ICCJ. Decizia nr. 2801/2014. Penal. Mandat european de arestare. Contestaţie(NCPP)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2801/2014
Dosar nr. 533/64/2014
Şedinţa publică din 14 octombrie 2014
Asupra cauzei penale de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 88/F/MEA din 03 octombrie 2014, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a ordonat arestarea persoanei solicitate G.M., pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 03 octombrie 2014 şi până la data de 01 noiembrie 2014 inclusiv şi predarea acestei persoane autorităţii judiciare emitente, respectiv Parchetul Frankfurt Am Main, Germania şi a dispus emiterea mandatului de arestare. A constatat că persoana solicitată G.M. nu a renunţat la regula specialităţii şi a dispus ca predarea persoanei solicitate să se efectueze cu respectarea art. 111 din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 300/2013, republicată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin referatul din data de 03 octombrie 2014 întocmit de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 4324/II-5/2014 s-a propus Curţii de Apel Braşov luarea măsurii arestării şi predarea persoanei solicitate G.M. Parchetului Frankfurt Am Main, Germania, care a emis faţă de susnumit un mandat european de arestare pentru executarea hotărârii de condamnare din data de 19 august 2010 prin care a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, deturnarea impozitelor şi reţinerea şi deturnarea salariilor de administrator.
Persoana solicitată a fost reţinută prin ordonanţa din 02 octombrie 2014, ora 18.00, data de către procuror în Dosarul nr. 4324/II-5/2014 şi prezentată instanţei.
Verificând actele şi lucrările dosarului instanţa a constatat că semnalarea în vederea arestării este însoţită de mandatul european de arestare tradus în limba română şi că acesta cuprinde toate informaţiile necesare, situaţie în care, la data de 03 octombrie 2014, când persoana solicitată a fost prezentă în faţa instanţei, asistată de avocat ales, a fost verificată identitatea acesteia şi i s-au adus la cunoştinţă drepturile prevăzute de art. 104 din Legea nr. 302/2004; persoana solicitată a precizat că se află în posesia unei copii după mandatul european de arestare emis împotriva sa, iar după ce i s-a adus la cunoştinţă conţinutul regulii specialităţii, efectele acesteia precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea sa către autorităţile din Germania, în mod special efectele acestui consimţământ şi caracterul irevocabil al acestuia, persoana solicitată a arătat că nu consimte la predarea sa către autorităţile din Germania şi nici nu renunţă la regula specialităţii.
S-a procedat apoi la ascultarea persoanei solicitate, constatându-se că motivele pentru care aceasta refuză să fie predată autorităţilor din Germania nu se încadrează în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004; persoana solicitată nu şi-a întemeiat opoziţia pe existenţa unei erori cu privire la identitatea sa şi nici pe vreunul dintre motivele de refuz al executării mandatului de arestare european prevăzute de art. 98 din legea menţionată. Motivele legate de întemeierea unei familii nu se încadrează în dispoziţiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2014 întrucât persoana solicitată nu a avut în România în ultimii 5 ani o rezidenţă continuă şi legală, nefigurând în bazele de date din România cu vreo reşedinţă sau domiciliu legal. Persoana solicitată nu are cetăţenie română, astfel că nu a fost necesar consimţământul său la predarea în vederea executării pedepsei. Aspectele privind starea de sănătate şi aversiunea faţă de statul german, împotriva căruia are o cauză la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu constituie motive legale de refuz la predare.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi a constatat că mandatul european de arestare a fost emis pentru fapte penale, respectiv evaziune fiscală şi deturnarea impozitelor şi reţinerea şi deturnarea salariilor de administrator, care sunt sancţionate în statul membru emitent cu închisoarea, pentru cea mai gravă din infracţiuni, de până la 5 ani şi că este îndeplinită în cauză şi condiţia dublei incriminări, faptele fiind prevăzute în legislaţia română la art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 241/2005. Informaţiile comunicate de statul membru sunt suficiente pentru luarea unei hotărâri privind arestarea şi predarea persoanei solicitate autorităţilor emitente ale mandatului european de arestare şi nu există niciunul dintre motivele care ar permite autorităţii judiciare române refuzul executării mandatului european de arestare emis împotriva cetăţeanului german G.M.
