ICCJ. Decizia nr. 284/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 284/2014
Dosar nr. 3448/96/2011
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2014
Asupra recursului penal de faţă ;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 29 octombrie 2012 sub nr. 3448/96/2011, inculpatul P.N.B. a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 362 din 08 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Harghita.
În motivarea apelului şi prin memoriul depus, inculpatul a solicitat în principal achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., susţinând că suma încasată nu reprezintă un avans pentru lucrări, ci un împrumut, iar în subsidiar a solicitat reducerea cuantumului pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
A fost asigurată asistenţa juridică prin apărător ales.
Inculpatul nu a dorit să facă noi declaraţii în faţa instanţei de apel.
I s-au acordat două termene pentru angajarea unui apărător ales şi pregătirea apărării, însă ulterior nu s-a mai prezentat în faţa instanţei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 362 din 08 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Harghita, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. b) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul P.N.B. la 1 an şi 6 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pe o durată de 1 an, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni.
S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. l-a obligat pe inculpat să plătească suma de 30.920 RON cu majorările şi penalităţile aferente de la data hotărârii până la plata sumei despăgubiri părţii civile Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. l-a obligat pe inculpat să plătească 755,20 RON cheltuieli judiciare statului, din care suma de 55,20 RON a fost avansată de stat în faza de urmărire penală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul este asociat şi administrator la SC M. SRL Gheorgheni. Societatea a avut ca obiect de activitate fabricarea de elemente de dulgherie şi tâmplărie pentru construcţii.
În cursul anului 2007, inculpatul, în calitate de administrator, a încheiat cu N.S.L. un contract de vânzare-cumpărare în valoare de 24.000 euro, având ca obiect mansardarea imobilului din Târgu Mureş, str. B.
La data de 29 septembrie 2007 inculpatul a încasat suma de 24.000 euro, încheind un proces-verbal de predare-primire. Suma a fost dată cu titlu de avans la contract.
Din raportul de inspecţie fiscală din data de 24 februarie 2011 a rezultat că venitul astfel realizat nu a fost înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii, şi prin neînregistrarea în contabilitate a avansului inculpatul s-a sustras de la plata către bugetul statului cu suma de 12.963 RON reprezentând TVA aferentă sumei la care se adaugă accesorii.
Audiat de instanţă, inculpatul a susţinut că suma de 24.000 RON a fost un împrumut luat ca persoană fizică de la N.S.L. Lucrările efectuate ulterior la imobil s-au făcut în contul acestei datorii, de fapt din suma restituită au fost plătite lucrările.
S-a reţinut că susţinerea apărării că suma de 24.000 euro a fost un împrumut luat de inculpat ca persoană fizică este contrazisă de cele două acte întocmite şi semnate de inculpat şi ştampilate cu ştampila societăţii.
În aceste condiţii, inculpatul a avut obligaţia de a înregistra suma în evidenţele contabile şi de a plăti taxa către bugetul statului.
Suma datorată nu a fost achitată, în prezent însumând împreună cu majorările şi penalităţile aferente însumează 30.920 RON.
S-a reţinut că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Susţinerea apărării că nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală orice sustragere de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului statului, s-a considerat că nu putea fi primită în speţă, întrucât aceste sume derivau tocmai din omisiunea înregistrării în evidenţele contabile.
La individualizarea pedepsei instanţa a avut în vedere gravitatea concretă a faptei, prejudiciul produs şi persoana inculpatului aflat la primul conflict cu legea penală astfel s-a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pe o durată de 1 an.
Ca modalitate de executare a pedepsei instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, potrivit art. 81 C. pen., pe un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni, considerând că scopul pedepsei poate fi atins şi prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen.
Inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri civile, reprezentând prejudiciul cauzat prin infracţiunea săvârşită părţii civile Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, constând în suma de 30.920 RON cu majorările şi penalităţile aferente până la plata efectivă a sumei.
Prin decizia penală nr. 10/A din 07 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul-apelant P.N.B. împotriva sentinţei penale nr. 362 din 08 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Harghita.
S-a desfiinţat parţial hotărârea atacată şi rejudecând cauza:
S-a înlăturat din sentinţa atacată aplicarea disp. art. 76 lit. b) C. pen şi s-au reţinut în favoarea inculpatului disp. art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.
S-a înlăturat din sentinţa atacată aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pe o perioadă de 1 an.
