ICCJ. Decizia nr. 2817/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2817/2014

Dosar nr. 816/118/2013

Şedinţa publică din 16 octombrie 2014

Deliberând, asupra recursurilor penale din prezenta cauză, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 249 din 05 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Constanta în Dosarul nr. 816/118/2013, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.M. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 86⁴ C. pen. în ref. la art. 83 C. pen. şi 84 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei de 3 ani închisoare, sub supraveghere, pe un termen de încercare de 6 ani, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 598 din 19 decembrie 2006, definitivă prin neapelare, pronunţată de Tribunalul Constanţa, care s-a adăugat pedepsei aplicate prin sentinţă penală mai sus menţionată, astfel că în final inculpatul G.M. s-a dispus că va executa pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul M.M.G. la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) teza II C. pen. şi art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000, au fost obligaţi cei doi inculpaţi, în solidar, la plata sumei de 20.000 euro sau în echivalent RON la data efectuării plăţii către denuntătoarea C.C.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe fiecare inculpat la plata sumei de 1.450 RON fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 2.000 RON în faza de urmărire penală.

Ca situaţie de fapt, prima instanţă a reţinut că numiţii C.C. şi Z.C. au formulat câte un denunţ adresat Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în cuprinsul cărora au arătat că, G.M., împreună cu M.M.G., le-au pretins suma de 20.000 euro, pentru a interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti, în scopul de a-i determina pe aceştia să pronunţe o soluţie de punere în libertate a lui Z.C., arestat de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Banii au fost remişi de către C.C. lui G.M. la începutul lunii mai 2012. Urmare a faptului că rezultatul promis nu a fost atins, C.C. şi Z.C. au denunţat faptele petrecute în cursul anului 2012.

În data de 15 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, prin încheierea pronunţată în Dosarul nr. 60510/3/2010, a admis propunerea de luare a măsurii arestării preventive formulată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Bucureşti şi a dispus arestarea preventivă a mai multor inculpaţi, printre care şi Z.C. şi G.M., cercetaţi pentru comiterea infracţiunilor de acces fără drept la un sistem informatic în scopul obţinerii de date prin încălcarea măsurilor de securitate, prev. de art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003, deţinerea fără drept a unui program informatic în scopul săvârşirii uneia din infracţiunile prev. de art. 42-45 din Legea nr. 161/2003, prev. de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 şi iniţierea sau sprijinirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 2 lit. b) pct. 18 din Legea nr. 39/2003.

După luarea măsurii arestării, Z.C. şi G.M. au fost încarceraţi împreună.

În cursul lunii martie 2011, în timp ce se aflau în arest, inculpatul G.M. l-a informat pe Z.C. că a găsit "un blat" la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a fi pus în libertate în schimbul sumei de 20.000 euro şi l-a întrebat pe acesta dacă vrea să dea şi el bani în acelaşi scop. Z.C. a refuzat, deoarece în acel moment nu a crezut că G.M. poate să rezolve această problemă.

În aceeaşi lună, învinuitul M.M.G. a vizitat-o pe C.C., la domiciliul acesteia din Constanţa, şi a întrebat-o dacă este de acord să dea bani pentru a-i elibera pe Z.C. şi G.M., spunându-i că este vorba despre suma de 20.000 euro, bani pe care trebuie să-i dea înainte şi apoi să aştepte să ajungă dosarul celor doi pe completul care trebuie. A afirmat, de asemenea, că deja a vorbit cu cineva şi este necesar să remită suma repede, însă nu poate să-i ofere prea multe amănunte pentru că astfel de lucruri nu se vorbesc.

Întrucât C.C. ştia că, în cauza D.I.I.C.O.T., Z.C. era considerat şeful reţelei infracţionale şi observase că pe parcursul urmăririi penale fuseseră puşi în libertate doar inculpaţii fără antecedente penale, a refuzat, apreciind că nu este posibilă eliberarea acestuia.

În cursul lunii aprilie 2011, conform declaraţiei lui Z.C., în timp ce se afla în autovehiculul care asigura transportul de la locul de arest către Curtea de Apel Bucureşti, unde se judeca recursul împotriva încheierii de prelungire a măsurii arestării, învinuitul G.M. i-a comunicat că probabil va fi pus în libertate la acel termen. în aceeaşi zi, după judecarea recursului, învinuitul G.M. i-a spus lui Z.C. că magistratul cu care s-a vorbit poartă numele de P. şi este acelaşi cu cel care a judecat cauza, şi, tot atunci, seara, G.M. a şi fost pus în libertate.

Potrivit încheierii nr. 158 a Curţii de Apel Bucureşti, în data de 20 aprilie 2011, completul format din trei magistraţi, printre care şi P.D., a admis recursul formulat de către inculpatul G.M. împotriva încheierii Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 25443/3/2011, a casat în parte încheierea recurată, a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului G.M. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara şi a respins recursurile declarate de către Z.C. şi V.A.D., împotriva aceleiaşi încheieri.

Despre punerea în libertate a lui G.M. a auzit şi C.C., care anterior aflase de la Z.C. că acesta susţine înaintea fiecărui termen de judecată că urmează a fi eliberat.

La scurt timp după aceste evenimente, respectiv în data de 22 aprilie 2011, C.C. a fost vizitată, la domiciliu, de către G.M. şi M.M.G., care au apostrofat-o pentru faptul că nu a acceptat să dea bani pentru a ieşi şi Z.C. din arest şi, apoi, s-au oferit din nou să o ajute.

Astfel, cei doi inculpaţi i-au pretins suma de 20.000 euro, pentru a fi pus în libertate Z.C. Cei doi au precizat că banii trebuie daţi înainte şi apoi trebuie să aştepte să ajungă dosarul lui Z.C. la completul cu care s-a vorbit, indicând judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti şi, respectiv, aceeaşi judecătoare care l-a eliberat pe G.M. De asemenea, cei doi au menţionat că banii vor fi daţi printr-un intermediar al cărui nume nu l-au devoalat.

Având în vedere că G.M. a fost pus în libertate, aşa cum acesta, împreună cu M.M.G., afirmaseră că se va întâmpla, dar ştiind şi faptul că G.M. a fost singurul inculpat cu antecedente penale pus în libertate în dosarul D.I.I.C.O.T., C.C. şi Z.C. au dobândit convingerea că, într-adevăr, cei doi au cunoştinţele necesare la Curtea de Apel Bucureşti pentru a interveni pe lângă judecătorii din cadrul acestei instanţe, în scopul obţinerii eliberării din arest a lui Z.C. Aşa fiind, cei doi au decis să dea inculpaţilor suma cerută, respectiv 20.000 euro.