Împotriva acestei sentinţe a declarat contestaţie persoana solicitată M.G.
În motivarea contestaţiei a arătat, în esenţă, că mandatul european de arestare nu îmbracă forma imperativă prevăzută de art. 86 din Legea nr. 302/2014 şi expusă în Anexa nr. 1 la lege, că este emis de o autoritate necompetentă şi că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererilor formulate de persoana, solicitată şi că a ignorat motivele de amânare a predării.
Examinând contestaţia declarată de persoana solicitată M.G., în raport de motivele invocate şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicitată arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Alin. (2) al acestui text statuează că „mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L .190/1 din 18 iulie 2002.”
Din economia dispoziţiilor legale cuprinse în legea specială - art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004 - care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanţei române în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la verificarea incidenţei motivelor de refuz al predării.
Având în vedere că arestarea persoanei solicitate s-a dispus în baza semnalării introduse în Sistemul de Informaţii Schengen, însoţită de mandatul european de arestare, instanţa constată că sunt aplicabile dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 302/2004, care permite completarea mandatului european de arestare incomplet sau imprecis, prin transmiterea de către autorităţile judiciare străine, la cerere, a informaţiilor necesare sau a hotărârii de condamnare date în lipsă.
Mandatul european de arestare ataşat semnalării Schengen din 15 mai 2012 şi informaţiile suplimentare transmise de autorităţile judiciare germane conţin, contrar susţinerilor apărării, toate informaţiile prevăzute în cuprinsul art. 86 din Legea nr. 302/2004.
În cuprinsul mandatului european de arestare, parag. 035-039, se menţionează că acesta a fost emis în executarea sentinţei din 19 august 2010 a Tribunalului Frankfurt Am Main prin care M.G. a fost condamnat definitiv la pedeapsa de 4 ani şi 8 luni închisoare pentru deturnarea impozitelor, reţinerea şi deturnarea salariilor de administrator, fapte prevăzute de art. 266 A alin. (2) şi art. 52, 53 C. pen. german şi art. 370 C. fisc. german.
Menţiunile cu privire la prezenţa persoanei la judecarea cauzei şi căile de atac exercitate, a căror omisiune o semnalează contestatorul, nu se numără printre informaţiile prevăzute în art. 86 din Legea nr. 302/2004. De altfel, instanţa constată că apărarea face referire la mandatul european de arestare emis la data de 07 martie 2011, anterior soluţionării definitive a cauzei, în timp ce instanţa de fond a avut în vedere, în mod corect, inclusiv informaţiile suplimentare ce însoţesc semnalarea Schengen.
În ceea ce priveşte competenţa autorităţii judiciare care a emis mandatul european de arestare, cu referire la faptul că acesta ar fi fost emis de Parchetul Frankfurt Am Main şi nu de către o instanţă de judecată, se constată că instanţele române, în soluţionarea cererii, nu sunt abilitate să verifice dacă, în conformitate cu legislaţia statului german, o autoritate judiciară era sau nu abilitată să emită un act procedural. Cu toate acestea, se constată că afirmaţiile apărării nu corespund actelor dosarului, din analiza mandatului de arestare rezultând că acesta a fost emis de Tribunalul Frankfurt Am Main, Parchetul Frankfurt Am Main având calitatea de autoritate solicitantă.
Totodată, în acord cu instanţa fondului, Înalta Curte reţine că motivele pentru care contestatorul refuză să fie predat autorităţilor din Germania nu se încadrează în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, pentru argumentele expuse pe larg în hotărârea atacată, inclusiv cu privire la incriminarea de către legea penală română a infracţiunilor pentru care a fost condamnat contestatorul.
