ICCJ. Decizia nr. 280/2014. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 280/2014
Dosar nr. 2282/117/2012
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 25 din 29 ianuarie 2013, Tribunalul Cluj, în baza art. 257 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit. a) şi lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul H.C.T. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 27 din 21 septembrie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş şi s-a alăturat această pedeapsă celei aplicate prin prezenta sentinţă, urmând ca inculpatul să execute în regim de detenţie pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a fost privat inculpatul, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea pedepsei, de dreptul prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen.
În baza art. 257 alin. (2) rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. s-a confiscat în favoarea statului de la inculpat suma de 3.000 euro sau echivalentul în RON al acestei sume, calculat raportat la cursul Băncii Naţionale a României din 02 aprilie 2008, respectiv suma de 11.154 RON.
În baza art. 191 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că prin rechizitoriul nr. 133/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, a fost trimis in judecată inculpatul H.C.T., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. şi ped. de art. 257 C. pen., cu aplic. art. 37 lit. a) şi b) C. pen., constând în aceea că în primăvara anului 2008, a pretins şi a primit de la denunţătorul D.C. suma de 3.000 euro promiţându-i faptul că, prin influenţa pe care o are asupra unui director de la banca V. Bank România - Cluj-Napoca, un anume „S.” va aproba încheierea unui credit bancar în condiţiile în care denunţătorul nu putea obţine o astfel de finanţare având deja restanţe la un credit contractat anterior.
Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă şi nu a dorit să fie judecat în procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. În declaraţia pe care a dat-o, a recunoscut că a făcut cunoştinţă denunţătorului cu directorul agenţiei bancare, dar că nu a avut alt rol în acordarea creditului, recunoscând de asemenea că a primit suma de 3.000 euro de la D.C., dar că suma reprezenta datoria pe care denunţătorul o avea faţă de fosta contabilă a inculpatului - martora G.C., rezultată în urma efectuării de către aceasta a unor lucrări contabile pentru firma denunţătorului, sumă pe care denunţătorul a predat-o inculpatului şi nu contabilei pentru că inculpatul a făcut legătura dintre denunţător şi contabilă.
La individualizarea pedepsei, în temeiul art. 72 C. pen., instanţa de fond a ţinut cont de dispoziţiile părţii generale a C. pen., de limitele speciale de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă - de la 2 la 10 ani închisoare, de pericolul social mediu al infracţiunii, de persoana inculpatului care este căsătorit şi are studii superioare, dar şi de împrejurarea că acesta este recidivist, atât postcondamnatoriu, cât şi postexecutoriu, fiind anterior condamnat în repetate rânduri pentru săvârşirea a numeroase infracţiuni de fals şi evaziune fiscală, etc.
În cauză, Tribunalul a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000, deoarece potrivit deciziei nr. 59/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii dispoziţiile referitoare la restituirea banilor denunţătorului se aplică doar infracţiunilor din legea specială, deci nu şi celei C. pen., şi nici ale deciziei de îndrumare nr. 3/1973 a fostului Tribunal Suprem potrivit căreia dacă persoana care a dat bunul (banii în situaţia din speţă) denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, bunul se restituie acelei persoane, pentru că aşa cum s-a arătat, inculpatul nu a denunţat fapta mai înainte ca autorităţile să afle de existenţa ei, modalităţile în care se realizează denunţul fiind altele decât declaraţia pe care a dat-o D.C. pentru a se disculpa pe sine.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel inculpatul H.C.T., care a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza, în principal, achitarea sa pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanţă.
Prin decizia nr. 101/A din 13 mai 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul H.C.T. împotriva sentinţei penale nr. 25 din 29 ianuarie 2013 a Tribunalului Cluj.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că pedeapsa la care s-a oprit instanţa a fost corect individualizată, ca şi cuantum şi modalitate de executare, prin valorificarea eficientă a criteriilor prev. de art. 72 C. pen., aplicând chiar cu multă clemenţă, o pedeapsă la nivelul minimului special prevăzut de lege, în condiţiile în care inculpatul este recidivist, atât postcondamnatoriu, cât şi postexecutoriu raportat la condamnările aplicate prin sentinţele penale nr. 27 din 21 septembrie 2006 a Curţii de Apel Mureş şi, respectiv nr. 546 din 01 noiembrie 2002 a Tribunalului Cluj, pedeapsa finală de 4 ani închisoare fiind rezultatul operaţiunilor juridice reclamate de dispoz. art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei anterioare.
Ca şi instanţa de fond, Curtea a constatat că nu se justifică coborârea pedepsei sub minimul special prin reţinerea de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, niciuna din împrejurările pe care legea le apreciază că s-ar circumscrie dispoz. art. 74 C. pen. neregăsindu-se în cauză - inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, a încercat să inducă în eroare organele de urmărire penală şi instanţa, este recidivist pe fapte de natură asemănătoare, ştiind clar că fapta sa este infracţiune.
Împotriva deciziei nr. 101/A din 13 mai 2013, a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a declarat recurs inculpatul H.C.T.
Examinând recursul declarat de inculpatul H.C.T. prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C proc. pen. dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede îh alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C proc. pen., se iau în. considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, la data de 13 mai 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurentul-inculpat H.C.T., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013.
Chiar dacă s-ar accepta opinia potrivit căreia criticile formulate de inculpatul H.C.T. se circumscriu cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C proc. pen., prin care a solicitat achitarea în baza art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate proceda la examinarea lui, nefiind respectate, aşa cum s-a arătat anterior, cerinţele formale prevăzute în art. 38510 alin. (1) şi (2) C proc. pen., care condiţionează analizarea respectivelor critici de motivarea, în scris, a recursului cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Conform art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., în cazul în care nu sunt respectate condiţiile de mai sus, instanţa de recurs ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., trebuie avute în vedere din oficiu.
În speţă, recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege şi, aşa cum s-a reţinut, cu ocazia dezbaterilor nu s-au invocat cazurile de casare, care pot fi luate în considerare din oficiu.
Drept urmare, ţinând cont de regulile stricte ce reglementează soluţionarea recursului, Înalta Curte nu are posibilitatea de a examina nici criticile inculpatului, care, în plus, nu se circumscriu nici vreunuia din cazurile ce pot fi avute în vedere din oficiu.
Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurent inculpat H.C.T. împotriva deciziei penale nr. 101/A din 13 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurent inculpat H.C.T. împotriva deciziei penale nr. 101/A din 13 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 279/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 280/2014. Penal → |
|---|
