ICCJ. Decizia nr. 289/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Contestaţie în anulare - Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 289/A/2014
Dosar nr. 1557/2/2014
Şedinţa publică din 25 septembrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală definitivă nr. 710/A din 30 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul S.M. împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi obligarea contestatorului la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 238/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului S.M. şi s-a dispus achitarea sa după cum urmează:
- din infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în două infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat pentru cele două infracţiuni.
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. pen., din luna martie 1999.
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen.
- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 lit. c) din Legea nr. 21/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen.
În urma apelului declarat de Parchet - DNA, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 339/A din 12 noiembrie 2012 a decis următoarele:
- în baza art. 215 alin. (1), (2) şi (5) cu aplicarea art. 74 alin. (2) şi 76 alin. (1) lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul S.M. la 4 ani închisoare, pentru fiecare dintre cele două infracţiuni de înşelăciune;
- în baza art. 23 lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul la 2 ani închisoare;
- în baza art. 23 lit. c) din Legea nr. 21/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (2) şi 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, aplicând inculpatului S.M. pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 124 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a fost încetat procesul penal pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 C. proc. pen. -fapta din martie 1999.
Prin Decizia nr. 1687/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat în totalitate Decizia penală nr. 339/A/2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
După rejudecare, prin Decizia penală nr. 222A din 4 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a decis:
- în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen.a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul S.M., din infracţiunea de înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în două infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi din două infracţiuni de spălare de bani, prevăzute de art. 23 lit. a) din Legea nr. 21/1999 şi art. 23 lit. c) din Legea nr. 21/1999, în două infracţiuni de spălare de bani prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 şi art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- în baza art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (2) C. pen. de la 1969, a fost condamnat inculpatul la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru fiecare din cele două infracţiuni de înşelăciune;
- în baza art. 33 lit. a) - 34 lit. a) şi art. 35 alin. (3) C. pen. de la 1969, au fost contopite cele două pedepse, în pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare;
- în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 17 alin. (2) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpat pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 din Legea nr. 87/1994 şi două infracţiuni de spălare de bani, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) şi art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, constatând că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, conform art. 122 alin. (1) lit. c) şi art. 124 C. pen. de la 1969.
Prin încheierea din 4 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de condamnatul S.M. împotriva deciziei 222A din 4 martie 2014 şi a fost respinsă cererea de suspendare a executării pedepsei.
Pentru a dispune astfel, Curtea, în esenţă, a reţinut că, este admisibilă în principiu contestaţia formulată, întrucât, potrivit art. 431 C. proc. pen., în vederea admisibilităţii în principiu, instanţa verifică dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termen, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia face parte dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. şi dacă, în sprijinul contestaţiei se depun sau se invocă dovezi care sunt la dosar. Curtea a constatat că toate condiţiile mai sus enumerate sunt îndeplinite, astfel încât, contestaţia în anulare este admisibilă în principu.
S-a constatat în primul rând că, cererea a fost formulată în termen legal, întrucât potrivit art. 428 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. pentru cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., contestaţia poate fi introdusă oricând.
De asemenea, în contestaţie se invocă unul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, anume acela că, inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal - art. 426 lit. b) C. proc. pen.
S-a reţinut că susţinerea parchetului potrivit căreia în sprijinul contestaţiei nu s-au depus probe, este neîntemeiată, întrucât faţă de cazul concret invocat, anume prescripţia răspunderii penale, aceste probe sunt aceleaşi cu cele aflate deja la dosarul cauzei şi se referă la datele de comitere a faptelor.
Cererea de suspendare a executării pedepsei, a fost respinsă ca fiind neîntemeiată, întrucât condamnatul execută pedeapsa în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive care se bucură de putere de lucru judecat şi care nefiind reformată sau anulată trebuie să îşi producă efectele.
Pe fondul contestaţiei, Curtea a apreciat contestaţia în anulare ca fiind neîntemeiată.
Astfel, referitor la cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., acesta este incident atunci când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
Potrivit art. 396 alin. (6) C. proc. pen., încetarea procesului penal, se dispune în cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. la lit. f) fiind prevăzut că, a intervenit amnistia, prescripţia, decesul suspectului, ori al inculpatului, persoană fizică, s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului, persoană juridică.
