ICCJ. Decizia nr. 2978/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2978/2014

Dosar nr. 10449/306/2011

Şedinţa publică din 13 noiembrie 2014

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 133 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Sibiu, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 335 alin. (3) C. proc. pen. (1968), a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul H.C.M. din infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. (1969) (opt fapte) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. (1969) (nouă acte materiale) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

În baza art. 215 alin. (1),(3), (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 lit a) C. pen. (1969), art. 76 lit. a) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul H.C.M. la pedeapsa închisorii de 4 ani pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată (9 acte materiale).

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. (1969) s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969), pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. (1969), art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 86 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatului pe o durată de 6 ani ce constituie termen de încercare în condiţiile art. 862 C. pen. (1969), iar, în baza art. 86 alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

A fost încredinţată supravegherea inculpatului Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu.

În baza art. 359 C. proc. pen. (1968), s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzută de art. 864 C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 37 lit. b) C. pen. (1969), art. 74 alin. (2), art. 76 lit. a) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul R.C.G., la pedeapsa închisorii de 4 ani pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată (7 acte-materiale).

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art: 71 C. pen. (1969), art. 64 lit. a), teza a II-a lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 998 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă formulată şi precizată de partea civilă S.E. şi au fost obligaţi inculpaţii la plata în solidar a sumei de 5.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală începând cu data de 03 septembrie 2010.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 998 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă A.A. - şi, în consecinţă, au fost obligaţi inculpaţii la plata în solidar a sumei de 7.500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, şi a dobânzii legale aferente acestei sume pe perioada 02 septembrie 2011-02 septembrie 2012.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 998 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă formulată de părţile civile M.I. şi M.M. şi au fost obligaţi inculpaţii la plata, în solidar a sumei de 16.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, şi la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 0,1% pe zi din această sumă, începând cu data de 19 iunie 2009 până la data plăţii.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 998 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă B.P.M. şi au fost obligaţi inculpaţii la plata, în solidar a sumei de 7.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 998 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă P.I. şi au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata sumei de 10.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri şi a sumei de 4.750 euro cu titlu de penalităţi stipulate în convenţia autentificată din 16 noiembrie 2009, respingând celelalte pretenţii formulate în cauză.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 998 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile M.N. şi M.C.G. şi a fost obligat inculpatul H.C.M. la plata sumei de 37.500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, şi a sumei de 4.812 euro cu titlu de dobândă legală în perioada 20 octombrie 2008-20 octombrie 2011.

Au fost respinse acţiunile civile formulate în cauză de părţile civile S.M.P., C.S. Dumitru şi M.M. Lucian.

În baza art. 191 C. proc. pen. (1968), a fost obligat fiecare inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 925 lei fiecare, din care 75 lei reprezintă onorariul avocaţilor desemnaţi din oficiu pentru fiecare inculpat.

În baza art. 193 C. proc. pen. (1968), a fost obligat fiecare inculpat la plata a câte 1.270 lei către partea civilă P.I., cu titlu de onorariu avocat, a câte: 13.00 lei către partea către partea civilă S.E. cu titlu de onorariu avocat, 1.000 lei către părţile civile M.N. şi M.C., cu titlu onorariu avocat, şi 510 lei către părţile civile M.I. şi M.M., prin mandatar M.I.uţ, cu titlu de onorariu avocat.

Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul fondului a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor H.C.M. şi R.C.G., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969) (8 fapte) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi a art. 37 lit. b) C. pen. (1969), constând în aceea că, în calitate de promitenţi cumpărători în perioada 26 septembrie 2007 - 02 octombrie 2012, aceştia au indus în eroare un număr de 8 (opt) părţi vătămate prin încheierea la notar a unor antecontracte de vânzare cumpărare (la notar practic procedându-se doar la o legalizare de semnături), ale unor apartamente care urmau a fi edificate în Sibiu, pentru care părţile vătămate au achitat sume cuprinse între 5.000-64.000 euro, iar ulterior au constatat că acele apartamente fie au fost vândute către alte persoane, fie nu au fost finalizate şi înscrise în cartea funciară, inculpaţii refuzând sub diferite pretexte să restituie sume de bani încasate în avans, cauzând părţilor vătămate un prejudiciu în sumă totală de 109.500,00 euro. S-a reţinut că în faza de urmărire penală au fost administrate următoarele mijloace de probă: plângerile penale ale părţilor vătămate, constituirile de părţi civile ale părţilor vătămate, antecontractele de vânzare cumpărare şi documente raportate la contractele încheiate, declaraţii de martori, documente referitoare la antecontractele încheiate, respectiv: încheieri de certificare, notificări, extrase de carte funciară, convenţie de reziliere a contractului de cesiune, contract de cesiune, acte de trimitere în judecată în lipsă a inculpatului R., declaraţiile învinuitului H.C.M., declaraţia iniţială dată de învinuitul R.C.G., cazierul inculpaţilor, procesul verbal de prezentare a urmăririi penale.

În faza de judecată, Tribunalul a procedat la administrarea probei cu înscrisuri (contracte de vânzare cumpărare, certificate de urbanism, autorizaţii de construire, extrase de carte funciară, documentaţii topografice, sentinţe judecătoreşti), a probei testimoniale cu martorii M.R. (fila 129 dos. fond), M.C. (fila 130 dos. fond), S.I.C. (fila 131 dos. fond), V.V. (fila 153 dos. fond), C.N. (fila 154 dos. fond), L.R. (fila 155 dos. fond), M.M. (fila 156 dos. fond), L.N. (filele 158-160 dos. fond), F.F. (fila 177 dos. fond), M.M. (fila 179 dos. fond), P.O. (fila 197 dos. fond).

S-a arătat că, fiind audiaţi în faţa instanţei, inculpaţii au recunoscut faptul că au încheiat antecontractele de vânzare cumpărare cu părţile vătămate, inculpatul R.C. arătând că l-a ajutat pe celălalt inculpat cu actele, inculpatul H.C. fiind cel care se ocupa de construirea şi vânzarea apartamentelor. Inculpatul R.C. a mai precizat că a cunoscut doar în câteva situaţii conţinutul contractelor pe care le-a semnat (filele 113-114 dos. fond).

La rândul său, inculpatul H.C.M. a arătat că a edificat majoritatea mansardelor vânzarea apartamentelor fiind făcută pe baza schiţei fiind prezentate planurile şi actele apartamentelor cumpărătorilor care solicitau acest lucru, acesta neavând nici un moment intenţia de a înşela părţile vătămate şi fiind de acord cu despăgubirea părţilor vătămate (filele 126-128 dos. fond).

În faţa instanţei de fond, părţile vătămate M.N. şi M.C.G., au formulat cerere de extindere a acţiunii penale faţă de inculpatul H.C.M., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, cu motivarea că în data de 20 octombrie 2008 au încheiat antecontractul de vânzare cumpărare pentru apartamentul situat la mansarda imobilului din Sibiu, înscris în C.F. Sibiu, achitând suma de 37.000 euro în condiţiile în care apartamentul a fost înstrăinat prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la data de 11 august 2008 lui L.R. (filele 5-7 dos. fond).

În faza de urmărire penală părţile vătămate s-au constituit părţi civile, în cauză, cu sumele de bani achitate cu titlu de avans sau preţ, unele dintre aceste constituiri de părţi civile fiind precizate în faţa instanţei. Astfel, partea vătămată C.S. s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală (fila 45 d.u.p.), urmând a-şi preciza ulterior pretenţiile, după care, în faza de judecată, a solicitat plata sumei de 16.150 euro şi dobânda legală aferentă acestei sume sau echivalentul în lei la data plăţii reprezentând suma restantă din contravaloarea imobilului (fila 49 dos. fond). Părţile vătămate M.N. şi M.G. au solicitat, în faţa instanţei, suma de 37.500 euro şi dobânda legală pe perioada 20 octombrie 2008 - 20 octombrie 2011 în sumă de 4.812 euro (filele 5-7 dos. fond). Părţile vătămate M.l. şi M.M., prin mandatar M.l., au solicitat plata sumei de 16.000 euro şi penalităţi de 0,1% pe fiecare zi de întârziere, stipulate în actul adiţional la antecontractul de vânzare cumpărare (filele 74-76 d.u.p., fila 65 dos. fond), în timp ce partea vătămată P.I. a solicitat, în faza de urmărire penală suma de 10.000 euro (fila 87 d.u.p), iar în faza de judecată a mai solicitat suma de 4.750 euro penalităţi şi stipulate în contract şi 25.000 euro daune morale (fila 111 dos. fond). Partea vătămată S.E., a solicitat în faza de urmărire penală, suma de 6.000 euro şi dobânda legală aferentă acestei sume (fila 24 d.u.p.). Partea vătămată A.A. a solicitat, în faza de urmărire penală suma de 7.500 şi dobânda aferentă acestei sume pe un an (fila 29 d.u.p.), solicitări menţinute în faza de judecată.

De asemenea, partea vătămată B.P.M. a solicitat în faza de urmărire penală, restituirea avansului achitat, de 7.000 euro (fila 41 d.u.p.), solicitare menţinută şi la fondul cauzei, iar partea vătămată M.M. s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală cu suma de 5.000 euro (f. 89 d.u.p.), acţiune civilă menţinută la fondul cauzei. în ceea ce priveşte pe partea vătămată Stan Mirela, aceasta s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 64.000 euro (fila 54 d.u.p.), solicitare menţinută în faza de judecată.

Din analiza actelor şi înscrisurilor dosarului, judecătorul Tribunalului a reţinut, în fapt, că, începând cu anul 2008, inculpatul H.C.M. a demarat o afacere în domeniul imobiliar, concretizată în edificarea unor mansarde la nivelul planşeelor blocurilor edificate pe Calea C., Aleea S. şi Aleea T. din Sibiu. în acest scop la data de 18 februarie 2008, s-a încheiat contractul, (filele 130-132 d.u.p.), prin care proprietarii apartamentelor nr. 2-6, 8-19 din blocul situat pe Aleea S. - Sibiu, au cesionat drepturile patrimoniale asupra cotelor părţi aferente acestor apartamente, din acoperişul terasă, în favoarea inculpatului H.C.M. în vederea edificării unor mansarde formate din apartamente de locuit. Prin acelaşi contract proprietarii apartamentelor au fost de acord ca inculpatul să dobândească dreptul de construire asupra terasei, să-şi noteze dreptul de folosinţă asupra acestuia în C.F. şi să-şi intabuleze dreptul de proprietate asupra apartamentelor ce se vor construi.