Astfel, pentru că nu dispuneau de cei 20.000 euro, la sfârşitul lunii aprilie 2011, C.C. a cerut un împrumut de la mătuşa sa, C.E. şi de la o vecină, B.F.

Martora B.F. a fost contactată de către C.C. la sfârşitul lunii aprilie 2011 şi i s-au solicitat cu titlu de împrumut 20.000 euro, pentru a fi folosiţi de către un prieten al lui Z.C. la punerea lui în libertate.

Despre acel prieten, martora denunţătoare a afirmat că fusese şi el arestat, dar a reuşit să scape. Deoarece nu avea întreaga sumă, B.F. i-a oferit martorei denunţătoare 15.000 euro, din care 10.000 euro în momentul cererii şi 20.000 RON, echivalentul a 5.000 euro, în 28 aprilie 2011, când i-a retras din două conturi pe care le avea deschise la banca R., aşa cum reiese din extrasele de cont prezentate de către martoră, cu ocazia audierii.

Diferenţa până la 20.000 euro a fost obţinută de la martora C.E., care i-a dat denunţătoarei suma de 20.000 RON în numerar, din care 14.000 RON proveneau din economiile pe care le avea în casă şi 6.000 RON i-a retras de la Banca B., în data de 01 mai 2011 şi 02 mai 2011, aşa cum rezultă din extrasul de cont depus la dosarul cauzei de către martoră. C.E. a precizat în declaraţia sa că martora denunţătoare C.C. i-a solicitat împrumutul la sfârşitul lunii aprilie 2011, precizând că are nevoie de 20.000 euro pentru a-i da unui prieten de-al lui Z.C., care urma să intervină pentru scoaterea lui din arest şi că i-a remis 14.000 RON la data cererii şi diferenţa la începutul lunii mai 2011.

După obţinerea celor 20.000 euro, în data de 05 sau 06 mai 2011, C.C. s-a deplasat împreună cu fratele său, C.V., la salonul de masaj pe care cei doi învinuiţi îl manageriau în zona Capitol din Constanţa.

Acolo, denunţătoarea i-a dat banii lui G.M., într-o încăpere a imobilului, în timp ce M.M.G. aştepta împreună cu C.V. la recepţie.

Cu această ocazie, atât G.M., cât şi M.M.G. au încredinţat-o pe C.C. şi pe fratele său că totul va fi bine şi că se vor deplasa spre Bucureşti pentru a da banii în vederea punerii în libertate a lui Z.C., urmând să aştepte să ajungă dosarul lui Z.C. pe "completul care trebuie".

De asemenea, învinuitul G.M. a susţinut că îi va spune când anume va fi pus liber Z.C., deoarece el va şti.

Întrucât, timp de mai multe luni nu s-a întâmplat nimic, C.C. a luat legătura cu învinuiţii, care i-au cerut să aibă răbdare să fie repartizat dosarul completului cu care s-a vorbit, pentru că şi în situaţia lui G.M. s-a rezolvat problema după o lună şi jumătate.

La un moment dat, având suspiciuni cu privire la comportamentul celor doi inculpaţi, C.C. a hotărât să achiziţioneze un dispozitiv de înregistrare cu ajutorul căruia să conserve discuţiile pe care le poartă cu G.M. şi M.M.G. şi a procedat în consecinţă. Suportul conţinând înregistrările efectuate de către C.C. a fost depus de către aceasta la Direcţia Naţională Anticorupţie, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal.

Pentru a pronunţa sentinţa penală mai sus menţionată, instanţa fondului a arătat că discuţiile înregistrate de către C.C. confirmă denunţurile formulate de către aceasta şi de către Z.C., cu privire la faptul că, iniţial, cei doi nu au fost de acord să remită banii solicitaţi pentru punerea în libertate a lui Z.C. şi referitor la împrejurarea că argumentul care i-a determinat să accepte să aleagă o manieră ocultă de rezolvare a problemelor judiciare ale denunţătorului Z.C. a fost tocmai acela că G.M. a fost eliberat din arest ca urmare a relaţiilor pe care cei doi le-au avut la Curtea de Apel Bucureşti. Este neechivocă pretinderea de către G.M. şi M.M.G. a sumei de 20.000 euro de la C.C. şi Z.C., precum şi primirea banilor, după cum este neechivoc şi faptul că în schimbul banilor cei doi au promis punerea în libertate a lui Z.C., creându-le celor doi denunţători convingerea că vor interveni la magistraţii Curţii de Apel Bucureşti, pe lângă care au lăsat să se înţeleagă că au influenţă.

Existenţa acestei influenţe a fost motivată tocmai prin aceea că G.M. a fost eliberat prin folosirea aceleiaşi practici.

De altfel, martorul C.V., care a participat la întâlnirile pe care C.C. le-a avut cu inculpaţii, a atestat în cuprinsul depoziţiei sale că, G.M. şi M.M.G. au cerut şi primit bani de la denunţători, lăsându-i pe aceştia să creadă că au influenţă asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a-i determina să-l pună în libertate pe Z.C.

În cursul urmăririi penale, învinuitul M.M.G. a dat o declaraţie, în cuprinsul căreia a negat comiterea faptei reţinute în sarcina sa, arătând că îi cunoaşte pe C.C., Z.C. şi G.M., însă nu a fost niciodată la domiciliul denunţătoarei şi nici nu a pretins sau primit de la aceasta vreo sumă de bani, promiţându-i în schimb că va interveni pe lângă magistraţii de la Curtea de Apel Bucureşti, în scopul de a-i determina pe aceştia să-l pună în libertate pe Z.C. De asemenea, a arătat că l-a însoţit pe G.M., după aproximativ una-două luni de la eliberarea lui, la un bloc, în care presupune că locuieşte C.C., şi a observat că cei doi au stat de vorbă, dar nu a participat la conversaţia lor.

Tot M.M.G. a afirmat că G.M. i-a relatat că, la sfârşitul anului 2011, a fost vizitat de către C.C., care i-a cerut suma de 11.000 euro, însă nu cunoaşte ce reprezenta această sumă.

Nu se poate reţine apărarea inculpatului G.M., conform căreia au existat permanent suspiciuni că acesta ar putea avea o influenţă reală asupra unui judecător, pentru a determina punerea în libertate a lui Z.C., şi că, în raport de aceste situaţii, în cauza de faţă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, în condiţiile în care infracţiunea de trafic de influenţă se consumă în momentul în care făptuitorul care are sau lasă sa se creadă ca are influenţă asupra unui funcţionar, primeşte sau pretinde bani sau alte foloase sau acceptă promisiunea unor foloase sau daruri, pentru a-l determina pe acel funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, elementul material constă în acţiunea de traficare a influenţei care se poate realiza în una din următoarele modalităţi alternative: pretinderea de la o persoană interesată a unei sume de bani sau a unui folos pentru a interveni pe lângă un funcţionar asupra căruia subiectul are sau lasă să se creadă că are influenţă, primirea de la o persoană interesată, în acelaşi scop, a unei sume de bani sau a altor foloase, ori acceptarea de promisiuni făcute în scopul menţionat de către o persoană interesată.

