistrată plângerea prin care petentul A.I. a atacat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 715/P/2013 din 06 noiembrie 2013 şi rezoluţia de respingere a plângerii nr. 1309/II/2/2013 din 13 decembrie 2013, ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că nu i-a fost comunicată în termenul legal rezoluţia şi s-a refuzat cercetarea legală şi în termenul stabilit de lege pentru infracţiunile precizate în plângerea penală, încălcându-se astfel drepturile garantate prin art. 21, art. 22, art. 31 din Constituţia României.
Au fost ataşate Dosarele nr. 715/P/2013 şi nr. 1309/11/2/2013, ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, părţile nesolicitând alte probe.
Analizând materialul probator aflat la dosarul cauzei, instanţa a reţinut că prin rezoluţia din 06 noiembrie 2013 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul T.M.V., procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 26 raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., în temeiul art. 10 lit. f) C. proc. pen.
În motivarea rezoluţiei s-a reţinut în esenţă că plângerea reprezintă un abuz de drept, dovadă a relei credinţe în exercitarea dreptului de petiţionare întrucât o persoană nu poate fi cercetată de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, iar în cauză au fost efectuate cercetări şi s-a pronunţat deja o soluţie.
Această rezoluţiei a fost menţinută prin rezoluţia nr. 1309/II/2/2013 din 13 decembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Instanţa a constatat că la data de 30 octombrie 2013 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara plângerea penală formulată de către petentul A.I., împotriva intimatului T.M.V., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, pentru „corupţie şi complicitate la tentativă de omor”.
Potrivit materialului probator rezultă că, anterior formulării acestei plângeri penale, la datele de 16 iulie 2013 şi 13 august 2013, au fost înregistrate sub nr. 439/P/2013, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, plângerile formulate de petentul A.I., având acelaşi conţinut.
Dosarul cu nr. 439/P/2013 a avut ca obiect plângerea formulată de petent împotriva intimatului procuror T.M.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen., art. 26 raportat la art. 20, raportat la art. 174 C. pen., art. 289 C. pen., art. 261a C. pen., art. 263 alin. (1) C. pen., art. 264 alin. (1) C. pen. şi art. 271 C. pen.
Prin rezoluţia din data de 26 august 2013, în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale întrucât faptele reclamate nu există în materialitatea lor.
Împotriva soluţiei petentul a formulat plângere, iar prin rezoluţia procurorului ierarhic superior, cu nr. 987/II/2/2013, s-a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Având în vedere cele expuse mai sus, întrucât prin rezoluţia menţionată anterior s-a dispus neînceperea urmăririi penale pe motivul inexistenţei infracţiunilor reclamate, situaţia de fapt fiind identică cu cea din cauza de faţă, în mod corect procurorul nu a mai analizat fondul speţei, deoarece problema a fost rezolvată de parchetul competent, iar art. 275 şi urm. C. proc. pen. prevăd o procedură specială de rezolvare a plângerii contra soluţiilor aşa cum poate fi asimilată plângerea de faţă.
Astfel, în cauză în mod corect au fost aplicate prevederile art. 10 lit. f) C. proc. pen., în sensul că lipseşte o condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, întrucât o persoană nu poate fi cercetată de mai multe ori pentru aceeaşi faptă, iar în cauză au fost efectuate cercetării şi s-a pronunţat deja o soluţie, astfel încât s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Activitatea judiciară desfăşurată în actualul sistem de drept are ca principiu fundamental independenţa magistraţilor care contribuie la înfăptuirea actului de justiţie, principiu care se manifestă în posibilitatea conferită magistratului de a soluţiona o cauză potrivit propriei conştiinţe, respectiv prin impunerea propriului mod de inteipretare asupra mijloacelor de probă administrate, fără necesitatea de a se supune unui algoritm special instituit în acest sens.
Orice altă încercare de a reforma deciziile magistraţilor, prin declanşarea unei anchete penale pe considerentul că aceste decizii sunt abuzive, doar pentru că acestea nu au fost conforme cu opinia părţii care reclamă abuzul, în lipsa oricăror elemente care să contureze existenţa unui raport juridic de drept penal, nu ar reprezenta altceva decât o imixtiune în cadrul actului de justiţie, care nu este recunoscută şi nici legiferată.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel petentul A.I., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 07 aprilie 2014, ca fiind contestaţie.
În motivarea cererii formulate, a arătat că înţelege să formuleze calea de atac ca urmare a necercetării judecătoreşti legale ale infracţiunilor consemnate în motivarea plângerii penale ce face obiectul Dosarului nr. 1279/59/2014, cu referire la corupţia şi criminalitatea pe care a întâlnit-o în activitatea judiciară din anul 1995, dovedită cu probe materiale şi acte probatorii, emise de instituţiile statului din anul 2007, fiind astfel încălcate brutal drepturile garantate de art. 21 din Constituţia României.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă.
Hotărârile supuse apelului, conform dispoziţiilor art. 408 C. proc. pen., sunt sentinţele, dacă legea nu prevede altfel.
Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi art. 408 C. proc. pen., a recalificat calea de atac formulată petent ca fiind apel.
Examinând apelul formulat, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 551 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. hotărârile primei instanţe rămân definitive la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului.
În cauza de faţă petentul a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 6/PI din 16 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, definitivă potrivit art. 278 alin. (10) C. proc. pen. anterior.
În conformitate cu prevederile art. 278 alin. (10) C. proc. pen. anterior, „hotărârea judecătorului pronunţată potrivit art. 278 alin. (8) este definitivă”.
În privinţa sentinţei penale atacate, pronunţată în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. anterior şi definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.
Recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În materia apelului, inadmisibilitatea intervine, în principal, în două situaţii: când apelul este îndreptat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel şi când a fost declarat de o persoană care nu are calitatea procesuală de a apela. Acestora li se adaugă şi cazurile în care titularul dreptului de apel depăşeşte limitele în care i se recunoaşte dreptul său de apel, precum şi cele în care se declară apel împotriva unei hotărâri pe care aceeaşi parte o atacase anterior printr-un alt apel.
În speţă, apelul nu este obiectiv încuviinţat de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel sau nu sunt supuse niciunei căi de atac.
Prin urmare, petentului nu îi este recunoscută calea de atac a apelului împotriva sentinţei penale nr. 6/PI din 16 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 1279/59/2013.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge ca inadmisibil apelul petentului, întrucât acesta a fost formulat împotriva unei hotărâri definitive.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de petentul A.I. împotriva sentinţei penale nr. 6/Pl din 16 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă apelantul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 259/2014. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 249/2014. Penal → |
|---|