În plus, se constată că persoana solicitată nu a formulat obiecţiuni cu privire la identitate, deşi la momentul depistării avea asupra sa mai multe documente eliberate pe numele P.A. pe care era aplicată fotografia acestuia. De asemenea, se constată că persoana solicitată şi-a pierdut cetăţenia la data acordării celei germane, în condiţiile în care cetăţenia germană exclude orice altă cetăţenie. Certificatul de naştere, depus la dosarul cauzei în dovedirea cetăţeniei române, nu poate face proba acesteia în condiţiile în care nu este însoţit de acte de stare civilă valabile, ci dovedeşte doar faptul că persoana solicitată a avut anterior cetăţenia română. În ceea ce priveşte rezidenţa pe teritoriul României, se reţine că dovada acesteia se face cu acte de stare civilă care să ateste continuitatea şi legalitatea sa pe teritoriul statului român pe o perioadă de cel puţin 5 ani, ceea ce presupune stabilirea unei reşedinţe sau a domiciliului, în mod legal, prin înregistrarea acestora la autorităţile competente care să le opereze în bazele de date şi să emită documentele aferente ce fac dovada acestora.
Actele medicale sau cele de stare civilă ale membrilor familiei, chiar dacă ar putea crea presupunerea rezonabilă că persoana solicitată ar fi putut locui în ultimii 5 ani în România, nu fac dovada legalităţii rezidenţei acesteia, fapt pentru care motivul de refuz al executării, întemeiat pe art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, nu poate fi reţinut de către instanţă.
În ceea ce priveşte prezenţa în persoană a contestatorului la judecată, motiv de refuz invocat de persoana solicitată doar în susţinerea contestaţiei, se reţine, pe de o parte, că acesta se încadrează în motivele opţionale de refuz al executării, supus condiţiilor restrictive prevăzute la pct. I-IV lit. i) alin. (2) al art. 98 din Legea nr. 302/2004. Or, dincolo de aprecierea instanţei cu privire la oportunitatea predării, se observă că persoana solicitată a fost înştiinţată cu privire la judecată, astfel încât lipsa acesteia la judecarea cauzei nu poate constitui un motiv de refuz.
În ceea ce priveşte criticile privind omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la cererea persoanei solicitate de a fi supusă măsurii preventive a arestului la domiciliu şi de a analiza înscrisurile depuse în probaţiune, Înalta Curte reţine că respectarea dreptului la un proces echitabil pe care o impune art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile, nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare angajament (Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99; Hotărârea Van der Heck împotriva Olandei din 19 aprilie 1994; Hotărârea Ruiz Torja şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 09 decembrie 1994; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98). Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse. Or, din examinarea hotărârii contestate se reţine că instanţa de fond a analizat împrejurările esenţiale ale cauzei în materia suspusă dezbaterilor, astfel încât critica apărării este apreciată ca nefondată.
În plus, având în vedere conduita contestatorului-persoană solicitată care nu a dat curs cererilor organelor judiciare şi care a folosit acte de identitate false pentru a zădărnici execuţia mandatului de arestare, aşa cum rezonabil se poate presupune din actele de identitate descoperite asupra sa, conform procesului-verbal de la dosar Parchet, Înalta Curte constată că nu este oportună luarea faţă de persoana solicitată a unei măsuri preventive.
Mai mult, scopul bunei desfăşurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare poate fi atins doar prin dispunerea arestării provizorii în vederea predării, circumstanţele personale ale inculpatului, în condiţiile în care predarea autorităţilor străine a persoanei solicitate se poate face doar în stare de arest preventiv, nefiind relevante.
În consecinţă, având în vedere toate aceste aspecte anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată M.G. împotriva sentinţei penale nr. 88/F/MEA din 03 octombrie 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată M.G. împotriva sentinţei penale nr. 88/F/MEA din 03 octombrie 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 80 RON reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2715/2014. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2817/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