A primi bani sau alte foloase înseamnă preluarea de către făptuitor a unei sume de bani, a unui bun, iar a pretinde bani sau alte foloase presupune formularea de către subiectul activ nemijlocit, în mod expres sau tacit, a cererii de a i se da o sumă de bani, bunuri sau alte valori.

A doua condiţie constă în aceea că subiectul activ să promită intervenţia sa pe lângă un funcţionar, spre a-l determina să facă sau nu un act ce intră in atribuţiile sale de serviciu.

O altă cerinţă esenţială constă în aceea că acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce constituie obiectul intervenţiei sau, cel mai târziu, în timpul îndeplinirii acestuia.

Activitatea de mijlocire între cumpărătorul şi vânzătorul de influenţă pe care o desfăşoară intermediarul va constitui, după caz, complicitate la cumpărarea de influenţă sau la vânzarea de influenţă, după cum a înţeles să o ajute, prin acţiunile sale, pe cumpărătorul sau pe vânzătorul de influenţă.

Din probatoriile administrate în cauză, respectiv: denunţul şi declaraţia martorului denunţător C.C., denunţul şi declaraţia martorului denunţător Z.C., declaraţiile martorului C.E., declaraţiile martorului B.F., declaraţiile martorului C.V., declaraţiile martorului Z.G.D., proces-verbal de redare a dialogurilor purtate în mediul ambiental, extrase de cont, încheierea nr. 158 din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, încheierea din data de 15 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 60510/3/2010, rezultă elemente care să conducă indubitabil la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.

Nu se poate reţine nici apărarea inculpatului M.M.G., conform căreia, denunţul nu este unul real, ci pro cauza, fiind susţinut doar de persoane implicate direct în cauza respectivă, care aveau un interes personal în a beneficia de un text legal favorabil, iar conjunctura ce a făcut credibil pentru Direcţia Naţională Anticorupţie acest denunţ s-a legat de punerea în libertate, în recurs, a inculpatului G.M., judecat în aceiaşi cauză.

Apărarea a solicitat ca înregistrările ambientale făcute de C.C., ce se constituie într-un alt mijloc de probă în faza de urmărire penală, să nu fie avute în vedere, întrucât nu există nicio certitudine în ce priveşte autenticitatea vocilor inculpaţilor şi locul în care s-au făcut acestea.

Instanţa a reţinut aceste înregistrări în măsura în care acestea se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Din această perspectivă, trebuie remarcat că apărarea formulată de către M.M.G. este contrazisă de depoziţiile martorilor audiaţi în cauză şi de înregistrările efectuate de parte, din care reiese cu certitudine că, împreună cu G.M., a cerut şi primit de la C.C. şi Z.C. 20.000 euro pentru a interveni pe lângă magistraţii de la Curtea de Apel Bucureşti, în scopul de a-i determina pe aceştia să-l pună în libertate pe Z.C.

Astfel, acesta s-a exprimat în mai multe rânduri extrem de explicit în dialogurile sale cu C.C. şi cu G.M., cu privire la faptul că M. "garantează pentru bani", că "M. va aduce banii înapoi", că "o să se rezolve", "tre* să cadă exact ce trebuie! Cum a căzut şi la el." (la G.M.), că "trebuie aşteptat", că "suma care s-a dat la M. a fost dublă", chiar precizând că prima dată, când s-a făcut intervenţia pentru a fi pus în libertate G.M., a fost dificil, pentru că "Păi, tu crezi că sunt (...) toate halesc? Eu nu mă aşteptam să găsesc, mă! îţi spun clar, eu (...) Nu că-mi luasem gândul, chiar am căutat, crede-mă că am făcut la drumuri la Bucureşti nonstop!" şi i-a reproşat că "tu ai adus când a trebuit banii? Ai uitat când au trebuit?! Ti-aduci aminte, cu el, când a fost prima discuţie cu tine?". De asemenea, acesta a prezentat ca sigură rezolvarea situaţiei lui Z.C.: "Haide, ca să-ţi dau o veste super bună. Din ce se preconizează, nu prima instanţă, cred că a doua, acasă." ;- Din redarea dialogurilor înregistrate de către C.C. reiese fără niciun dubiu faptul G.M. şi M.M.G. au pretins şi primit de la C.C. şi Z.C. suma de 20.000 euro, pentru a interveni pe lângă judecătorii investiţi cu soluţionarea dosarului în care Z.C. era cercetat, magistraţi asupra cărora au lăsat să se înţeleagă că au influenţă, în scopul punerii în libertate a inculpatului Z.C.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate au declarat apel inculpaţii G.M. şi M.M.G.

Inculpatul G.M. a criticat greşita sa condamnare, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii, deoarece nu se poate susţine că inculpatul ar fi putut avea influenţă sau denunţătorul a crezut că s-ar putea exercita influenţa pretinsă; a susţinut că denunţul a fost făcut pentru ca denunţătorii să beneficieze de o cauză de reducere a pedepsei în care erau cercetaţi penal, iar asupra înregistrărilor ambientale planează un dubiu serios, întrucât nu se cunosc condiţiile în care au fost realizate; a mai criticat inculpatul greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., întrucât nu se putea dezdăuna denunţătoarea cu suma de 20.000 euro, cel mult se putea dispune confiscarea acestei sume.

Inculpatul M.M.G. a criticat greşita sa condamnare, întrucât nu ar fi fost îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii, precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., cu aceeaşi motivare a coinculpatului G.M.; a mai susţinut că nu poate avea calitatea de autor al infracţiunii de trafic de influenţă, ci eventual de complice, că hotărârea primei instanţe nu este motivată, că înregistrarea ambientală s-a realizat în condiţiile ingerinţei dreptului la viaţă privată şi că pedeapsa nu este corect individualizată, putându-se aplica suspendarea executării acesteia potrivit art. 81 C. pen.

Prin decizia penală nr. 126/P din 17 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul M.M.G. împotriva sentinţei penale nr. 249 din 05 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 816/118/2013.