A obligat inculpatul la plata către partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita (a sumei de 21.554 RON despăgubiri materiale, la care se adaugă majorările şi penalităţile aferente, până la data achitării efective a debitului.
S-au menţinut celelalte dispoziţii din hotărârea atacată, care nu contravin prezentei decizii.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut, în esenţă, că din conţinutul materialului probator administrat, rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei penale în modalitatea descrisă.
S-a reţinut că hotărârea este criticabilă însă sub aspectul aplicării pedepsei complementare, a omisiunii instanţei de a face aplicarea disp. art. 71 - art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen şi apoi a disp. art. 71 alin. (5) C. pen cu privire la pedepsele accesorii, a aplicării disp. art. 76 lit. b) în loc de art. 76 lit. d) C. pen, precum şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor civile la care inculpatul a fost obligat.
Susţinerea formulată în sensul că inculpatul a împrumutat de la martorul N.S.L. suma de 24.000 euro, iar contractul încheiat între cei doi reprezintă o garanţie pentru asigurarea împrumutului, în favoarea martorului-împrumutător a fost contrazisă chiar prin declaraţia dată de inculpat în faţa primei instanţe, în care a arătat că martorul avea intenţia de a face o mansardă la casa de locuit şi „(…) ne-am înţeles ca societatea SC M. SRL unde sunt asociat şi administrator va executa lucrările (…)”. Mai mult inculpatul a confirmat că a angajat acele lucrări, pe care chiar le-a executat în proporţie de 40-50%.
S-a reţinut că şi martorul a confirmat că inculpatul i-a cerut răgaz de un an, însă nu s-a apucat de lucrări, dar apoi lucrările i-au fost executate în parte.
S-a apreciat că declaraţiile celor doi date în cursul judecăţii sunt nuanţate, însă ambii au arătat că îşi menţin cele declarate la urmărirea penală.
Martorul N.S.L. a declarat în mod expres că suma a fost achitată către societate în vederea efectuării unei construcţii de mansardare, redând amănunţit modalitatea în care a fost achitat avansul pentru lucrări, după ce martorul a vizitat inclusiv atelierul inculpatului, care i-a prezentat şi un catalog cu lucrările efectuate, câştigându-i încrederea.
De asemenea, s-a reţinut din conţinutul contractului că acesta nu lasă loc de interpretări cu privire la natura acestuia.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.N.B. care a formulat critici de nelegalitate şi netemeinicie circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 3859alin. (1) pct. 3, 5, 12 şi 172 C. proc. pen.
Motivele de recurs formulate de inculpat nu au fost depuse în termenul legal prev. de art. 38510alin. (2) C. proc. pen.
Potrivit disp. art. 38510 alin. (21) C. proc. pen. în cazul în care nu sunt respectate dispoziţiile prevăzute în alin. (1) şi (2) (depunerea motivelor de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată) instanţa ia în considerare din oficiu numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
În considerarea reglementării susmenţionate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va exercita control judiciar propriu numai prin examinarea cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. pen., motive de casare care se iau în considerare din oficiu.
În dezvoltarea criticilor formulate sub acest aspect, recurentul inculpat P.N.B., prin apărător ales, a învederat următoarele:
La termenul din data de 22 februarie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat că apelul declarat de inculpatul P.N.B. este în stare de judecată şi s-a procedat conform dispoziţiilor art. 377 C. proc. pen., rezultatul deliberărilor fiind consemnat în încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, iar din dispozitivul acesteia rezultă că pronunţarea a fost amânată pentru data de 01 martie 2013. Faptul că la şedinţa publică din data de 01 martie 2013 completul de judecată a fost format dintr-un singur judecător rezultă din încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, iar alcătuirea completului contravine dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară, potrivit cărora apelurile se judecă în complete formate din 2 judecători.
De asemenea, a mai arătat că potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (2) C. proc. pen., la şedinţele de judecată ale instanţelor de grad superioare judecătoriilor, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile, motiv pentru care această încheiere este lovită de nulitate absolută în condiţiile art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
A mai învederat că în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei a achitat TVA în sumă de 12.857 RON, rămânând de achitat doar 336 RON reprezentând TVA şi 8.601 RON reprezentând penalităţi.
Examinând recursul declarat de către inculpat, din perspectiva disp. art. 3859 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 3859 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. pen., instanţa de control judiciar constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. formulat de recurentul inculpat P.N.B. se referă la situaţiile în care instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. pen. sau a existat un caz de incompatibilitate.