Contestatorul S.M. a fost condamnat pentru două infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. de la 1968 şi în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 17 alin. (2) C. proc. pen., a fost încetat procesul penal pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 şi spălare de bani - două infracţiuni, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, constatând intervenită prescripţia specială, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) şi art. 124 C. pen. de la 1968.
Aşadar, prin aprecierea globală a legii penale mai favorabile referitor la prescripţia specială, în condiţiile reglementării anterioare, s-a constatat împlinirea termenelor numai în ceea ce priveşte infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani, nu şi în ceea ce priveşte infracţiunile de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, care, potrivit legii aveau pedepse cuprinse între 10 şi 20 de ani.
Pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) Codul penal de la 1968, conform art. 122 alin. (1) lit. a, termenul de prescripţie generală este de 15 ani, iar termenul de prescripţie specială, potrivit art. 124 C. pen. de la 1968, în forma anterioară Legii 63/2012, este de 22 ani şi 6 luni.
Aşadar, potrivit Codului penal de la 1968, prescripţia nu era împlinită pentru infracţiunile de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave.
În situaţia aplicării Noului C. pen., în totalitate:
În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, în actualul C. pen., este incriminată de dispoziţiile art. 244 C. pen., care prevede că, inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Potrivit alin. (2), înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. actual, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen., este de 5 ani. Potrivit art. 155 alin. (4) C. pen. termenul de prescripţie specială este de 10 ani, deoarece, termenele prevăzute de art. 154 vor fi socotite ca fiind îndeplinite dacă au fost depăşite cu încă o dată.
Calculate începând cu datele de comitere a celor două infracţiuni de înşelăciune, 3 februarie 1999 şi februarie 2001, aceste termene au fost împlinite la data soluţionării apelului în cauză.
În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, aceasta la momentul comiterii faptei, era incriminată de dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 87/1994, ulterior de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005. Potrivit art. 12 din Legea nr. 87/1994, pedeapsa prevăzută de lege era închisoarea de la 2 la 7 ani, iar potrivit art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 8 ani.
Faţă de principiul aplicării legii penale mai favorabile, în mod evident, în raport cu dispoziţiile art. 13 C. pen. de la 1968, în sarcina inculpatului, s-a reţinut infracţiunea incriminată de dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 87/1994, aşa cum de altfel a procedat instanţa de apel.
Termenul de prescripţie pentru această infracţiune, potrivit codului penal, de la 1968, s-a constatat ca fiind împlinit însă, potrivit Codului penal actual, nu s-a împlinit.
Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie aplicabil acestei infracţiuni este de 8 ani, iar termenul de prescripţie specială, potrivit art. 155 alin. (4) C. pen., este de 16 ani.
Prin urmare, pentru această infracţiune, potrivit legii noi, prescripţia nu s-a împlinit.
Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 29 din Legea nr. 656/2002, pedeapsa pentru această infracţiune fiind închisoarea de la 3 la 10 ani.
Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie este de 8 ani, iar termenul de prescripţie specială este de 16 ani, potrivit art. 155 alin. (4) C. pen.
Aşadar, în fiecare dintre cele două ipoteze de aplicare a legii noi ori vechi, există infracţiuni pentru care prescripţia răspunderii penale nu s-a împlinit.
În ceea ce priveşte critica contestatorului, potrivit căreia, legea mai favorabilă trebuia apreciată pentru fiecare infracţiune în parte şi dispoziţiile referitoare la prescripţie trebuiau să fie aplicate autonom, fie după codul vechi, fie după cel nou, în funcţie de pedeapsa identificată ca fiind mai favorabilă, aceasta a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.
Deşi prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că, în aplicarea art. 5 C. pen. nou, prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de pedeapsă, ulterior, prin decizia 265/6 mai 20124, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5.714/118/2012 şi a constatat ca dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu permit combinare a prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.