În baza art. 382 alin. (2) C. proc. pen., a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

În baza art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpatul G.M. să restituie denunţătoarei C.C. suma de 20.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, conform cursului oficial al Băncii Naţionale a României. A înlăturat dispoziţia de obligare, în solidar, a celor doi inculpaţi, la plata sumei de 20.000 euro sau în echivalent RON la data plăţii, către denunţătoarea C.C.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, în măsura în care nu vor fi contravenit prezentei decizii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prima instanţă a stabilit în mod corect starea de fapt, încadrarea juridică şi vinovăţia inculpaţilor G.M. şi M.M.G., fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 345 alin. (2) C. proc. pen. pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare.

Aspectele privind remiterea sumei de bani către inculpatul G.M. au fost confirmate de martorul C.V.

Curtea constată că starea de fapt descrisă mai sus este cert dovedită prin declaraţiile martorilor C.C., Z.C., C.V., B.F., C.E., Z.G.D., înregistrările în mediul ambiental puse la dispoziţie de martora C.C., înscrisurile privind sumele de bani extrase din conturile bancare de C.E. şi B.F., înscrisurile privitoare la arestarea preventivă a martorului Z.C. şi a inculpatului G.M., precum şi punerea în libertate a acestuia din urmă.

Activitatea infracţională a inculpaţilor G.M. şi M.M.G. nu poate fi pusă la îndoială, în condiţiile în care declaraţiile martorilor denunţători C.C. şi Z.C. se coroborează cu celelalte mijloace de probă enumerate mai sus, conferind deplină credibilitate susţinerilor denunţătorilor.

Este real că denunţurile au fost făcute în datele de 02 octombrie 2012 şi 04 octombrie 2012, în condiţiile în care activitatea infracţională s-a desfăşurat în lunile aprilie - mai 2011, însă această distanţă în timp este justificată prin aceea că inculpaţii au insuflat denunţătoarei C.C. percepţia că pentru punerea în libertate a martorului Z.C. este necesară trecerea unei perioade de timp, aşteptând ca unul din dosarele în care se analiza privarea de libertate a martorului Z.C. să fie repartizat completului de judecată cu ai cărui membrii se discutase pentru punerea în libertate.

Doar după ce timpul trecea şi nu se obţinea punerea în libertate a martorului Z.C., martora C.C. a realizat că a fost indusă în eroare de inculpaţi, astfel că a formulat denunţul din prezenta cauză.

Chiar şi în condiţiile în care martorii denunţători puteau să beneficieze de o cauza legală de reducere a limitelor de pedeapsă, în cauzele în care erau cercetaţi, nu se poate considera că denunţurile din prezenta cauză au urmărit doar acest interes procesual, dat fiind că mijloacele de probă susţin cu certitudine realitatea celor menţionate în denunţuri.

Contextul în care a avut loc pretinderea sumei de bani, urmată de primirea acesteia şi promisiunea inculpaţilor că pot interveni pe lângă judecători, în vederea obţinerii punerii în libertate a martorului Z.C., conferă credibilitate declaraţiilor denunţătorilor, dar a şi creat condiţiile pentru ca martora C.C. să fie convinsă că inculpaţii chiar pot să-şi trafice influenţa pe lângă anumiţi judecători.

Punerea în libertate a inculpatului G.M. a fost de natură să creeze martorei convingerea că inculpaţii chiar au influenţa necesară obţinerii punerii în libertate şi a martorului Z.C.

Potrivit art. 257 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de trafic de influenţă „primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoana care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu".

Acţiunea de pretindere a sumei de bani este dovedită, atât prin declaraţiile martorilor denunţători, cât şi a persoanelor care au împrumutat-o pe C.C. cu diferite sume de bani, ori a martorului C.V., care a însoţit-o pe C.C. în data când a remis suma de bani inculpatului G.M.

Un aspect important, care dă credibilitate susţinerilor martorilor denunţători, îl reprezintă faptul că martorele B.F. şi C.E., care au împrumutat-o pe C.C. cu banii necesari pentru a fi remişi către inculpatul G.M., au pus la dispoziţie şi extrasele de cont pentru parte din banii împrumutaţi. Având în vedere faptul că denunţurile au fost făcute în luna octombrie 2012, iar extrasele bancare sunt de la sfârşitul lunii martie 2011, respectiv 01 mai 2011, nu se poate considera că s-ar fi putut preconstitui aceste probe pentru un denunţ făcut la peste 1 an.

De asemenea, dacă pentru denunţători ori martorii C.V. şi Z.G.D. se pot invoca elemente de ordin subiectiv care să îi fi determinat să formuleze acuzaţiile, pentru martorele B.F. şi C.E. nu mai sunt valabile aceleaşi suspiciuni privind subiectivismul martorelor.

Curtea mai observă că declaraţiile denunţătorilor sunt susţinute de înregistrările în mediul ambiental făcute de martora C.C. şi puse la dispoziţia organelor de urmărire penală.

Relativ la influenţa pretinsă a inculpaţilor, care nu ar fi fost aptă să determine martora C.C. să remită suma de bani, remiterea sumei de bani fiind făcută pentru a face ulterior un denunţ penal, Curtea constată că această apărare a inculpaţilor nu poate fi reţinută.

În cazul de faţă, elementul material constă în acţiunea iniţială de pretindere a sumei de bani, realizată de ambii inculpaţi, urmată de acţiunea de primire a sumei de bani de către inculpatul G.M.

Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii este necesar, într-adevăr, ca acţiunile ce realizează elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă să fie săvârşite pe baza influenţei pe care autorul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar.

A avea influenţă asupra unui funcţionar înseamnă a avea trecere, a se bucura în mod real de încrederea acestuia, a fi în mod real în bune relaţii cu el.

Prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar" se înţelege ipoteza în care autorul pretinde că are trecere, că este în bune relaţii cu o asemenea persoană, că se bucură de încrederea ei, deşi afirmaţiile sale nu corespund realităţii, precum şi situaţia în care autorul nu dezminte afirmaţiile altora sau credinţa celui interesat cu privire la influenţa - în realitate inexistentă -pe care el ar avea-o asupra unui funcţionar. Este realizată această ipoteză atunci când influenţa pretinsă este posibilă şi credibilă, iar nu irealizabilă sau absurdă,imposibil de a exista şi a avea efect. Dacă influenţa nu este posibilă şi credibilă, pentru majoritatea persoanelor, nu este afectat prestigiul funcţionarului, ceea ce nu ar fi în concordanţă cu scopul şi raţiunea incriminării traficului de influenţă.