Art. 292 alin. (2) C. proc. pen. instituie regula potrivit căreia completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecăţii cauzei (principiul unicităţii completului de judecată).
Nu constituie motiv de recurs şi nu duce la casarea hotărârii faptul că schimbarea completului a intervenit până la începerea dezbaterilor.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor privind compunerea instanţei, sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută (art. 197 alin. (2) C. proc. pen.).
Motivul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., de asemenea, invocat de recurentul inculpat vizează situaţia când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului când aceasta este obligatorie potrivit legii.
În considerarea acestui caz de casare, participarea procurorului la şedinţele de judecată în primă instanţă este obligatorie în cazurile prevăzute de art. 315 C. proc. pen., iar în apel în toate cazurile.
Prezenţa inculpatului la judecarea cauzei este obligatorie când este minor (art. 484 alin. (1) C. proc. pen.) sau când este arestat (art. 314 alin. (2) C. proc. pen.).
Din perspectiva consideraţiilor de ordin doctrinar mai sus expuse, raportat la conţinutul motivelor de recurs formulate de inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea nu se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. pen.
Este de precizat că la data de 22 februarie 2013 au avut loc dezbaterile în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 3448/96/2011 al Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În temeiul dispoziţiilor art. 306 teza a II-a C. proc. pen., instanţa de prim control judiciar, pentru motive temeinice, a amânat deliberarea şi pronunţarea la data de 01 martie 2013, apoi la data de 07 martie 2013.
La această din urmă dată s-a pronunţat decizia penală atacată de inculpat.
Din conţinutul încheierii de amânare a pronunţării din data de 22 februarie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, rezultă susţinerile părţilor şi ale reprezentantului Parchetului - procuror din cadrul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş.
Completul de judecată a fost legal constituit, aşa cum rezultă din considerentele încheierii menţionate - judecata având loc cu participarea procurorului. În conţinutul considerentelor încheierii s-a menţionat faptul că judecătorul F.G. este în concediu de odihnă, iar pentru legala compunere a completului, s-a dispus amânarea pronunţării cauzei la data de 07 martie 2013. Încheierea de amânare a pronunţării este semnată de ambii judecători.
Lipsa consemnării prezenţei procurorului la amânarea pronunţării (critică formulată de inculpat) nu se circumscrise cerinţelor textului art. 3859 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., întrucât judecata trebuie să aibă loc cu participarea procurorului. Or, aşa cum s-a arătat, la judecata cauzei a participat reprezentantul parchetului. Aşa fiind, constată că sunt neîntemeiate criticile de nelegalitate formulate de recurentul inculpat.
Sub un alt aspect criticile formulate de inculpat în considerarea cazului de casare prev. de art. 3859alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., redate în motivele de recurs şi pe baza cărora a solicitat achitarea sa, conform disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu sunt întemeiate.
Susţinerea că suma primită de inculpat ar fi reprezentat un împrumut şi nu un avans pentru lucrări, astfel încât nu trebuia înregistrată în contabilitate şi societatea nu datora obligaţii fiscale, este contrazisă de probatoriul administrat în cauză. Este de precizat că şi în faţa primei instanţe s-a formulat această apărare, care în mod corect a fost înlăturată de către judecătorul fondului.
Cu ocazia dezbaterilor în apel, apărătorul inculpatului a susţinut că acesta a împrumutat de la martorul N.S.L. suma de 24.000 euro, iar contractul încheiat între cei doi reprezintă o garanţie pentru asigurarea împrumutului, în favoarea martorului-împrumutător.
Aceste apărări sunt contrazise chiar prin declaraţia dată de inculpat în faţa primei instanţe, în care acesta arată că martorul avea intenţia de a face o mansardă la casa de locuit şi „(…) ne-am înţeles ca societatea SC M. SRL unde sunt asociat şi administrator va executa lucrările (…)”. În aceste condiţii, inculpatul a confirmat că a angajat acele lucrări, pe care chiar le-a executat în proporţie de 40-50%.
De altfel, şi martorul a confirmat că inculpatul i-a cerut răgaz de un an, însă nu s-a apucat de lucrări, iar apoi lucrările i-au fost executate în parte.
Este de observat că declaraţiile acestora date în cursul judecăţii sunt nuanţate, însă ambii arată că îşi menţin cele declarate la urmărirea penală.