La data de 05 martie 2008 s-a notat în C.F. Sibiu, cesionarea drepturilor patrimoniale asupra terasei acoperiş de la scara A, aferentă apartamentelor 20, 2-6 şi 8-18, în favoarea inculpatului H.C.M. (fila 112 d.u.p.). Ulterior, la data de 17 iunie 2008, s-a emis autorizaţia de construire, pentru edificarea mansardei aferente blocului, de pe Aleea S., înscris în C.F. (fila 77 dos. fond). Anterior notării în C.F. a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale şi anterior obţinerii autorizaţiei de construire, inculpatul H. a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare cu părţile vătămate Stan Mirela şi C.S..

Astfel, la data de 26 septembrie 2007, inculpatul H.C.M. a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare cu partea vătămată C.S. prin care inculpatul s-a obligat că vândă un apartament ce se va edifica deasupra ultimului nivel al scării din blocul, Aleea S., asumându-şi obligaţia de a efectua identificarea apartamentului şi de a-l preda finisat la cheie la data de 01 august 2008. Preţul stabilit între părţi era de 35.000 euro, fiind încasat integral la data încheierii antecontractului (fila 46 d.u.p.). Intre obligaţiile avansate de inculpat, în calitate de promitent vânzător, a fost şi aceea de a se prezenta în faţa notarului public pentru perfectarea contractului autentic de vânzare cumpărare în 10 zile de la notarea construcţiei în C.F., dar nu mai târziu de 15 februarie 2008. Acest antecontract a fost încheiat la data de 26 septembrie 2007, în condiţiile în care inculpatul nu încheiase contractul de cesiune cu proprietarii apartamentelor, nu obţinuse acordul acestora pentru a-şi intabula dreptul de proprietate asupra apartamentelor de la mansardă, şi, nu obţinuse autorizaţie de construire pentru această mansardă.

În aceste condiţii, Tribunalul a apreciat că partea vătămată C.S. a fost indusă în eroare de către inculpatul H.C.M. cu prilejul încheierii antecontractului de vânzare cumpărare, întrucât dreptul de a transmite în viitor proprietatea asupra apartamentului ce se va edifica aparţinea doar proprietarului, ori, la momentul încheierii antecontractului, inculpatul nu avea nicio calitate pentru a-şi asuma obligaţia de vânzare a apartamentului şi nici nu era titularul vreunui drept care să-i confere, în mod rezonabil, calitatea de proprietar în viitor. În acest sens, s-a apreciat că inclusiv vocaţia inculpatului de a deveni proprietarul apartamentului este irelevantă sub aspectul intenţiei de a induce în eroare persoana vătămată, atâta vreme cât acesta nu a adus la cunoştinţă situaţia juridică reală a bunului promis.

Pe de altă parte, s-a constatat că la momentul antecontractului, inculpatul şi-a asumat obligaţia de a perfecta contractul de vânzare cumpărare cel mai târziu la data de 15 februarie 2008, deşi ştia că nu efectuase nici un demers pentru autorizarea construcţiei şi pentru notarea acesteia în cartea funciară şi întabularea apartamentului în C.F. (notarea cesiunii fiind făcută la data de 05 martie 2008, fila 112 d.u.p., iar contractul fiind legalizat la data de 18 februarie 2008- fila 131 dosar fond). Aşadar, la momentul la care inculpatul a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare cu partea vătămată C., nu era în posesia niciunui act juridic care să-i confere dreptul de a transmite, în viitor, proprietatea asupra apartamentului contractat, şi nici a documentaţiei cadastrale care să-i permită întabularea ulterioară a apartamentului în cartea funciară, deşi la momentul încheierii antecontractului inculpatul a încasat integral preţul apartamentului. în aceste condiţii, s-a apreciat că dacă ar fi cunoscut faptul că inculpatul nu avea calitatea de a dispune asupra apartamentului, că edificarea apartamentului nu este autorizată şi că inculpatul nu avea nici un drept de a edifica construcţia, partea vătămată nu ar fi încheiat antecontractul cu inculpatul şi nu ar fi predat acestuia întregul preţ al apartamentului.

Pe cale de consecinţă, judecătorul Tribunalului a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în ceea ce priveşte antecontractul de vânzare cumpărare încheiat cu partea vătămată C., acţiunea de inducere în eroare fiind săvârşită cu ocazia încheierii antecontractului de vânzare cumpărare din 26 septembrie 2007, întrucât inculpatul i-a ascuns acestuia faptul că edificarea apartamentului nu este autorizată, că nu are nici un drept de proprietate asupra acestuia şi nici un drept de construire a mansardei, şi, cu toate acestea a încasat integral preţul de vânzare al apartamentului. S-a reţinut că intenţia de inducere în eroare a părţii vătămate a constat în aceea că inculpatul a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare în condiţiile în care nu efectuase nici un demers în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra mansardei, pe care să-l transmită ulterior şi care să-i confere, în mod rezonabil, convingerea că va dobândi acest drept.

La data de 21 octombrie 2008 partea vătămată C.S. a promovat o acţiune civilă împotriva inculpatului, iar prin sentinţa civilă nr. 7293/2008 a Judecătorie Sibiu (filele 85-86 d.u.p.), inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile suma de 133.903 lei cu titlu de preţ din antecontractul de vânzare cumpărare din 26 septembrie 2007 la care a fost adăugată dobânda legală de 6.169, 39 lei calculată pentru perioada 01 aprilie 2008-30 noiembrie 2008. In aceste condiţii, judecătorul Tribunalului, constatând că partea vătămată deţine titlu executoriu atât pentru suma datorată, respectiv pentru întregul preţ din antecontractul de vânzare cumpărare în cuantum de 35.000 euro (fila 45 d.u.p.), cât şi pentru dobânda legală, a apreciat că acţiunea civilă formulată de această parte vătămată în prezentul dosar, este inadmisibilă şi pe cale de consecinţă o a respins-o.

Acest act material a fost reţinut prin. actul de sesizare a instanţei, în sarcina ambilor inculpaţi, însă, analizând cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare şi declaraţia părţii vătămate (fila 45 d.u.p.), judecătorul Tribunalului a constatat că singura persoană cu care a negociat partea vătămată şi cu care a încheiat antecontractul este H.C.M., celălalt inculpat neavând nicio contribuţie în activitatea de inducere în eroare a părţii vătămate. în aceste condiţii tribunalul nu a reţinut în sarcina inculpatului R.C.G.

În ceea ce priveşte partea vătămată S.M., la data de 29 februarie 2008, s-a încheiat la Biroul Notarului Public M.R.E., antecontractul de vânzare cumpărare prin care inculpatul s-a obligat să vândă părţii vătămate două apartamente de câte 2 camere ce se vor edifica la mansarda blocului, Aleea S., terasă dobândită de acesta în baza contractului de cesiune legalizat din 18 februarie 2008 de B.N.P. M.R.E., inculpatul obligându-se să facă identificarea apartamentelor, să efectueze finisările la cheie, arătând că apartamentele care se vor vinde vor fi în proprietatea inculpatului în mod legal, şi nu vor fi scoase din circuitul civil sau grevate de sarcini. Preţul a fost stipulat la suma de 64.000 euro, achitată integral, la data de 29 februarie 2008 (fila. 59 d.u.p.).

S-a arătat că, deşi este adevărat că acest antecontract s-a încheiat după momentul legalizării contractului de cesiune între proprietarii apartamentelor 2-6, 8-19 de pe Aleea S. şi inculpat (18 februarie 2008), acest contract de cesiune nu a transferat dreptul de proprietate asupra terasei ci doar drepturile patrimoniale asupra cotelor părţi din acoperişul terasă, proprietarii fiind de acord cu notarea dreptului de folosinţă asupra terasei şi întabularea dreptului de proprietate asupra apartamentelor ce se vor construi, în favoarea inculpaţilor (fila 131 d.u.p.). Cu alte cuvinte, la data încheierii antecontractului cu partea vătămată S., inculpatul avea doar calitatea de cesionar asupra drepturilor patrimoniale aferente cotei părţi aparţinând apartamentelor 2-6, 8-19 din terasa acoperiş, calitate în care nu-şi putea asuma obligaţia de a vinde cele două apartamente părţii vătămate. Mai mult decât atât, la data antecontractului, cesiunea nici nu era notată în C.F. (s-a notat ulterior, la 05 martie 2008) şi nici nu a fost depusă documentaţia şi cererea pentru obţinerea autorizaţiei de construire (cererea fiind depusă la data de 07 mai 2009 - fila 75 dosar fond). în aceste condiţii, s-a apreciat că obligaţia asumată de inculpat prin contractul de vânzare cumpărare este o obligaţie eventuală, asumată în mod uşuratic că va vinde cele două apartamente, arătând că acestea se vor afla în proprietatea sa, în mod legal (fila 59 d.u.p.), deşi nu era decât beneficiarul raiul drept de creanţă, iar construcţia ce urma a fi edificată nu era autorizată în condiţiile legii. De asemenea, s-a observat că, prin acelaşi antecontract, inculpatul s-a obligat să facă identificarea apartamentelor până la data de 30 iunie 2008, deşi documentaţia de autorizare nu fusese depusă.

Ulterior, la data de 06 aprilie 2009, inculpatul H. a încheiat un alt antecontract de vânzare cumpărare cu privire la unul din apartamentele edificate la mansarda blocului de pe Aleea S., se. A, către P.L. (filele 60-61 d.u.p.), care a şi intrat în posesia apartamentului, deşi partea vătămată S.M.P. notase în C.F. antecontractul de vânzare cumpărare la data de 23 octombrie 2008 (fila 112 d.u.p.). De asemenea, la data de 02 iunie 2009, s-a notat în C.F. antecontractul de vânzare cumpărare a celuilalt apartament către promitenţii cumpărători C.S. şi C.M.L., antecontract legalizat la acelaşi birou notarial (fila 113 d.u.p.).