Inculpaţii au lăsat să se creadă că au influenţă asupra unor judecători, iar afirmaţiile acestora erau credibile, dat fiind că inculpatul G.M. a fost pus în libertate, iar anterior punerii sale în libertate inculpatul M.M.G. afirma că se va întâmpla acest fapt; martora C.C. avea percepţia că inculpatul G.M. şi martorul Z.C. aveau situaţii juridice similare, deci nu ar putea fi puşi în libertate, de aceea, după punerea în libertate a inculpatului G.M., a devenit credibilă, în accepţia martorei, influenţa pretinsă de inculpaţi. Chiar dacă funcţionarul pe lângă care ar urma să se intervină nu a fost individualizat, este suficient că s-a făcut referire la funcţia pe care o îndeplinea, iar influenţa presupusă a inculpatului a constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei.

Drept urmare, Curtea apreciază că pretinderea şi primirea sumei de 20.000 euro s-a realizat în considerarea influenţei pretinse de inculpaţi asupra unor magistraţi judecători, influenţă care îndeplinea condiţiile unei influenţe credibile, nici sub acest aspect apărarea inculpaţilor nefiind întemeiată.

În consecinţă, în raport de starea de fapt şi mijloacele de probă expuse, se constată că fapta inculpaţilor, săvârşită în maniera descrisă anterior, întruneşte elementele infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În mod corect s-a reţinut în sarcina inculpatului M.M.G. forma de participaţie a autoratului, în condiţiile în care acesta a fost prima persoană care a pretins martorei o sumă de bani neindividualizată, pentru a-şi trafica influenţa pe lângă unii judecători, în vederea obţinerii punerii în libertate a martorului Z.C.

Autoratul presupune desfăşurarea de activităţi prin care se săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar inculpatul M.M.G. a desfăşurat astfel de activităţi.

Inculpatul M.M.G. a pretins martorei C.C. o sumă de bani pentru a interveni pe lângă unii judecători asupra cărora lăsa să se creadă că are influenţă, iar ulterior a susţinut din nou această promisiune, doar că activităţii inculpatului M.M.G. i s-a alăturat inculpatul G.M., ambii încredinţând-o pe C.C. că pot obţine punerea în libertate a martorului Z.C., prin traficarea influenţei, în schimbul unei sume de 20.000 euro.

Deşi inculpatul M.M.G. nu a primit suma de bani, aspect confirmat de martora C.C., dar şi prin conţinutul convorbirilor ambientale, este cert că a pretins suma de bani de la C.C., lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor judecători, ce urmau a fi determinaţi să dispună punerea în libertate a martorului Z.C., iar această activitate corespunde elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă, motiv pentru care este justificată reţinerea formei de participaţie a autoratului. Astfel, nu poate fi primită cererea inculpatului M.M.G., de schimbarea a încadrării juridice în forma de participaţie penală a complicităţii.

Individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor G.M. şi M.M.G. corespunde criteriilor generale prev. de art. 72 C. pen., respectiv limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, gradul de pericol social al faptelor, circumstanţele personale ale inculpaţilor, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În raport de circumstanţele reale de comitere a faptei, de contribuţia fiecărui inculpat, de datele personale ale acestora, Curtea reţine că sunt corect individualizate pedepsele aplicate inculpaţilor, iar diferenţierea în stabilirea cuantumului, în sensul aplicării unei pedepse mai severe pentru inculpatul G.M., este justificată de antecedentele penale ale acestuia, faptul că se sustrage cercetărilor penale, dar şi faptului că este persoana care a primit suma de bani de la martora C.C.

Posibilitatea suspendării condiţionate sau sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului M.M.G. este exclusă, în condiţiile în care acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an şi 11 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 550 din 26 aprilie 2013 a Judecătoriei Constanţa, pedeapsă în executarea căreia se află, astfel că nu este realizată condiţia prev. de art. 81 alin. (1) lit. b) C. pen., respectiv, art. 86¹ alin. (1) lit. b) C. pen.

Faţă de aceste motive, Curtea constată neîntemeiate şi criticile privind greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor G.M. şi M.M.G.

Sub aspect procedural, s-a invocat nemotivarea hotărârii primei instanţe şi nelegalitatea înregistrărilor ambientale efectuate de martora C.C. şi puse la dispoziţia organelor de urmărire penală.

Relativ la motivarea hotărârii primei instanţe, Curtea constată că aceasta cuprinde expunerea stării de fapt, a mijloacelor de probă administrate, analiza mijloacelor de probă, inclusiv cele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, analiza apărărilor inculpaţilor şi înlăturarea motivată a acestora, analiza elementelor constitutive ale infracţiunii şi a elementelor privind individualizarea pedepselor.

Astfel, hotărârea primei instanţe corespunde exigentelor impuse de art. 356 C. proc. pen., fiind date răspunsuri apărărilor inculpaţilor, de aceea, şi din perspectiva art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea primei instanţe nu comportă critici. Este real că starea de fapt redată de prima instanţă coincide cu cea reţinută în actul de sesizare, însă acest aspect nu poate fi asimilat nemotivării hotărârii, dat fiind că circumstanţele cauzei au justificat reţinerea stării de fapt descrise în actul de sesizare a instanţei, întrucât cercetarea judecătorească nu a evidenţiat elemente de fapt care să atragă modificarea stării de fapt.

În ceea ce priveşte înregistrările ambientale prezentate de martora C.C., Curtea constată că dispoziţiile art. 91⁶ alin. (2) C. proc. pen. permit administrarea ca mijloace de probă a înregistrărilor prezentate de părţi, atunci când acestea privesc propriile convorbiri sau comunicări ori pe care le-au purtat cu terţii. Convorbirile puse la dispoziţia de martora C.C. priveau convorbirile pe care aceasta le-a purtat cu inculpatul M.M.G., astfel că se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 91⁶ alin. (2) C. proc. pen., de aceea sunt mijloace de probă legal administrate.

În cauză nu este în discuţie o atingere adusă art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, în condiţiile în care înregistrările nu au fost efectuate de o autoritate a statului, ci o terţă persoană a înregistrat propriile convorbiri pe care le purta cu o altă persoană. Jurisprudenţa C.E.D.O. statuează că este aplicabil art. 8 Convenţie şi statul este responsabil când ingerinţa în dreptul la viaţă privată aparţine unei persoane private, dar are la bază un act al statului sau este confirmată ulterior de către stat.

Ca atare, înregistrarea efectuată de o persoană privată, a convorbirilor cu reclamantul, beneficiind de asistenţă din partea autorităţii statului, care i-a sugerat să efectueze înregistrarea convorbirilor telefonice şi care a instalat la locuinţa sa sistemul de înregistrat, organele judiciare acţionând în exercitarea îndatoririlor de serviciu, jucând un rol determinant în toată afacerea, angajează răspunderea statului (cauza M.M c. Olandei, hotărârea din 8 aprilie 2003).