Curtea Constituţională a reţinut că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text arunci când Curtea Constituţională a hotărât ca numai o anumita interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, instanţele judecătoreşti trebuie sa se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, " aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze" (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicata în M. Of. al României, nr. 853/2.12.2011). Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituţionalitate.
Totodată, Curtea observă ca prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis ca în aplicarea art. 5 C. pen. prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel articolului 5 C. pen., în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale. Curtea a constatat că, odată cu publicarea prezentei decizii în M. Of. al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 477 din C. proc. pen.
De asemenea, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza I, conform cărora "Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale (...) dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile", nu sunt incidente ca efect al pronunţării deciziei, întrucât, în acest caz, Curtea nu a declarat neconstituţională o prevedere legală, astfel ca nu se produc consecinţe asupra existentei normative în ordinea juridica a prevederii supuse controlului, ci se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic înţeles constituţional al art. 5 C. pen.
Curtea a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile şi nicio autoritate nu poate ignora înţelesul constituţional astfel stabilit.
Prin urmare, dat fiind caracterul obligatoriu al acestei decizii de la data publicării sale în Monitorul Oficial, nu mai exista la momentul analizării contestaţiei niciun dubiu în ceea ce priveşte aplicarea globală a legii noi ori vechi.
Ca urmare, nu a existat un caz de încetare a procesului penal - prescripţia, pe care instanţa de apel să-l fi nesocotit la data pronunţării deciziei, pentru infracţiunea de înşelăciune, potrivit Codului penal de la 1968, identificat ca fiind lege mai favorabilă, nefiind împlinită prescripţia penală.
Împotriva acestei decizii, la data de 4 iunie 2014, a declarat apel contestatorul S.M., solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii atacate şi rejudecând pe fond, admiterea contestaţie în anulare formulate şi desfiinţarea Deciziei penale nr. 222/A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în data de 04 martie 2014 în Dosarul nr. 3134/3/2009* şi rejudecând, pe fondul apelului, constatarea intervenţiei prescripţiei speciale a răspunderii penale pentru faptele reţinut în sarcina contestatorului şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate încetarea procesului penal faţă de acesta.
De asemenea, a solicitat suspendarea executării Deciziei penale nr. 222/A pronunţată la data de 04 martie 2014, în temeiul art. 430 C. proc. pen., până la soluţionarea contestaţiei în anulare.
În motivarea apelului, contestatorul, după prezentarea pe larg a istoricului cauzei, a observaţiilor critice cu privire la Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 a Curţii Constituţionale referitoare la interpretarea art. 5 din C. pen., a susţinut, în esenţă, că este aplicabilă în speţă Decizia nr. 2/2014 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi, în consecinţă, s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru faptele reţinute în sarcina sa, contestaţia în anulare fiind admisibilă, potrivit art. 426 lit. b) rap. la art. 431 alin. (1) C. proc. pen.
Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare de faţă, raportat la actele dosarului şi la criticile formulate, constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 408 C. proc. pen., sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel, iar art. 432 alin. (4) prevede că sentinţa dată în contestaţie în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.
Prin Decizia penală nr. 710/A din 30 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a respins, în mod definitiv, contestaţia în anulare formulată de contestatorul S.M. împotriva Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca fiind neîntemeiată.
De asemenea, în dispozitivul deciziei pronunţate se menţionează faptul că aceasta este definitivă.
În concret, contestatorul a declarat apel împotriva unei decizii penale pronunţată într-o contestaţie în anulare (Decizia penală nr. 710/A din 30 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală) formulată împotriva unei hotărâri pronunţată de instanţa de apel (Deciziei penale nr. 222/A din 04 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală).
Or, conform art. 432 alin. (4) C. proc. pen., decizia pronunţată în contestaţie în anulare de către instanţa de apel este definitivă.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României.
C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Având în vedere faptul că a fost formulată o cale de atac nerecunoscută de legea procesual penală, Înalta Curte constată întemeiată excepţia inadmisibilităţii apelului.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat S.M. împotriva Deciziei penale nr. 71 O/A din 30 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat S.M. împotriva Deciziei penale nr. 710/A din 30 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 septembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 288/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 297/2014. Penal. Infracţiuni la legea... → |
|---|