În aceste condiţii, Tribunalul a apreciat că, acţiunea de inducere în eroare a părţii vătămate Stan s-a petrecut atât cu ocazia încheierii antecontractului de vânzare cumpărare, când inculpatul a ascuns părţii vătămate situaţia juridică reală a apartaeatelor promţ^ ocazia executării antecontractului, când inculpatul a mai încheiat antecontracte de vânzare cumpărare pentru aceleaşi apartamente, încasând sume considerabile cu titlul de preţ (fila 66 d.u.p.). în acest sens, judecătorul Tribunalului a apreciat că, obligaţia asumată de inculpat în antecontract, deşi este o obligaţie de a face, de a vinde în viitor alte două apartamente, are natura unei obligaţii de rezultat şi nu de diligentă, întrucât inculpatul a previzionat obţinerea unui rezultat concret (edificarea apartamentelor şi vânzarea lor) şi care s-ar fi putut obţine dacă inculpatul ar fi respectat dispoziţiile legale şi procedurile prevăzute în acest sens. Or, simpla intenţie de a edifica aceste mansarde, existenţa unui capital pentru această -activitate şi începerea demersurilor pentru cesionarea drepturilor proprietarilor asupra terasei blocului de la mansardă, nu poate oferi certitudinea că aceste imobile vor intra în proprietatea inculpatului pentru ca acesta să poată dispune de ele. În atare situaţie, s-a arătat că inculpatul ar fi trebuit să-şi reglementeze situaţia juridică a edificatelor şi apoi să procedeze la încheierea de contracte asupra acestora.

Tribunalul a considerat că apărarea inculpatului în sensul că aceleaşi apartamente au făcut obiectul mai multor antecontracte de vânzare cumpărare, datorită unor erori de identificare pe schiţă, nu poate fi reţinută atâta timp cât înstrăinarea multiplă nu a vizat doar un singur apartament, ci mai multe, inculpatul a predat cheile apartamentelor părţii vătămate, iar identificarea pe planul de autorizaţie este amănunţită (cu situarea camerelor în spaţii şi cu suprafeţele acestora), astfel încât o greşeală de identificare este improbabilă.

În ceea ce priveşte contribuţia inculpatului R.C.G. la inducerea în eroare a părţii vătămate S., judecătorul Tribunalului a constatat că, la data de 19 ianuarie 2009, între inculpatul H. şi inculpatul R.C.G. s-a încheiat contractul de cesionare legalizat de B.N.P. M.R.E., prin care inculpatul H.C. a cesionat toate drepturile patrimoniale şi dreptul de a edifica o mansardă asupra acoperişului terasei scării A, aferent apartamentelor 2-6, 8-8 şi 20 în favoarea celuilalt inculpat. Această cesiune a avut loc în condiţiile în care partea vătămată S. îşi notase în C.F. antecontractul de vânzare cumpărare, iar cesiunea trebuia notificată creditorului şi acceptată de acesta. De altfel, s-a constat că acest contract de cesiune încheiat între inculpaţi a fost reziliat la data de 11 mai 2010, astfel că, prin existenţa acestor acte juridice, aceştia au încercat inducerea în eroare a părţii vătămate cu privire la titularul obligaţiei de construire, neputând fi calificate decât manopere dolosive menite să inducă în eroare părţile vătămate şi să înlăture răspunderea inculpaţilor.

Pe cale de consecinţă, judecătorul tribunalului a reţinut în sarcina ambilor inculpaţi existenţa infracţiunii de înşelăciune în dauna părţii vătămate S.M.P., intenţia de inducere în eroare a părţii vătămate existând atât la momentul încheierii antecontractului cât şi pe parcursul executării lui, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul H. şi parcursul executării acestuia în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.C.G.

Sub aspectul laturii civile, tribunalul a reţinut că partea vătămată S.M.P. s-a constituit parte civilă cauza reprezentând preţul achitat pe cele două apartamente. Prin sentinţa civilă nr. 7368 din 30 septembrie 2010 a Judecătorie Sibiu (filele 157-160 d.u.p.), rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 115/2011 a Tribunalului Sibiu şi prin Decizia civilă nr. 588/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia (filele 235-238 dos. fond), s-a constatat valabilitatea şi prioritatea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat de partea vătămată cu inculpatul H., pentru cele două apartamente şi a fost obligat inculpatul să încheie act autentic de vânzare cumpărare, în caz de refuz sentinţa ţinând loc de contract, dispunându-se întabularea în C.F. a dreptului de proprietate pe numele părţii vătămate.

În aceste condiţii, Tribunalul a apreciat că partea vătămată Stan are un titlu executoriu pe care îl poate pune în executare prin întabularea dreptului său de proprietate în C.F. în schimbul preţului achitat de 64.000 euro, astfel că restituirea acestei sume nu se mai impune, atâta timp cât partea vătămată a primit contraprestaţia celeilalte părţi, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia întabulării părţii vătămate în C.F., ca proprietară în baza sentinţei civile, fără ca aceasta să achite preţul apartamentelor, ceea ce ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză. In consecinţă, Tribunalul a apreciat acţiunea civilă a părţii vătămate Stan având ca obiect obligarea inculpaţilor la restituirea sumei de 64.000 euro ca fiind neîntemeiată.

Un alt apartament situat la mansarda blocului de pe Aleea S. a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare legalizat de B.N.P. M.R.E., încheiat între inculpatul H.C., în calitate de mandatar al inculpatului R.C.G. şi părţile vătămate M.I. şi M.M., la data de 19 martie 2009 (filele 34-36 d.u.p.). Prin acest antecontract, vânzătorul, prin mandatar, s-a obligat să vândă părţii vătămate un apartament situat la mansardă, edificat pe terasa blocului, terasă dobândită în baza contractului de cesiune legalizat în 2008, promitentul obligându-se să încheie contractul în formă autentică până la data de 27 aprilie 2009 şi arătând că apartamentul se va afla în proprietatea sa în mod legal. La momentul încheierii antecontractului, părţile vătămate au achitat un avans de 16.000 euro, promitentul vânzător obligându-se, prin act adiţional la antecontractul de vânzare cumpărare, să introducă utilităţile în 30 de zile de la data actului adiţional (19 martie 2009) şi să plătească penalităţi de întârziere de 0,1% din avans în cazul depăşirii cu 90 de zile a termenului de încheiere a contractului de vânzare cumpărare din culpa promitentului vânzător (fila 40 d.u.p.).

S-a constatat că antecontractul a fost încheiat cu părţile vătămate M.I. şi M.M. la data de 09 martie 2009, după cesiunea drepturilor patrimoniale de la proprietarii apartamentelor către inculpatul H. şi apoi către inculpatul R., şi, după notarea cesiuni drepturilor patrimoniale în C.F. (fila 112 d.u.p.), însă înainte de depunerea documentaţiei de autorizare a lucrării (07 mai 2009), apreciindu-se că şi în această situaţie inculpatul şi-a asumat o obligaţie pe care nu o putea executa, în condiţiile în care situaţia juridică a construcţiei edificate nu era clarificată. în aceste condiţii, întrucât a încasat o sumă consistentă de bani de la părţile vătămate, cu titlu de avans din preţ, şi ascunzându se simaţia-juridi este autorizată, că apartamentul nu este notat în C.F. şi că inculpatul nu este intabulat ca şi proprietar al acestuia, pentru a putea dispune mai departe de acest bun), inculpatul a săvârşit infracţiunea de înşelăciune a părţilor vătămate, inducerea în eroare fiind realizată la momentul încheierii antecontractului de vânzare cumpărare. S-a reţinut că manoperele de inducere în eroare au fost exercitate de ambii inculpaţi, întrucât inculpatul H. a acţionat ca mandatar al inculpatului R., acesta declarând în cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare că terasa este dobândită în baza contractului de cesiune legalizat, ori, ceea ce dobândise inculpatul era un drept de creanţă. De asemenea, inculpatul promitent s-a obligat să încheie un contract de vânzare cumpărare până la data de 27 aprilie 2009, deşi ştia că nu făcuse demersurile necesare pentru autorizarea construcţiei, pentru notarea în C.F, şi pentru întabularea dreptului său de proprietate.

Pe cale de consecinţă judecătorul tribunalului, reţinând vinovăţia celor doi inculpaţi în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în dauna părţilor vătămate, în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. (1968) şi art. 998 C. civ., a admis acţiunea civilă formulată de acestea a obligat inculpaţii, în solidar, la plata sumei de 16.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, şi a penalităţilor stipulate în antecontractul de vânzare cumpărare, de 0,1% pe zi, din această sumă, începând cu data de 19 iunie 2009 şi până la data plăţii.

Un alt apartament situat în blocul de pe pe Aleea S., a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare încheiat de inculpatul H.C.M. cu părţile vătămate M.N. şi M.C. Gianina, prin care inculpatul a promis să vândă cumpărătorilor un apartament ce se va construi pe terasa blocului respectiv, obligându-se ca, până la data de 15 noiembrie 2008 să facă identificarea apartamentului, să efectueze finisările „la cheie", urmând ca apartamentul să se afle în proprietatea inculpatului în mod legal. Preţul de 37.000 euro a fost încasat înainte de semnarea promisiunii de vânzare, urmând ca, până la data de 15 noiembrie 2008 să fie încheiat antecontractul de vânzare cumpărare în formă autentică şi să fie predat apartamentul în posesie şi proprietate (filele 8-9 dos. fond).

Tribunalul a reţinut că, în cazul părţilor vătămate M.N. şi M.C., acţiunea de inducere în eroare a acestora a avut loc cu ocazia încheierii antecontractului de vânzare cumpărare pentru acelaşi apartament, încheiat cu L.R. la data de 11 ianuarie 2006 (fila 46 dos. fond) şi care a şi intrat în posesia apartamentului. Astfel, la momentul încheierii antecontractuluiv de vânzare cumpărare cu părţile vătămate inculpatul le-a ascuns acestora faptul că imobilul a făcut obiectul unui antecontract anterior şi a încasat întregul preţ al apartamentului atât de la L.R. (34.000 euro) cât şi de la părţile vătămate M. (37.000 euro). Pe de altă parte, s-a reţinut că inculpatul s-a obligat prin antecontract să facă identificarea apartamentului, să facă dezmembrarea şi întabularea ca şi corp funciar distinct până la data de 15 noiembrie 2008 (fila 8 dosar fond), deşi la acel moment nu depusese nici un înscris pentru întabularea în C.F., iar documentele pentru autorizarea construcţiei au fost depuse doar la data de 07 mai 2009. De altfel, s-a apreciat că, chiar termenul scurt stipulat de inculpat pentru intabulare cumpărare, la 15 noiembrie 2008, (de doar 25 zile de la momentul încheierii antecontractului), denotă faptul că intenţia inculpatului nici nu a fost aceea de a respecta termenul stipulat, în condiţiile în care într-un interval de timp scurt nu era posibilă obţinerea autorizaţiei de construire, identificarea apartamentului şi întabularea acestuia în C.F. Inducerea în eroare a părţilor vătămate a continuat şi după încheierea antecontractului, inculpatul promiţându-le acestora că vor primi apartamentul în posesie, deşi acesta era locuit de altă persoană.