Cum în cauză înregistrările au fost efectuate de denunţătoare, independent de contribuţia sau asistenţa autorităţilor statului, nu se poate reţine o încălcarea a dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu consecinţe asupra legalităţii mijlocului de probă.

Astfel şi criticile inculpaţilor privind aspectele procedurale ale cauzei sunt neîntemeiate.

Se mai impune analiza dispoziţiei primei instanţe de obligare a inculpaţilor, în solidar, la plata sumei de 20.000 euro sau în echivalent RON la data efectuării plăţii, către denunţătoarea C.C.

Aşa cum am arătat mai sus, martora denunţătoare C.C. a remis suma de 20.000 euro către inculpatul G.M., fiind cert că inculpatul M.M.G. nu a participat la remiterea sumei de bani, aflându-se într-o altă încăpere a salonului de masaj în momentul în care s-au remis banii. Din mijloacele de probă administrate în cauză nu rezultă că cel puţin o parte din suma de 20.000 euro să fi ajuns la inculpatul M.M.G. Deşi era firesc ca şi inculpatul M.M.G. să fi primit parte din această sumă, având în vedere că inculpaţii au acţionat conjugat, în condiţiile în care mijloacele de probă nu confirmă decât faptul că inculpatul G.M. a primit suma de 20.000 euro de la martora C.C., fără a se putea stabili probator traseul ulterior al banilor, trebuie reţinută concluzia că inculpatul G.M. a primit întreaga sumă de bani de la martora denunţătoare.

Conform art. 6¹ alin. (2) din Legea nr. 78/2000, făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, textul de lege având în vedere denunţarea faptei de către cumpărătorul de influenţă. În alin. (4) se prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2), adică acelui cumpărător de influenţă care denunţă fapta.

Faţă de martora denunţătoare C.C. a fost dispusă o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prev. de art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a faptului că a denunţat cauza şi având în vedere cauza de nepedepsire prev. de art. 6¹ alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În condiţiile în care faţă de cumpărătorul de influenţă s-a dispus o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, întrucât a denunţat fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, acesta beneficiază şi de dispoziţiile art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000, care impun restituirea către cumpărătorul de influenţă a sumei de bani date pentru cumpărarea influenţei.

Din acest motiv, martora C.C. este îndreptăţită la restituirea sumei de 20.000 euro. Restituirea sumei de bani nu reprezintă o despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune de pericol, iar cumpărătorul nu a suferit vreun prejudiciu, întrucât în mod voluntar a remis o sumă de bani pentru a cumpăra în mod ilicit influenţa faţă de un funcţionar. Întrucât obligaţia autorului infracţiunii de trafic de influenţă de a restitui suma de bani nu este fundamentată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, nu pot fi avute în vedere principiile care reglementează acest tip de răspundere civilă la restituirea sumei de bani către cumpărătorul de influenţă, deci faptul că infracţiunea de trafic de influenţă a fost săvârşită în coautorat de două persoane nu înseamnă că cei doi coautori vor răspunde în solidar faţă de cumpărătorul de influenţă. În cazul în care, coautorii infracţiunii de trafic de influenţă au primit flecare parte din suma de bani care a făcut obiectul cumpărării de influenţă, aceştia trebuie să restituie cumpărătorului de influenţă, ce beneficiază de dispoziţiile art. 6¹ alin. (2), (4) din Legea nr. 78/2000, suma de bani pe care fiecare coautor a primit-o, neputând fi aplicate dispoziţiile privind solidaritatea diii cadrul răspunderii civile delictuale, tocmai pentru că nu este în discuţie repararea unui prejudiciu cauzat prin infracţiune. Prevederile art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000 reprezintă un beneficiu pe care legiuitorul a înţeles să îl pună la dispoziţia cumpărătorului de influenţă care denunţă fapta, pentru a încuraja denunţarea acestui gen de fapte şi a recompensa pe cumpărătorul de influenţă care a sesizat organele judiciare, dar nu constituie o formă de reparaţie a unui prejudiciu, din acest considerent denunţătorul nici nu poate avea calitatea de parte civilă în procesul penal.

Împrejurarea că martora denunţătoare C.C. a solicitat restituirea sumei date inculpatului G.M. nu îi conferă calitatea de parte civilă, întrucât dreptul acesteia este consfinţit de dispoziţiile art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora banii, valorile sau alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, în cazul când aceasta denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, condiţie îndeplinită în speţă. Martora C.C. a solicitat restituirea sumei de 20.000 euro, atât în declaraţiile date în faza de urmărire penală, cât şi în cele date din cursul judecăţii.

Astfel, Curtea constată că martora C.C. este îndreptăţită la restituirea sumei de 20.000 euro, contrar susţinerilor inculpaţilor din motivele de apel; nu se poate dispune confiscarea specială a acestei sume, în condiţiile în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000, ce au prevalentă faţă de cele privind confiscarea specială.

Curtea constată că se impune restituirea către martora denunţătoare C.C. a sumei de 20.000 euro, dar nu în modalitatea obligării în solidar a celor doi inculpaţi la restituirea sumei, cum greşit a procedat prima instanţă. În considerentele expuse mai sus, am arătat că restituirea sumei de bani cade în sarcina celui care în mod efectiv a primit suma de bani, iar în cauză întreaga sumă de bani a fost primită de inculpatul G.M., neputând fi angajată şi răspunderea solidară a inculpatului M.M.G., deoarece nu putem aplica principiile răspunderii civile delictuale.

În consecinţă, Curtea concluzionează în sensul că inculpatul care a beneficiat de primirea sumei de bani să o restituie martorei denunţătoare C.C., iar acesta este inculpatul G.M., care a primit integral suma de 20.000 euro de la C.C. Inculpatul M.M.G. ar fi putut fi obligat să restituie o sumă de bani martorei denunţătoare C.C. numai în măsura în care, din probele administrate, rezulta că a primit cel puţin o parte din cei 20.000 euro, dar acest fapt nu este confirmat în cauză. Curtea subliniază că, în ipoteza în care fiecare dintre inculpaţi primea sau beneficia de câte o parte din suma cu care era cumpărată influenţa, aceştia ar fi fost ţinuţi separat să restituie sumele primite de la C.C., dar în niciun caz nu pot răspunde solidar.

Drept urmare, Curtea constată că în cauză se impune ca doar inculpatul G.M. să fie obligat să restituie denunţătoarei C.C. suma de 20.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, conform cursului oficial al Băncii Nanţionale a României, doar sub acest aspect urmând a fi reformată hotărârea primei instanţe.