Martorul N.S.L. a declarat în mod expres că suma a fost achitată către societate în vederea efectuării unei construcţii de mansardare, redând amănunţit modalitatea în care a fost achitat avansul pentru lucrări, după ce în prealabil martorul a vizitat inclusiv atelierul inculpatului care i-a prezentat şi un catalog cu lucrările efectuate, câştigându-i astfel încrederea.
În declaraţia sa, inculpatul a redat amănunţit modalitatea în care a fost contactat de martor, modalitatea încheierii contractului şi faptul că suma reprezintă un avans pentru lucrări.
Coroborând aceste mijloace de probă (precum şi înscrisurile aflate la dosar - actele întocmite de organele fiscale), instanţa de recurs constată că suma de 24.000 euro a fost încasată ca şi avans pentru lucrări (din care au şi fost executate parţial) şi nu reprezintă un împrumut între două persoane fizice.
Având în vedere modalitatea concretă în care a acţionat (prezentarea catalogului de lucrări, încheierea contractului, executarea doar în parte a lucrărilor cu o mare întârziere), constată că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie directă, respectiv nu a înregistrat avansul de 24.000 euro tocmai în vederea sustragerii de la obligaţiile fiscale cu atât mai mult cu cât conţinutul contractului nu lasă loc de interpretări cu privire la natura acestuia.
Aşadar, existenţa faptei şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie fiind dovedite, nu se justifică pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului, aşa cum s-a solicitat în apel, soluţia de condamnare pronunţată de instanţe fiind temeinică şi legală.
Constatând că materialul probator a fost apreciat judicios este corectă şi riguroasă aplicarea disp. art. 72 C. pen. atât în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei, (coborât sub minimul special ca urmare a reţinerii circumstanţei atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen), cât şi modalitatea de executare prin suspendarea condiţionată.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cuantumul stabilit de instanţă este de natură să ducă la atingerea scopului coercitiv şi preventiv prevăzut de art. 52 C. pen.
O eventuală reducere a pedepsei, aşa cum s-a solicitat în subsidiar, nu este de natură să ducă la atingerea scopului acesteia.
Referitor la susţinerea inculpatului potrivit căreia, în raport de presupusele împrejurări ale comiterii faptei, aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni pentru care acesta a fost condamnat, instanţa de recurs constată că aceasta este neîntemeiată.
Pentru a constitui infracţiune, fapta unei persoane trebuie să prezinte pericol social, adică să fie de natură a aduce atingere uneia dintre valorile sociale apărate de legea penală şi pentru a cărei sancţionare este necesară aplicarea unei pedepse.
Potrivit dispoziţiilor art. 181 C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta săvârşită şi este evaluat în concret de organele judiciare penale, ţinând seama de vătămarea sau periclitarea efectivă a valorii sociale respective, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce în condiţiile concrete ale săvârşirii faptei, de împrejurările acesteia.
Este cunoscut că pericolul social concret diferă în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune de la o faptă concretă la alta.
Evaluarea acestuia este importantă, pe de o parte, pentru că lipsa în concret a gradului de pericol social specific infracţiunii duce, potrivit legii, la inexistenţa infracţiunii (art. 181 C. pen.) iar, pe de altă parte, pentru că în procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei este unul din criteriile prevăzute de lege pentru realizarea acestei individualizări.
Dacă pericolul social abstract şi generic al faptei este evaluat antefactum de legiuitorul penal prin determinarea regimului de represiune şi prin stabilirea minimului sau maximului posibil de sancţionare, trăsura periculozităţii fiind prezumată prin încriminarea şi sancţionarea faptei, pericolul social concret se stabileşte postfactum de organele judiciare prin analiza datelor şi condiţiilor concrete de realizare a infracţiunii şi cele referitoare la gradul de antisociabilitate al făptuitorului, analiză în urma căreia prezumţia de pericol poate fi răsturnată, tocmai pentru evitarea aplicării inutile a legii penale împotriva unei fapte care numai aparent şi formal îmbracă înfăţişarea unei infracţiuni.
În speţă, ţinând seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă, precum şi de persoana şi conduita inculpatului împrejurări relevate în considerentele hotărârilor atacate pe care instanţa de recurs le însuşeşte, ţinând seama şi de aspectele generale privind faptele care constituie încălcări ale normelor care reglementează relaţiile sociale apărate de legea penală, nu se poate aprecia că fapta comisă de inculpatul P.N.B. nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat P.N.B. împotriva deciziei penale nr. 10/A din 07 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 385/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 282/2014. Penal → |
|---|