În aceste condiţii, judecătorul Tribunalului a constatat că sunt-întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. (1.969) cu privire la părţile vătămate M.N. şi M.C. Fiind întrunite şi condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul produs, raportul de cauzalitate şi vinovăţia inculpatului, în baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 998 C. civ., judecătorul Tribunalului a admis acţiunea civilă formulată de părţile civile M.N. şi M.C. şi a obligat inculpatul H.C.M. la plata sumei de 37.500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de preţ şi a sumei de 4.812 euro, dobândă legală pentru perioada 20 octombrie 2008-20 octombrie 2011. La individualizarea sumei acordată cu titlu de despăgubiri, instanţa a avut în vedere faptul că suma de 37.000 euro a fost achitată anterior încheierii antecontractului de vânzare cumpărare, părţile stipulând în contract şi plata sumei de 500 euro în cazul în care promitentul nu va încheia actul translativ de proprietate la termenul stipulat (fila 329 dos. fond). De asemenea, instanţa a acordat şi suma de 4.812 euro cu titlu de dobândă legală pentru perioada 20 octombrie 2008-20 octombrie 2011, întrucât lipsa folosinţei unei sume de bani atrage după sine plata unei dobânzi, iar părţile vătămate au încheiat un contract de facilitate de credit cu A.B.R., care a impus plata unei dobânzi la suma împrumutată (fila 331-394 ds. fond), urmând ca celelalte pretenţii să fie respinse ca neîntemeiate.

întrucât părţile vătămate M.N. şi M.C. au purtat negocieri şi au încheiat antecontractul de vânzare cumpărare doar cu inculpatul H.C.M., fără ca inculpatul R. să fi avut vreo contribuţie cu privire la acest act material, Tribunalul a înlăturat acest act material în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.C.G..

Un alt antecontract de vânzare cumpărare a fost încheiat de inculpatul R.C.G., prin mandatar H.C.M., cu P.I. şi P. Anca, având ca obiect un apartament ce urma a fi edificat pe terasa blocului nr. 9, se. A, de pe Calea C. S-a constatat că antecontractul de vânzare cumpărare a fost încheiat la data de 16 noiembrie 2009 (fila 49-50 d.u.p.), dată la care inculpatul R.C.G. era beneficiarul dreptului de construire pe această terasă, asumându-şi obligaţia ca, până la data de 15 februarie 2010 să efectueze construcţia în stadiul semifmisat, să efectueze documentaţia de notare a construcţiilor în C.F. şi să vândă apartamentul. S-a apreciat că inducerea în eroare a părţilor vătămate s-a realizat pe parcursul derulării antecontractului, când inculpatul nu a respectat termenul de edificare al imobilului şi de întabulare a acestuia în cartea funciară, deşi a încasat în avans suma de 10.000 euro din preţul apartamentului.

S-a arătat că deşi este adevărat că demersurile pentru întocmirea memoriului de arhitectură şi a planului pentru această mansardă (filele 246-268 dosar fond), aceste demersuri nu sunt în măsură să înlăture răspunderea penală în condiţiile în care, la data contractării, inculpatul ar fi trebuit să se asigure că procedura de întabulare a construcţiei pe numele său este posibilă din punct de vedere legal şi să o finalizeze pentru a-şi putea asuma obligaţia de a înstrăina în viitor apartamentul. Procedând la încheierea unor promisiuni de vânzare cumpărare şi la încasarea unor avansuri substanţiale pentru apartamente care nu erau notate în C.F. şi nici autorizate (inculpatul nefăcând dovada faptului că obţinuse autorizaţie de construire pentru această mansardă), inculpaţii au indus în eroare.părţile vătămate, prin ascunderea situaţiei juridice reale a imobilului, şi le-au menţinut în eroare, minţindu-le că actele de vânzare vor fi finalizate, deşi acest lucru nu era posibil din punct de vedere legal (certificatul de urbanism pentru edificarea mansardei fiind obţinut la data de 29 ianuarie 2010 - fila 72 dos. fond).

În aceste condiţii tribunalul a constatat existenţa laturii obiective şi subiective a infracţiunii de înşelăciune în dauna părţii vătămate P.I., care a formulat plângere penală şi s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 euro avans achitat, 4.750 euro penalităţi de întârziere şi 25.000 euro daune morale. Fiind întrunite condiţiile răspunderii delictuale, Tribunalul, în baza art. 14, 346 C. proc. pen. (1968), art. 998 C. civ., a obligat inculpaţii în solidar, la plata sumei de 10.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de avans din preţ şi a sumei de 4.750 euro penalităţi stipulate în antecontractul de vânzare cumpărare (de 250 euro pe lună începând cu luna martie 2010 şi până în luna septembrie 2011, astfel cum s-a solicitat - fila 49 d.u.p., fila 111 dos. fond). în ceea ce priveşte suma de 25.000 euro solicitată cu titlu de daune morale, Tribunalul a apreciat că restituirea sumei achitate ca preţ şi plata penalităţilor de întârziere sunt în măsură să acopere prejudiciul suferit de partea vătămată prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, în cauză partea vătămată nefăcând dovada existenţei unui prejudiciu moral care să decurgă din această infracţiune, şi care să se concretizeze în suferinţe fizice, psihice, prejudiciu de agrement. În consecinţă, Tribunalul a apreciat că lipsa folosinţei imobilului care a făcut obiectul antecontractului de vânzare cumpărare nu poate fi încadrată în categoria prejudiciilor nepatrimoniale, astfel că a respins cererea de obligare a inculpaţilor la plata daunelor morale.

La data de 02 octombrie 2009 inculpatul R.C.G. prin mandatar H.C.M. a încheiat un alt antecontract de vânzare cumpărare cu partea vătămată B.P.M., având ca obiect un apartament la mansardă situat în blocul de pe Calea C., încasând un avans de 7.000 euro, cu obligaţia inculpatului, în calitate de beneficiar al unui drept de construire pe terasă, de a efectua până la data de 01 noiembrie 2009 lucrările de construcţie, documentaţia de notare a construcţiilor în C.F. şi de a încheia contractul autentic de vânzare cumpărare. S-a arătat că şi în cazul acestui antecontract inculpaţii au stipulat un termen care era practic imposibil de respectat, de o lună, în care să depună documentaţia pentru notarea construcţiei în C.F., să obţină încheierea de notare în C.F., să-şi intabuleze dreptul de proprietate pe construcţia nou edificată şi să încheie contractul autentic de vânzare nu pot fi respectate, inculpaţii au indus în eroare partea vătămată prin faptul că nu i-au prezentat situaţia juridică reală a imobilului (inculpaţii obţinând abia la data de 29 ianuarie 2010 certificatul de urbanism pentru edificarea mansardelor pe Calea C.).

În consecinţă, Tribunalul a constatat că această acţiune de inducere în eroare a părţii vătămate prin ascunderea situaţiei juridice reale a imobilului, conturează latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune, fapta fiind comisă cu intenţie directă, iar fără această acţiune de ascundere partea vătămată nu ar fi încheiat antecontractul şi nici nu ar fi achitat 7.000 euro cu titlu de avans. Sub aspectul laturii civile, tribunalul a constatat că partea vătămată B.P. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 7.000 euro, avans achitat, astfel că în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. (1968), art. 998 C. civ., Tribunalul a obligat inculpaţii, în solidar la plata sumei de 7.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii.

Anterior, la data de 23 iulie 2009, între inculpatul R.C.G. şi partea vătămată S.E. s-a încheiat antecontractul de vânzare cumpărare legalizat al B.N.P., M.R.E. (filele 27, 28 d.u.p.) prin care inculpatul, ca beneficiar al unui drept de construire pe terasa bloculuide pe Calea C., se obliga să vândă, până la data de 01 noiembrie 2009, părţii vătămate, un apartament la mansardă, cu obligaţia promitentului ca, până la data de 01 noiembrie 2009 să efectueze documentaţia de notare în C.F., să finalizeze apartamentul la cheie şi să-l predea în posesie şi proprietate părţii vătămate prin încheierea contractului autentic de vânzare cumpărare. La data semnării antecontractului cu partea vătămată, inculpatul se afla doar în posesia planului arhitectural al mansardei (filele 246-268 dos. fond), întocmit pentru inculpatul H., în calitate de beneficiar, memoriul tehnic fiind finalizat doar în luna decembrie 2009 (fila 840 dos. fond), iar documentaţia pentru obţinerea certificatului de urbanism fiind depusă la data de 26 ianuarie 2010 (fila 72 dos. fond), astfel că este greu de înţeles pe ce temei inculpatul R. şi-a asumat obligaţia efectuării notării construcţiei în C.F. şi a încheierii contractului autentic până la data de 01 noiembrie 2009. În realitate această obligaţie a fost asumată de inculpat fără intenţia reală de a fi executată, ceea ce denotă intenţia frauduloasă cu care s-a încheiat antecontractul şi s-a încasat avansul. De altfel, manoperele dolosive de inducere în eroare a părţii vătămate, prin ascunderea situaţiei juridice reale a imobilului (respectiv faptul că nu există autorizaţie de construcţie pentru mansardă, că inculpaţii nu s-au intabulat pentru a putea vinde mai departe) au fost efectuate de ambii inculpaţi, aceştia fiind prezenţi în biroul notarului public cu ocazia încheierii antecontractului, inculpatul H. încasând avansul şi asigurând partea vătămată că apartamentul va fi finalizat la timp (filele 65-66 d.u.p.). Inducerea în eroare a părţii vătămate s-a realizat şi pe parcursul derulării antecontractului, când inculpatul l-a asigurat pe partea vătămată că va finaliza lucrarea luna viitoare, şi a refuzat restituirea avansului primit, deşi a fost notificat în acest sens de partea vătămată (fila 26 d.u.p.).

S-a apreciat că, încheind antecontractul de vânzare cumpărare cu partea vătămată în condiţiile în care inculpaţii nu aveau posibilităţi financiare de a suporta-mtregul-cost-al a avea reglementată situaţia juridică a construcţiei (autorizare şi întabulare), aceştia au realizat elementul material al infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) C. pen. (1969). De asemenea, s-a arătat că împrejurările şi modul în care au acţionat inculpaţii denotă intenţia acestora de a induce în eroare partea vătămată cu scopul obţinerii unui folos material injust, prin neexecutarea prestaţiilor la care s-au obligat.

Sub aspectul laturii civile, tribunalul, constatând incidenţa elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită constând în inducerea în eroare a părţii vătămate pentru a efectua o plată pe care, în lipsa acţiunii de inducere în eroare, nu ar fi efectuat-o, prejudiciul,-constând în avansul de 6.000 euro achitat, raportul de cauzalitate şi vinovăţia ambilor inculpaţi, a obligat inculpaţii în solidar, în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 998 C. civ., la plata sumei de 5.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de despăgubire, cu dobânda legală, începând de la data de 03 septembrie 2010. Deşi partea vătămată S. s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală cu suma de 6.000 euro, la dezbaterea pe fond a cauzei şi-a precizat pretenţiile la suma de 5.000 euro, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data formulării plângerii penale, 03 septembrie 2010 (fila 24 d.u.p.), întrucât din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă data notificării inculpaţilor pentru restituirea avansului (fila 126 d.u.p.).

O altă promisiune de vânzare cumpărare a fost încheiată de către inculpatul R.C.G., prin mandatar H.C.M., cu partea vătămată A.A., la data de 20 august 2009 (filele 30-31 d.u.p.), având ca obiect un apartament la mansarda bloculuide pe Aleea T. Şi în această situaţie, inculpaţii şi-au asumat obligaţia ca, până la data de 01 decembrie 2009 să efectueze documentaţia de notare a construcţiilor în C.F. şi să vândă apartamentul beneficiarei, care a achitat suma de 7.500 euro anterior încheierii antecontractului. La momentul încheierii antecontractului de vânzare cumpărare (20 august 2009), inculpaţii au demarat proiectul de mansardare cu termen de predare - iulie 2008 (filele 270 -291 dos. fond), procedând practic la vânzarea apartamentelor pe plan, fără a avea autorizaţie de construire pentru acestea, fără a fi fost notate construcţiile în C.F. şi fără ca inculpaţii să-şi fi intabulat dreptul de proprietate asupra edificatelor în C.F.

Şi în cazul acestei părţi vătămate s-a reţinut că intenţia de inducere în eroare s-a manifestat atât la momentul încheierii antecontractului, când inculpaţii şi-au asumat obligaţia de vânzare fără a avea certitudinea că vor putea să devină proprietari asupra construcţiei, în mod legal, cât şi la momentul redactării antecontractului când inculpatul H. i-a dat asigurări părţii vătămate că va edifica mansarda (filele 7-8 d.u.p.). In aceste condiţii, Tribunalul a constatat că, fapta inculpaţilor care, în calitate de promitent beneficiar al unui drept de construire, şi, respectiv, mandatar al primului, au încheiat antecontractul de vânzare cumpărare cu partea vătămată Albu, prin inducerea şi menţinerea acesteia în eroare, prin ascunderea faptului că imobilul ce se va construi nu are autorizaţie, că inculpaţii nu sunt proprietarii imobilului şi că nu au resursele financiare necesare pentru a suporta edificarea construcţiei şi vânzarea acesteia în condiţiile stipulate în antecontract, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. (fila 199.

De asemenea, Tribunalul a constatat existenţa elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv, prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia, astfel că în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. (1968), art. 998 C. civ., a obligat inculpaţii, în solidar la plata sumei de 7.500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, către partea vătămată A.A., şi a dobânzii legale aferente acestei sume, pe o perioadă de 1 an, respectiv, din 02 septembrie 2011 (data formulării plângerii - fila 29 d.u.p.) la 02 septembrie 2012, astfel cum s-a solicitat în constituirea de parte civilă (fila 29 d.u.p.) menţinută la fond.

S-a mai reţinut că, în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi modalitate, inculpatul R.C.G., prin mandatar H.C.M., a încheiat un alt antecontract de vânzare cumpărare pentru un alt apartament de la mansarda bloculuide pe, Aleea T., cu partea vătămată M.M., contract legalizat din 07 septembrie 2009 (filele 90-91 d.u.p.). Prin acest antecontract, inculpatul R., prin mandatar, se obliga să vândă până la data de 01 decembrie 2009 apartamentul părţii vătămate şi să efectueze documentaţia de notare a construcţiei în C.F. S-a arătat că, deşi este adevărat că proiectul de mansardare era efectuat, pentru notarea construcţiilor în C.F. şi încheierea actului autentic de vânzare cumpărare era necesară autorizarea lucrării, recepţia acesteia şi întabularea dreptului de proprietate asupra mansardei pe numele inculpaţilor. Or, încheind antecontractele de vânzare cumpărare în lipsa acestor formalităţi absolut necesare şi încasând avansurile, inculpaţii au putut prevedea că nu îşi vor putea respecta obligaţiile asumate, astfel că s-a apreciat că, ascunderea adevăratei situaţii juridice a imobilului, îmbracă forma unei acţiuni de inducere în eroare a părţilor vătămate, făcută cu intenţia obţinerii unui folos material injust, Tribunalul constatând, în consecinţă, întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi cu privire la partea vătămată M.M..

Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că acesta s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală cu suma de 5.000 euro (fila 89 d.u.p.). întrucât prin sentinţa civilă nr. 9572 din 07 decembrie 2010 a jud. Sibiu (filele 221-223 ds. fond), s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare, inculpatul R. fiind obligat să plătească părţii civile suma de 5.000 euro cu titlu de avans, existând, aşadar, un titlu executoriu pentru suma solicitată, acţiunea civilă formulată de parte în procesul penal s-a apreciat a fi neîntemeiată şi a fost respinsă.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, Tribunalul a constatat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 215 alin. (5) C. pen. (1969), întrucât faptele inculpaţilor au produs consecinţe deosebit de grave, prejudiciul produs fiind mai mare de 200.000 lei, apreciindu-se că, deşi pe parcursul cercetărilor, părţile vătămate au promovat acţiuni civile şi au obţinut titluri executorii pentru prejudiciile produse, această împrejurare nu este în măsură să determine o schimbare a încadrării juridice a faptei, având în vedere că prejudiciul era concretizat în patrimoniul acestora la momentul săvârşirii faptei.

De asemenea, având în vedere faptul că inculpaţii au procedat la încheierea mai multor antecontracte de vânzare cumpărare în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, Tribunalul a reţinut aplicabilitatea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), iar, faţă de cererea de extindere, M.N. şi M.C., constatând că încheierea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat de inculpatul H. cu aceste părţi vătămate reprezintă un act material ce intră în conţinutul infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, faţă de dispoziţiile art. 334 C. proc. pen. (1968), art. 335 alin. (3) C. proc. pen. (1968), a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul H.C.M., reţinând în cadrul infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi 5 C. pen. (1969), art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), nouă acte materiale, faţă de cele opt reţinute în rechizitoriu.

În schimb în ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.C., Tribunalul a reţinut în sarcina sa 7 acte materiale, înlăturând actele materiale care vizează pe părţile vătămate C.S. şi M.N. şi M.C., întrucât acest inculpat nu a avut nicio contribuţie cu privire la inducerea în eroare a acestor părţi vătămate şi nici la încheierea şi semnarea antecontractelor de vânzare cumpărare.

Rezumând, sub aspectul laturii civile, judecătorul tribunalului a reţinut că, pentru părţile civile care au un titlu executoriu pentru suma solicitată, nu se impune admiterea acţiunii civile formulată în procesul penal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, părţile civile P.I., P.A.L., M.N., M.C.G., M.I., M.M. şi C.S.D., precum şi inculpaţii H.C.M. şi R.C.G., pentru aspecte de nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, prin apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a invocat sub aspectul laturii penale greşita schimbare a încadrării juridice dispusă în baza dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. (1968) pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului H.C.M., deoarece în fapt a fost extinsă acţiunea penală împotriva acestuia pentru un act material nou, dar care intră în conţinutul infracţiunii continuate de înşelăciune pentru care a fost trimis în judecată, conform art. 335 C. proc. pen. (1968), arătând că inculpatul a fost trimis în judecată pentru opt acte materiale conţinute în infracţiunea continuată de înşelăciune, iar în cursul judecăţii s-a înregistrat la Tribunalul Sibiu cererea de extindere a acţiunii penale formulată de părţile civile M.N. şi M.C.G. împotriva inculpatului H.C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune din data de 20 octombrie 2008. Cu toate că, la data de 29 februarie 2012, judecătorul tribunalului a pus în discuţie cererea părţilor civile şi prin încheierea din aceeaşi dată s-a pronunţat în sensul admiterii cererii şi extinderii acţiunii penale cu privire la actul material respectiv, procedând la judecarea cauzei în întregul ei, în mod greşit, prin hotărârea pronunţată, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracţiunea de înşelăciune constând în opt acte materiale în infracţiunea de înşelăciune constând în nouă acte materiale.

Hotărârea a mai fost criticată sub aspectul greşitei reţineri a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. (1969), în favoarea inculpatului H.C.M., justificată insuficient doar pe absenţa antecedentelor penale, şi de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) în favoarea inculpatului R.C.G., fără indicarea împrejurărilor concrete şi fără motivare, având ca şi consecinţă aplicarea unor pedepse individualizate în mod nejudicios.

Sub aspectul laturii civile, parchetul a criticat hotărârea atacată sub aspectul greşitei respingeri a acţiunilor civile formulate de părţile civile care au obţinut prin hotărâri judecătoreşti irevocabile rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare şi obligarea inculpaţilor la restituirea avansurilor sau preţurilor achitate, în absenţa aplicării dispoziţiilor art. 170 C. proc. pen. (1968), privind restabilirea situaţiei anterioare.

Prin apelul formulat, părţile civile au invocat motive vizând greşita obligare a inculpaţilor la plata parţială a onorariului de avocat, greşita respingere a cererii de obligare la dobânda aferentă despăgubirilor civile, a daunelor morale şi a cererii de obligare la restituirea avansului, pentru a se asigura plata întregului prejudiciu produs, iar, sub aspectul laturii penale, au invocat netemeinicia pedepselor aplicate inculpaţilor, cuantumul şi modalitatea de executare fiind considerate ca prea mici.

De asemenea, partea civilă P.I. a arătat în motivele de apel formulate că în mod greşit judecătorul instanţei de fond a respins daunele morale pe care le-a solicitat, în condiţiile în care faptele inculpaţilor l-au pus în imposibilitatea de a achiziţiona un alt imobil, deoarece le-a dat banii acestora. Sub aspectul aceleiaşi critici, partea civilă a arătat că a fost nevoit să locuiască la un prieten, dar lipsa locuinţei, cumulată cu deficienţele materiale majore rezultate din lipsa banilor, i-a cauzat urmări la nivel psihosomatic.

Partea civilă P.A.L. a arătat că, sub aspectul termenului de apel îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 363 alin. (3) C. proc. pen. (1968), deoarece a lipsit de la dezbateri şi de la pronunţare, iar pe fondul motivelor că judecătorul instanţei de fond nu s-a pronunţat asupra constituirii de parte civilă, acţiune pe care a formulat-o distinct de soţul său, atât în faza urmăririi penale, dar şi în cursul cercetării judecătoreşti, anterior citirii actului de sesizare. Argumentele s-au întemeiat pe faptul că anterior soluţionării litigiului de către instanţa de fond soţii s-au despărţit în fapt, iar necomunicarea sentinţei a pus-o în imposibilitate să afle soluţia. Totodată, a criticat faptul că acţiunea civilă a fost admisă exclusiv doar în ceea ce îl priveşte pe soţul său, partea civilă P.I., deşi cererea a fost formulată în numele ambilor, deoarece antecontractul de vânzare-cumpărare care a generat prejudiciul a fost parafat la capitolul promitenţi de ambii soţi. în plus, au fost nevoiţi să locuiască la un prieten, iar lipsa banilor a generat suferinţe şi imposibilitatea achiziţionării altui imobil.

Inculpatul H.C.M., în motivele scrise de apel, a precizat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, sub aspectul laturii subiective, deoarece acesta a luat toate măsurile pentru respectarea clauzelor contractuale, a investit 800.000 lei bani proprii pentru ca afacerea să poată fi susţinută şi a urmărit să obţină profit din vânzarea apartamentelor la finalizare, nu din avansurile încasate, acestea fiind investite în lucrări. Totodată, a arătat că situaţia de fapt s-a datorat blocajului financiar cauzat de criza economică, de situaţia firmei constructoare care nu şi-a finalizat proiectele, menţionând că depune eforturi pentru despăgubirea părţilor civile, iar, în subsidiar asolicitat reducerea pedepsei.

Inculpatul R.C.G. a arătat, în cadrul motivelor de apel, că solicită în principal achitarea în baza art. 10 lit. c) C. pen. (1969) deoarece nu este autorul infracţiunilor de înşelăciune, menţionând că a avut cunoştinţă doar de contractul de cesiune din anul 2009, că nu a încasat nicio sumă de bani, iar despre celelalte contracte ale inculpatului H.C.M. şi obligaţiile pe care şi le-a asumat nu a avut cunoştinţă.

Ambii inculpaţi au solicitat, în subsidiar, reducerea pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 87/A din 08 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi părţile civile P.I., P.A.L., M.N. şi M.C.G. împotriva sentinţei penale nr. 133 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Sibiu, sub aspectul: greşitei schimbări a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului H.C.M. pentru actul material prevăzut de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. (1969) faţă de care s-a extins acţiunea penală prin încheierea din data de 29 februarie 2012, a restabilirii situaţiei anterioare, a greşitei soluţionări a laturii civile şi cheltuielilor judiciare.

Rejudecând în aceste limite, a fost menţinută condamnarea inculpatului H.C.M. în baza art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. (1969), cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen. (1969), prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. a), art. 76 lit. a) C. pen. (1969) pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată (9 acte materiale) dispusă prin sentinţa penală nr. 133 din 14 noiembrie 2012.

A fost menţinută condamnarea inculpatului R.C.G. în baza art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. (1969), cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2), art. 42, art. 37 lit. b), C. pen. (1969), prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. b), art. 76 lit. a) C. pen. (1969) pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată (7 acte materiale) dispusă prin sentinţa penală nr. 133 din 14 noiembrie 2012.

În baza dispoziţiilor art. 14, 346, art. 170 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 998 C. civ., au fost obligaţi inculpaţii H.C.M. şi R.C.G. în solidar la plata sumei de 10.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale şi a sumei de 4.750 euro, cu titlu de penalităţi stipulate în convenţia autentificată din 16 noiembrie 2009, către părţile civile P.I. şi P.A.L. şi au fost repuse părţile în situaţia anterioară încheierii convenţiei.

Au fost obligaţi inculpaţii H.C.M. şi R.C.G. în solidar la plata a câte 1000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale către flecare dintre părţile civile P.I. şi P.A.L.

În baza dispoziţiilor art. 14, 346, art. 170 C. proc. pen. (1968) raportat la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul H.C.M. la plata dobânzii legale, calculată de la data de 20 octombrie 2008 şi până la data plăţii efective, corespunzătoare sumei de 37.000 euro sau echivalentul în lei în favoarea părţilor civile M.N. şi M.C.G.

A fost menţinută obligarea inculpatului H.C.M. la plata sumei de 37.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, ce reprezintă despăgubiri materiale acordate părţilor civile M.N. şi M.C.G.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale nr. 133 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Sibiu.

Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii H.C.M. şi R.C.G. şi de părţile civile M.I., M.M. şi C.S.D.

S-a constatat că inculpaţii H.C.M. şi R.C.G. sunt arestaţi preventiv în altă cauză

În baza art. 191 C. proc. pen. (1968), au fost obligaţi inculpaţii H.C.M. şi R.C.G. la plata sumei de 700 lei cheltuieli judiciare către stat în apel, flecare, din care suma de 200 lei onorar parţial avocat din oficiu în apel s-a dispus a fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.

În baza art. 193 C. proc. pen. (1968), au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata sumei de 1.700 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 1.250 lei, onorariu avocat, în apel către partea civilă P.I., suma de 250 lei onorariu avocat, în apel către partea civilă P.A.L., iar suma de 200 lei cheltuieli deplasare pentru avocatul ales al ambelor părţi civile la cele 4 termene de judecată în apel.

În baza art. 193 C. proc. pen. (1968), a fost obligat inculpatul H.C.M. la plata sumei de 1.250 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 1.000 lei reprezintă onorariu avocat în apel pentru părţile civile M.N. şi M.C.G. şi suma de 250 lei cheltuieli deplasare pentru avocatul ales al ambelor părţi civile la cele 5 termene de judecată în apel.

În baza dispoziţiilor art. 193 C. proc. pen. (1968), a fost obligat inculpatul H.C.M. la plata sumei de 2000 lei cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat în faţa instanţei de fond către părţile civile M.N. şi M.C.G.

S-a mai dispus că suma de 1200 lei cheltuieli judiciare solicitate de partea civilă M.I., reprezentând onorariu de avocat în apel nu va fi acordată.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel a apreciat că este întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, deoarece inculpatul H.C.M. a prezentat părţilor civile o situaţie neconformă cu realitatea, deterrninându-i să achite sume de bani, pentru apartamente, iar manopera folosită, respectiv încheierea convenţiilor de vânzare la notar, a făcut ca acestea să fie deplin încrezătoare că actele încheiate sunt valabile, iar inculpatul va respecta obligaţiile.

Drept urmare, s-a apreciat că susţinerea acestuia că nu a dorit să înşele părţile civile, că dificultăţile financiare au făcut să degenereze contractele derulate, sunt lipsite de suport, deoarece a continuat să încheie contracte cu părţi civile şi cu privire la apartamente care erau deja înstrăinate.

În acest sens, s-a arătat că pentru a crea aparenţa de valabilitate a contractelor, a cesionat către inculpatul R.C. toate drepturile patrimoniale şi drepul de a mai multor persoane de la care au luat importante sume de bani. Susţinerile acestuia din urmă că nu a luat bani, că doar a ajutat pe coinculpat, au fost apreciate, de asemenea, ca fiind lipsite de suport, înţelegerea sa cu celălalt coinculpat asupra încasării banilor, neavând influenţă în latura obiectivă a infracţiunii.

În consecinţă, instanţa de prim control judiciar a considerat neîntemeiate susţinerile celor doi inculpaţi privind achitarea şi le-a respins.

Cu privire la critica Parchetului vizând greşita schimbare a încadrării juridice pentru un act material nou în cazul infracţiunii continuate reţinute în sarcina inculpatului H.C.M., Curtea de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (1968), pentru o infracţiune instanţa de fond nu putea dispune decât una dintre soluţiile menţionate de acest text.

Ca atare, dacă judecătorul tribunalului a constatat că se impune extinderea cercetărilor pentru al nouălea act material, trebuia să-l reţină în componenta infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, deoarece actul material nou intră în cuprinsul infracţiunii, dar nu are autonomie infracţională, extinderea acţiunii penale în cursul judecăţii, fiind în primul rând un mod de simplificare a activităţii procesuale în raport cu actulaele materiale care nu au fost reţinute în cuprinsul actului de sesizare.

S-a concluzionat, astfel, că soluţia de schimbare a încadrării juridice dispusă de judecătorul Tribunalului pentru un act material nou al infracţiunii continuate pentru care a dispus extinderea acţiunii penale este nelegală. S-a apreciat că această soluţie putea fi dispusă de judecătorul tribunalului, numai dacă ar fi constatat că la baza acelei fapte a stat o rezoluţie infracţională distinctă şi, în acest caz ar fi trebuit să pună în discuţie noua faptă şi apoi să dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunea continuată formată din opt acte materiale în două infracţiuni concurente: una în formă continuată formată din opt acte materiale, în concurs cu o infracţiune de înşelăciune, reţinându-se că, această abordare a fost impusă de necesitatea ca infracţiunile complexe şi continuate sa fie totodată unice aşa cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 41 şi art. 42 C. proc. pen. (1968).

Pentru considerentele menţionate, instanţa de prim control judiciar a reţinut ca întemeiat motivul de apel al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, privind greşita schimbare a încadrării juridice pentru actul material al infracţiunii de înşelăciune, în dauna părţilor civile M.N. şi M.C.G., în raport de care s-a extins acţiunea penală prin încheierea din data de 29 februarie 2012.

Sub aspectul criticilor Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, privind individualizarea pedepsei aplicată fiecărui inculpat, s-a arătat că judecătorul tribunalului a valorificat recunoaşterea inculpaţilor la individualizarea pedepselor aplicate, raportat la incidenţa prevederilor art. 74 C. pen. (1969).

Instanţa de apel a mai reţinut şi faptul că, inculpatul H.C.M. este la primul conflict cu legea penală, că a manifestat regret şi a depus diligente rezonabile (în 28 ianuarie 2013 inculpatul a depus extrasul de carte funciară privind pe C.E. şi 1.500 euro numitului Soroştinean) pentru a putea despăgubi persoanele fizice prejudiciate. întrucât, de la soluţionarea dosarului de către judecătorul instanţei fond, până la judecarea apelului, inculpatul a fost arestat preventiv într-o altă cauză (în care este cercetat alături de notarul public M., cel care a încheiat majoritatea actelor notariale autentice), instanţa de prim control judiciar a reţinut că pedeapsa rezultantă de 4 (patru) ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale, oferă garanţii că scopul pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen. (1969), poate fi atins.

Cu privire la inculpatul R.C.G., s-a .arătat că în motivare dar şi în dispozitiv judecătorul tribunalului a reţinut circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969). Astfel, s-a arătat că, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de înşelăciune în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave, rezultă cu evidenţă că judecătorul Tribunalului a dat eficienţă circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, apreciindu-se că este real că, ceea ce conţine dispozitivul hotărârii,, respectiv referirea expresă la prevederile art. 74 alin. (2) C. pen. (1969) este o menţiune suficientă pentru executare.

Pe de altă parte, instanţa de prim control judiciar a arătat că aplicarea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), impunea din partea judecătorului tribunalului detalierea împrejurărilor avute în vedere. Cu toate acestea, Curtea de apel a reţinut că, prin argumentele expuse în considerente, în ansamblu, judecătorul instanţei de fond a avut în vedere numărul actelor materiale comise, care este mai mic decât al celuilalt inculpat, ceea ce presupune un prejudiciu mai redus ce poate fi reţinut în sarcina acestuia, justificându-se, astfel, reţinerea în favoarea sa a art. 74 alin. (2) C. pen. (1969).

De asemenea, a fost avută în vedere şi starea de recidivă a inculpatului R.C.G., aşa încât, la stabilirea modalităţii de executare, prin raportare la faptele de prejudiciu pentru care a mai fost condamnat, s-a concluzionat că o pedeapsă în cuantum de 4 ani, dar executată în regim privativ de libertate, oferă garanţii că scopul pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen. (1969), poate fi atins.

Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut ca neîntemeiat motivul de apel al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, referitor la individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, circumstanţele reţinute şi modalitatea de executare. Pentru aceleaşi motive dezvoltate în analiza apelului formulat de parchet, instanţa de prim control judiciar a apreciat ca neîntemeiate solicitările inculpaţilor H.C.M. R.C.G. privind reducerea pedepselor.

Sub aspectul criticilor privind soluţionarea laturii civile prin aplicarea dispoziţiilor art. 170 C. proc. pen. (1968), formulate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel a reţinut că, în baza art. 14 alin. (3) lit. a), art. 346 C. proc. pen. (1968) cu aplicarea art. 998-999 C. civ. şi art. 170 C. proc. pen. (1968), în măsura admiterii acţiunii civile se impune restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

De asemenea în ce priveşte criticile formulate de parteavătămată L. sub aspectul termenului de apel, s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 363 alin. (3) C. proc. pen. (1968), deoarece aceasta a lipsit de la dezbateri şi de la pronunţare, iar Curtea de Apel a analizat şi s-a pronunţat asupra acestui motiv prin încheierea din 26 februarie 2013.

Pentru o completă analiză, Curtea a detaliat argumentele pe fondul motivelor, deoarece judecătorul de la prima instanţă nu s-a pronunţat asupra constituirii de parte civilă şi cererilor formulate sub acest aspect de către P.A.L., deşi aceasta a indicat sub aspectul laturii civile, distinct de soţul său, pretenţiile materiale. Astfel, s-a arătat că, la data de 29 februarie 2012, s-a depus în scris constituirea de parte civilă a părţilor civile P.I. şi P.A.L. prin care au arătat că solicită 10.000 euro daune materiale, avansul achitat pentru apartamentul tip mansardă, 4.750 euro penalităţi la care s-a obligat prin convenţie promitentul în cazul nerespectării termenului din contract şi daune morale în cuantum de 25.000 lei, cererea fiind depusă înaintea citirii actului de sesizare şi vizând pretenţiile materiale şi morale ale celor două părţi civile.

Totodată, s-a reţinut că, din analiza coroborată a materialului probator administrat, sub aspectul laturii civile, a rezultat că instanţa de fond nu s-a pronunţat în mod greşit şi asupra daunelor morale nici în cazul părţii civile P.I., dar nici în cazul părţii civile P.A.L., deşi, aşa cum rezultă din conţinutul cererii formulate de partea civilă la fond, aceasta este o precizare explicită a pretenţiilor formulate iniţial la data de 2 martie 2011, 7 martie 2011, în cursul urmăririi penale când soţii P. au arătat expres că se constituie părţi civile cu câte 10.000 euro fiecare (filele nr. 48, 49, 87, 88 d.u.p.), înaintea citirii actului de sesizare al instanţei, cuantumul total al despăgubirilor fiind identic sub aspect material, doar natura acestora fiind diferită, respectiv daune materiale şi daune morale.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că, în mod greşit, judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra acestei cereri esenţiale sub aspectul laturii civile, arătând că cele două părţi civile, soţii P., au avut pretenţii civile distincte, aspect ce rezultă şi din împrejurarea că avocatul acestora a precizat expres, inclusiv când a depus cerere de efectuare a copiilor din dosar că este apărător ales al ambelor părţi (cerere 7 martie 2012 fila nr. 119, dos. fond vol. I). Deşi în încheierile de la termenele de judecată a fost menţionat doar P.I. şi chiar în rechizitoriu s-a dispus citarea doar a acestuia în calitate de parte civilă, s-a apreciat că acest aspect, cu toate că nu produce consecinţe prejudiciabile pentru pretenţiile materiale, deoarece în contract ambii soţi au achitat o sumă unică drept avans, creează obligaţia soluţionării distincte a daunelor morale, întrucât suferinţele psihice sunt suportate diferit de fiecare persoană.

Drept urmare, Curtea a reţinut că, sub acest aspect, părţii civile P.A.L. i-a fost creat un prejudiciu prin nepronunţarea instanţei de fond asupra pretenţiilor sale reprezentând daune morale, care a pus-o în imposibilitatea de a ataca hotărârea judecătorească, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 363 alin. (3), art. 364 C. proc. pen. (1968), a fost considerat apelul în termen. Sub aspectul cuantumului, s-a arătat că judecătorul fondului a avut, în mod corect, în vedere obligarea inculpaţilor în solidar la suma de 10.000 euro daune materiale şi 4.750 euro daune morale însă această sumă se cuvine ambilor inculpați R.C.P. și P.A.L. (care împreună au achitat suma şi care sunt împreună menţionaţi în convenţie), nu doar părţii civile P.I.

Ca atare, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, fiind soţi, oricum ar fi operat principiile de dreptul familiei, sub aspectul sumei globale acordată doar părţii civile P.I. sub forma daunelor materiale, însă datorită faptului că aceştia s-au constituit părţi civile şi pentru prejudiciile morale, analiza acestor pretenţii se impune a fi efectuată distinct. Pe de altă parte, s-a arătat că, deşi nu a fost citată în faţa judecătorului instanţei de fond, efectul devolutiv al apelului, probele admise şi administrate în apel, a făcut posibilă examinarea şi a pretenţiilor părţii civile P.A.L. de către instanţa de. prim control judiciar, cei doi soţi propunând acelaşi martor care i-a ajutat pe amândoi să strângă suma necesară avansului, solicitând aceeaşi sumă cu titlu de daune morale şi invocând acelaşi gen de suferinţă încercată prin fapta inculpaţilor.

Astfel, examinând pretenţiile părţii civile P.A.L. referitoare la daunele morale, instanţa de prim control judiciar a apreciat că sunt elemente suficiente de probaţiune deja administrată pentru a permite o analiză, mai ales că în motivele de apel nici nu s-a solicitat casarea şi trimiterea spre rejudecare, iar curtea nu a identificat nici un motiv din oficiu. Dimpotrivă, prin raportare la principiile privind dreptul la un proces echitabil, într-un timp rezonabil, faţă de toate părţile litigiului, Curtea a reţinut că, apelul său este în termen, iar analiza împrejurărilor de fapt, relevă suferinţele psihice ce justifică acordarea daunelor morale, considerând, totodată, că un cuantum de 1.000 euro acordat pentru fiecare din cele două părţi este în măsură să acopere prejudiciul moral suferit prin privarea de posibilitatea de a se muta la termenul convenit în contract în locuinţa lor.

Motivele de apel formulate de către părţile civile M.I. şi M.M., reprezentaţi de avocat ales, privind agravarea situaţiei inculpaţilor prin aplicarea unor pedepse mai mari, au fost apreciate ca fiind neîntemeiate prin prisma argumentelor dezvoltate la analiza anterioară a celorlalte motive de apel, iar sub aspectul laturii civile, s-a arătat că judecătorul fondului a soluţionat complet cererile acestora, acordându-le suma plătită ca avans şi dobânda legală.

În ce priveşte apelul formulat de partea civilă C.S., s-a reţinut că acesta nu a fost motivat în scris şi nici'susţinut oral, iar instanţa de apel, pe baza analizei din oficiu, nu a identificat nici un motiv care să fie analizat, aşa încât s-a impus respingerea căii de atac.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii H.C.M. şi R.C.G. şi părţile civile P.A.L. şi P.I.

Prin motivele de recurs formulate la data de 6 decembrie 2013, recurentul inculpat H.C.M. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 172 C. proc. pen. (1968), solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind intenţia, aspect ce rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi şi din atitudinea sa, în sensul că, aflându-se în imposibilitatea a obiectivelor civile spaţii la schimb. Cu ocazia dezbaterilor, recurentul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a susţinut cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen. (1968), învederând că nu a avut intenţia de a induce în eroare părţile civile, şi a considerat că legea nouă este mai favorabilă, având în vedere limitele mai mici de pedeapsă.

Recurentul inculpat R.C.G., cu ocazia dezbaterilor, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. pr.pen. (1968), solicitând reindividualizarea pedepselor aplicate în raport de circumstanţele personale şi apreciind că legea veche este mai favorabilă.

Recurentele părţi civile P.A.L. şi P.I., în motivele de recurs depuse la dosar la data de 4 decembrie 2013 prin apărător ales, au invocat, sub aspectul laturii civile, cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 172 C. proc. pen. (1968), solicitând acordarea unor daune morale în cuantum total de 25.000 euro şi obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că suma efectiv acordată nu este în măsură să determine o repunere efectivă în situaţia anterioară.

Examinând recursurile formulate, atât prin prisma motivelor invocate de recurenţi, cât şi din prisma cazurilor de casare ce pot fi invocate din oficiu, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

1. Prealabil verificării temeiniciei susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 385¹ - art. 385¹⁹ din Legea de procedură penală anterioară, având în vedere dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Totodată, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunţată la data de 8 mai 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), astfel încât aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.

În acest sens, cu titlu preliminar, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de recurenţi pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹ pct. 12 şi 172 C. proc. pen., având în vedere modificările aduse acestor articole prin actul normativ anterior menţionat.

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385⁹ din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385⁹ C. proc. pen.

Conform prevederilor alin. (21), instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În acest sens, din examinarea actelor dosarului rezultă că doar părţile civile P.A.L. şi P.I. şi inculpatul H.C.M. au motivat calea de atac cu cel puţin cinci zile înaintea primului termen de judecată (12 decembrie 2013), în timp ce recursul promovat.de inculpatul R.C.G. a fost motivat abia la data de 13 noiembrie 2014, cu ocazia dezbaterilor, acesta din urmă încălcându-şi obligaţia ce îi revenea potrivit art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen. Ca atare, Înalta Curte, ţinând seama de aceste prevederi, precum şi de cele ale art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 17 al art. 385 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurentul R.C.G. acestui motiv de recurs.

Pe de altă parte, se observă că, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, prin Legea nr. 2/2013 a fost modificat şi pct. 14 al art. 385⁹ C. proc. pen. (1968) (caz de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se ia în considerare din oficiu), stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, context în care criticile recurentului inculpat R.C.G. vizând netemeinicia pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu circumstanţele personale (circumscrise de apărare cazului de casare prevăzute de pct. 172 al art. 385⁹ C. proc. pen.) sunt excluse din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această cale de atac, atâta timp cât nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuţie conformitatea cu legea a hotărârilor atacate, ci doar chestiuni ce ţin de aprecierea judecătorului asupra individualizării sancţiunilor penale stabilite şi care nu mai pot fi cenzurate de instanţa de ultim control judiciar.

Potrivit art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (1968), hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.

Analizând, în acest context, criticile invocate de recurentele părţi civile P.A.L. şi P.I., astfel cum au fost detaliate în scris, cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), se observă că acestea nu vizează, de fapt, greşita aplicare a legii, ci o chestiune de temeinicie, în realitate contestându-se modul în care instanţele inferioare au apreciat cuantumul daunelor morale, aspect care, însă, nu se încadrează în motivul de recurs menţionat şi, drept urmare, nu poate forma obiectul cenzurii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte criticile formulate de inculpatul H.C.M. în sensul că lipseşte vinovăţia în comiterea activităţii infracţionale, din declaraţiile martorilor rezultând că neonorarea contractelor încheiate s-a datorat crizei economice -şi nu intenţiei de a prejudicia părţile civile, se constată că acestea au fost circumscrise iniţial cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (1968), pentru ca, la termenul de dezbateri, să fie susţinute prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (1968).

Or, prin formularea acestei critici, inculpatul a contestat, practic, probele administrate în cauză şi situaţia de fapt reţinută de Tribunal şi Curtea de Apel, încercând să acrediteze ideea că materialul probator administrat nu este apt să răstoarne prezumpţia de nevinovăţie care operează în favoarea sa, situaţie care nu se încadrează, însă, nici în motivul de recurs invocat iniţial şi nici în cel susţinut cu ocazia dezbaterilor, putând fi circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 385 C. proc. pen. (1968), în reglementarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013. Insă, aşa cum s-a arătat, în realizarea scopului de a include în sfera de control judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (1968) a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, context în care critica invocată de recurent şi care nu se referă la chestiuni de drept, ci vizează presupuse erori de fapt ce ar fi fost comise de instanţele inferioare, nu mai poate fi analizată cu ocazia soluţionării prezentei căi de atac."

2. Examinând recursurile formulate de inculpaţii H.C.M. şi R.C.G. din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 5 C. pen., cu referire la Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că respectivele dispoziţii sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte, realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de mcriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, C. pen. anterior, acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru recurenţi.

În acest sens, Înalta Curte constată că inculpaţii au fost condamnaţi de instanţele inferioare pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, care îşi găseşte corespondent în noua reglementare în dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Ca element de noutate, în N.C.P. s-a renunţat la agravarea pedepsei pentru înşelăciunea care a produs consecinţe deosebit de grave, faptă incriminată în reglementarea anterioară ca variantă agravată, legiuitorul actual înţelegând să sancţioneze făptuitorii cu aceeaşi pedeapsă indiferent de cuantumul daunelor provocate. Totodată, se observă că, în pofida demersurilor întreprinse de instanţă prin încheierile din data de 27 februarie 2014 4iJLmaiJ21)JL4-^ civile nedorind să se împace cu inculpaţii.

Pe de altă parte, se constată că în sarcina inculpaţilor a fost reţinută forma continuată a infracţiunii, prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), H.C.M. fiind condamnat pentru 9 acte materiale, iar recurentul R.C.G. pentru 7 acte materiale. Spre deosebire de vechea codificare, în noua lege penală generală (art. 35 C. pen.), se prevede că infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect activ, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, situaţie care, însă, nu se regăseşte în speţă, faptele celor doi recurenţi mtranind, potrivit C. pen. actual, elementele constitutive a câte 9 şi respectiv 7 infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen., săvârşite în concurs real, potrivit art. 38 alin. (1) C. pen.

Or, în acest context, ar deveni incidente dispoziţiile art. 39 C. pen., care, în comparaţie cu cele ale art. 34 C. pen. (1969), care prevedeau sistemul cumulului juridic cu spor facultativ, instituie cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu, astfel încât în situaţia în care, în cauză, faptele inculpaţilor ar fi reîncadrate în noile texte de mcriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu. limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, la câte o pedeapsă rezultantă ce ar depăşi cuantumul sancţiunilor penale stabilite prin hotărârea atacată în cazul fiecăruia dintre recurenţi, în temeiul legii penale anterioare.

În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, reţinută în privinţa inculpatului R.C.G., se constată că în noua reglementare acesta este mai sever faţă de legea penală anterioară care prevedea un spor facultativ de până la 10 ani închisoare (art. 39 alin. (4) C. pen. 1969), actualul legiuitor recurgând la majorarea obligatorie cu jumătate a limitelor speciale de pedeapsă (art. 43 alin. (5) C. pen.) pentru a sancţiona persoanele care perseverează pe calea criminalităţii şi care au executat prima condamnare. Or, întrucât judecătorul fondului nu a dat eficienţă acestei cauze de agravare a pedepsei în. privinţa inculpatului R.C.G., legea penală anterioară se învederează ca fiind mai favorabilă acestuia.

Mai mult, se constată că în privinţa inculpatului R.C.G. au fost reţinute circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), care nu se mai regăsesc în cuprinsul art. 75 C. pen. intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Totodată, se observă că, deşi în noua reglementare s-a menţinut obligativitatea reducerii pedepsei când există circumstanţe atenuante (având în vedere că în privinţa inculpatului H.C.M. s-au reţinut dispoziţiile art. 74 lit. a) C. pen. 1969), sistemul acestei reduceri a fost reconsiderat, în sensul că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită să reduc cu o treime, spre deosebire de C. pen. anterior în care, pedeapsa principală se reducea sub minimul special, dar nu mai jos de o anumită limită care varia în raport de gravitatea în abstract a infracţiunii.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile părţii generale a C. pen. din 1969 creează o situaţie mai avantajoasă pentru inculpatul H.C.M. şi din perspectiva modalităţii de executare a pedepsei ce a fost stabilită prin sentință, este de menţionat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 din C. pen., instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere.

Astfel, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul H.C.M., condamnat la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere, înalta Curte constată că, deşi art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 86 C. pen. (1969), noua lege penală generală nu mai prevede ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (aşa cum prevedea art. 866 C. pen. 1969 ), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligaţii, ce anterior aveau caracter facultativ, situaţie în care, din această perspectivă, legea penală mai favorabilă este tot C. pen. anterior.

Aşadar, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurenţilor inculpaţi, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru aceştia este reglementarea anterioară, iar nu cea în vigoare la data soluţionării recursului.

Ca urmare, având în vedere toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.(1968), va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii H.C.M. şi R.C.G. şi de părţile civile P.A.L. şi P.I. împotriva Deciziei penale nr. 87/A din 08 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi având în vedere că aceştia se află în culpă procesuală, îi va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. pen.(1968), la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 193 C. proc. pen. (1968), recurenţii inculpaţi H.C.M. şi R.C.G. vor fi obligaţi la plata sumei de câte 1.425 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele părţi civile M.N. şi M.C.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGH

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii H.C.M. şi R.C.G. şi de părţile civile P.A.L. şi P.I. împotriva Deciziei penale nr. 87/A din 08 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenţii inculpaţi H.C.M. şi R.C.G. la plata sumei de câte 300 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurenţii inculpaţi H.C.M. şi R.C.G. la plata sumei de câte 1.425 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele părţi civile M.N. şi M.C.G.

Obligă recurentele părţi civile P.A.L. şi P.I. la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2857/2014. SECŢIA PENAL. Omorul calificat...		ICCJ. Decizia nr. 310/2014. Penal. Luare de mită (art. 254... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2857/2014. SECŢIA PENAL. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Omorul (art. 174 C.p.), lovirea sau alte violenţe (art. 180 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 310/2014. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Dare de mită (art. 255 C.p.), traficul de influenţă (art.257 C.p.), falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.). Apel