Soluţia instanţei de apel îi profită exclusiv inculpatului M.M.G., care în acest fel nu va mai fi obligat să restituie nicio sumă de bani martorei denunţătoare C.C., în timp ce pentru inculpatul G.M. se creează o situaţie mai grea, urmând a răspunde singur faţă de C.C., din acest considerent neregularitatea privind aplicarea dispoziţiilor art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000 va fi înlăturată în apelul inculpatului M.M.G., care va fi admis doar sub acest aspect. În această modalitatea se respectă principiul neagravării situaţiei juridice în propria cale de atac, consacrat de art. 372 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul G.M. împotriva sentinţei penale nr. 249 din 05 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 816/118/2013.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul M.M.G. împotriva sentinţei penale nr. 249 din 05 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 816/118/2013.

În baza art. 382 alin. (2) C. proc. pen. a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în baza art. 6¹ alin. (2), (4) din Legea nr. 78/2000, a obligat inculpatul G.M. să restituie denunţătoarei C.C. suma de 20.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, conform cursului oficial al Băncii Naţionale a României.

S-a înlăturat dispoziţia de obligare în solidar a celor doi inculpaţi la plata sumei de 20.000 euro sau în echivalent RON la data plăţii, către denunţătoarea C.C.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

Împotriva deciziei penale nr. 126/P din 17 octombrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, au declarat recurs, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie - Serviciul Teritorial Constanţa, precum şi intimaţii inculpaţi G.M. şi M.M.G.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie - Serviciul Teritorial Constanţa a criticat decizia pronunţată de către instanţa de apel, arătând că prin această hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, având în vedere faptul că doar inculpatul G.M. a fost obligat la plata sumei de 20.000 euro către martora denunţătoare C.C.

Susţinând cazul de casare prevăzut de disp. art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. (1968), Parchetul a apreciat că hotărârea este nelegală sub acest aspect, întrucât ambii inculpaţi trebuiau să fie obligaţi la restituirea sumei de 20.000 euro către martora denunţătoare, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului Parchetului, casarea, în parte, a deciziei recurate, precum şi pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, în sensul celor solicitate.

Recurentul intimat inculpat G.M., prin apărător ales, a susţinut cazul de casare prevăzut de disp. art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. (1968, în temeiul căruia a solicitat casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, apreciind că greşita aplicare a legii s-a produs în sensul că fapta reţinută cu privire la inculpatul G.M. nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, ci infracţiunea de înşelăciune.

A solicitat, de asemenea, respingerea recursului Parchetului.

Recurentului intimat inculpat M.M.G., prin apărător ales, a solicitat admiterea recursului, în temeiul cazului de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.(1968, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen., având în vedere că acest text de lege constituie o lege penală mai favorabilă.

În subsidiar, a solicitat instanţei aplicarea disp. art. 48 rap. la art. 291 din noul C. pen., având în vedere faptul că şi aceste dispoziţii constituie o lege penală mai favorabilă.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului Parchetului.

Examinând recursurile declarate, prin raportare la dispoziţiile art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa este întemeiat, iar recursurile intimaţilor inculpaţi G.M. şi M.M.G. sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385¹ - art. 385¹⁹ din legea de procedură penală anterioară, având în vedere, în acest sens, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi Cod.

Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385⁹ C. proc. pen.

Cu privire la recursul Parchetului, Înalta Curte constată că acesta a invocat cazul de casare prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., incident în ipoteza „când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii", apreciind că această aplicare greşită a legii este cauzată de faptul că doar inculpatul G.M. a fost obligat la restituirea sumei de 20.000 euro către martora denunţătoare, în loc să fie obligaţi ambii inculpaţi la restituirea acestei sume.

Conform art. 6¹ alin. (2) din Legea nr. 78/2000, făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, textul de lege având în vedere denunţarea faptei de către cumpărătorul de influenţă.

În alin. (4) al aceluiaşi art. se prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2), adică acelui cumpărător de influenţă care denunţă fapta.

Faţă de martora denunţătoare C.C. a fost dispusă o soluţie de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a faptului că a denunţat cauza şi având în vedere cauza de nepedepsire prevăzută de art. 6¹ alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În condiţiile în care, faţă de cumpărătorul de influenţă s-a dispus o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, întrucât a denunţat fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, acesta beneficiază şi de dispoziţiile art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000, care impun restituirea către cumpărătorul de influenţă a sumei de bani date pentru cumpărarea influenţei.

Din acest motiv, martora C.C. este îndreptăţită la restituirea sumei de 20.000 euro, sumă a cărei restituire s-a dispus de către instanţa fondului că va fi făcută, în solidar, de către cei doi inculpaţi, dispoziţie modificată de către instanţa de apel care a hotărât că doar inculpatul G.M. trebuie să restituie, integral, această sumă.

Înalta Curte apreciază că motivul invocat de către Parchet este unul întemeiat, întrucât, prin hotărârea pronunţată de către instanţa de apel s-a făcut o greşită aplicare a legii, având în vedere faptul că, din probele administrate în prezenta cauză, a rezultat acţiunea conjugată a ambilor inculpaţi, care au participat la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă în calitate de autori, prin acţiuni de convingere a martorei denunţătoare cu privire la realitatea pretinsei influenţe asupra unor judecători şi prin prezenţa în acelaşi imobil, la data şi la ora când s-au oferit banii, a ambilor inculpaţi, inculpatul M.M.G. aflându-se în imediata vecinătate a camerei în care avea loc primirea banilor de către inculpatul G.M..

Se constată că inculpatul M.M.G. nu a fost prezent în momentul în care s-au predat banii, doar din cauza faptului că acesta aştepta împreună cu C.V., fratele martorei denunţătoare, la recepţie. Ulterior, în momentul despărţirii, cei doi inculpaţi, împreună, au încredinţat-o pe martora denunţătoare C.C. şi pe fratele acesteia că totul va fi bine şi că se vor deplasa spre Bucureşti pentru a da suma de bani în vederea punerii în libertate a lui Z.C., urmând să aştepte să ajungă dosarul acestuia pe "completul care trebuie".

Lipsa inculpatului M.M.G. din încăpere, în momentul în care au fost predaţi banii inculpatului G.M., nu a fost cauzată, deci, de faptul că nu ar fi existat vreo înţelegere de împărţire a acestor bani cu inculpatul G.M. sau că acesta nu ar fi avut legătură cu această infracţiune, de trafic de influenţă, cu atât mai mult cu cât, primele acte de executare chiar acesta le-a iniţiat în momentul în care s-a deplasat pentru prima dată la domiciliul martorei denunţătoare şi a întrebat-o dacă este de acord să dea bani pentru a-i elibera pe Z.C. şi G.M.

În plus, este greu de crezut că toate eforturile depuse de către inculpatul M.M.G., de a o convinge pe martora denunţătoare să remită această sumă de bani, au fost întreprinse fără niciun interes material din partea acestuia, doar din simpla prietenie care-l lega pe acesta de inculpatul G.M.

Toate deducţiile logice care pot fi trase din împrejurările şi circumstanţele cauzei conduc la concluzia că ambii inculpaţi au beneficiat în mod direct de această sumă, pe care şi-au împărţit-o, neexistând informaţii în ce procent, însă acest lucru prezintă mai puţină importanţă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că ambii inculpaţi trebuie obligaţi la restituirea sumei de 20.000 euro, dar nu în solidar, cum a hotărât instanţa de fond, întrucât obligaţia autorului infracţiunii de trafic de influenţă de a restitui suma de bani nu este fundamentată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale.

În cazul în care coautorii infracţiunii de trafic de influenţă au primit fiecare o parte din suma de bani care a făcut obiectul cumpărării de influenţă, aceştia trebuie să restituie cumpărătorului de influenţă, ce beneficiază de dispoziţiile art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, suma de bani pe care fiecare coautor a primit-o, neputând fi aplicate dispoziţiile privind solidaritatea din cadrul răspunderii civile delictuale, tocmai pentru că nu este în discuţie repararea unui prejudiciu cauzat prin infracţiune.

În lipsa unor informaţii legate de modul în care au fost împărţiţi banii între cei doi inculpaţi, Înalta Curte apreciază că, cea mai echitabilă modalitate prin care aceştia vor fi obligaţi la restituirea sumei de 20.000 euro către martora denunţătoare C.C., este aceea ca, fiecare dintre aceştia, să restituie o sumă egală, respectiv, câte 10.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, conform cursului Băncii Naţionale a României.

Cu privire la recursul inculpatului M.M.G., Înalta Curte constată că acesta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968), apreciind că s-a făcut o greşită aplicare a legii motivat de faptul că inculpatul a fost judecat şi condamnat pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în loc de infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. În consecinţă, a arătat că solicită schimbarea încadrării juridice a faptei în acest sens.

Referitor la această solicitare, Înalta Curte apreciază că cererea de schimbare a încadrării juridice nu se poate circumscrie cazului de casare invocat, respectiv, cel prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. (1968), vechiul caz de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968), în temeiul căruia putea fi primită o astfel de solicitare fiind abrogat prin art. I pct. 16 din Legea nr. 2/2013.

Inculpatul M.M.G. a mai solicitat, în subsidiar, aplicarea dispoziţiilor art. 48 rap. la art. 291 din noul C. pen., având în vedere că aceste dispoziţii constituie legea penală mai favorabilă.

Referitor la această solicitare, de aplicare a dispoziţiilor art. 48 rap. la art. 291 din noul C. pen., adică de reţinere a complicităţii la infracţiunea de trafic de influenţă, în loc de reţinere a formei coautoratului la comiterea acestei infracţiuni, Înalta Curte consideră că această solicitare este tot o cerere de schimbare a încadrării juridice care nu se circumscrie cazului de casare invocat, respectiv, cel prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968), pentru considerentele expuse mai sus.

În plus, prin această solicitare se contestă probele administrate şi situaţia de fapt reţinută de cele două instanţe, Înalta Curte apreciind că niciunul dintre cazurile de casare existente şi care pot fi luate în considerare din oficiu, nu este incident în cauză, în condiţiile în care, vechiul caz de casare, prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (1968), în temeiul căruia putea fi primită o astfel de solicitare, a fost abrogat prin art. I pct. 16 din Legea nr. 2/2013.

Referitor la solicitarea de aplicare a legii penale mai favorabile, având în vedere că, la data de 01 februarie 2014, a intrat în vigoare un nou C. pen., Înalta Curte constată că, într-adevăr, legea nouă este mai favorabilă, întrucât limita maximă a pedepsei din noul C. pen. este mai redusă decât limita maximă a pedepsei din vechiul C. pen., actualul C. pen. prevăzând o pedeapsă cuprinsă între 2 şi 7 ani închisoare, spre deosebire de anteriorul C. pen. care prevedea o pedeapsă cuprinsă între 2 şi 10 ani.

Însă, inculpatului M.M.G. i-a fost aplicată o pedeapsă de 3 ani închisoare, pedeapsă care se încadrează în limitele stabilite de noua lege, fiind orientată chiar spre minimul acestei pedepse, aşa încât, nu se impune reţinerea încadrării juridice a faptei din noul C. pen.

Cu privire la recursul inculpatului G.M., Înalta Curte constată că acesta a invocat cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. (1968), în temeiul căruia a solicitat schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de trafic de influenţă, în infracţiunea de înşelăciune.

Referitor la această solicitare, Înalta Curte apreciază că cererea de schimbare a încadrării juridice nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. (1968), vechiul caz de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968), în temeiul căruia putea fi primită o astfel de solicitare, fiind abrogat prin art. I pct. 16 din Legea nr. 2/2013.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 126/P din 17 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale, cu minori şi de familie.

Va casa, în parte, decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 249 din 05 iunie 2013, a Tribunalului Constanţa, şi rejudecând:

În baza art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 va obliga inculpaţii G.M. şi M.M.G. să restituie denunţătoarei C.C. suma de câte 10.000 euro fiecare, în echivalent în RON la data plăţii, conform cursului Băncii Naţionale a României.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

În baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.M. şi M.M.G. împotriva aceleiaşi decizii.

În temeiul art. 385 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen. (1968), va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului G.M. perioada executată conform sentinţei penale nr. 598 din 19 decembrie 2006 a Tribunalului Constanţa, de la 10 mai 2006 la 09 iunie 2006, inclusiv.

În temeiul art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen. (1968), va obliga recurenţii intimaţi inculpaţi G.M. şi M.M.G. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr. 126/P din 17 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Casează în parte decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 249 din 05 iunie 2013 a Tribunalului Constanţa şi rejudecând:

În baza art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 obligă pe inculpaţii G.M. şi M.M.G. să restituie denunţătoarei C.C. suma de câte 10.000 euro fiecare, în echivalent în RON la data plăţii, conform cursului Băncii Naţionale a României.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.M. şi M.M.G. împotriva aceleiaşi decizii.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului G.M. perioada executată conform sentinţei penale nr. 598 din 19 decembrie 2006 a Tribunalului Constanta, de la 10 mai 2006 la 09 iunie 2006 inclusiv.

Obligă recurenţii intimaţi inculpaţi G.M. şi M.M.G. la plata sumei de câte 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 octombrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2801/2014. Penal. Mandat european de arestare....		ICCJ. Decizia nr. 2849/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: