ICCJ. Decizia nr. 387/2014. Penal. Favorizarea infractorului (art. 264 C.p.). Denunţarea calomnioasă (art. 259 C.p.), falsul intelectual (art. 289 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.), falsul în declaraţii (art. 292 C.p.). Apel

Decizii penale ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 387/A/2014

Dosar nr. 1765/33/2012

Şedinţa publică din 19 noiembrie 2014

Asupra apelului penal de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 55 din 16 mai 2013 a Curţii de Apel Cluj, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. au fost achitaţi inculpaţii:

1. M.R.V., de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunilor de:

- favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. şi

- fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

2. P.D.A., de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunilor de:

- favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. şi

- fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

3. P.V.A., de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunilor de:

- favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen.,

- fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. şi

- fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

4. F.P., de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunilor de:

- favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. şi

- fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

5. B.P.A., de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunilor de:

- instigare la fals în declaraţii prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 292 C. pen., cu referire la actul material privind pe inculpatul P.D.A.

- uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.,

- fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. şi

- denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B.P.A. de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunilor de:

- instigare la fals în declaraţii prevăzută art. 25 C. pen. raportat la art. 292 C. pen., cu referire la actele materiale privind pe inculpaţii M.R.V. şi P.V.A.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, emis în Dosarul nr. 451/P/2011 au fost trimişi în judecată inculpaţii:

- M.R.V., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. şi

- fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen.,

- toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

- P.D.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. şi

- fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen.,

- toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

- P.V.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen.,

- fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. şi

- fals intelectual prev. de art. 289 C. pen.,

- toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

- F.P., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. şi

- fals intelectual prev. de art. 289 C. pen.,

- toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

- B.P.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- instigare la fals în declaraţii prev. art. 25 C. pen. rap. la art. 292 C. pen.,

- uz de fals prev. de art. 291 C. pen.,

- fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. şi

- denunţare calomnioasă prev. de art. 259 alin. (1) C. pen.

- cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a) C. pen.

- M.R.V., pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. şi

- fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen.,

- toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În esenţă în sarcina inculpaţilor s-au reţinut următoarele:

1. La data de 18 octombrie 2011 inculpatul M.R.V. s-a prezentat în faţa notarului public M.O., declarând în mod fals că în data de 19 mai 2009, în timp ce era arestat într-o cauză instrumentată de B.C.C.O. Cluj a fost bătut în timpul anchetei doar de către ofiţerul P.V.A., nu şi de ofiţerul B.P.A., care la acea dată era condamnat definitiv pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 250 C. pen., faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen.

S-a mai reţinut că prin această declaraţie inculpatul a comis infracţiunea de favorizarea infractorului, prev. de art. 264 C. pen. întrucât ştia că acea declaraţie va fi folosită de către condamnatul B.P.A., în procedura revizuirii hotărârii prin care acesta a fost condamnat, pentru ca acesta să scape de condamnare şi consecinţele condamnării.

2. Cu privire la inculpatul P.V.A. s-a reţinut că, în scopul ajutării infractorului B.P.A. în demersul lui de a îngreuna executarea pedepsei şi de a scăpa de consecinţele hotărârii de condamnare adoptată în Dosarul nr. 962/33/2010 a Curţii de Apel Cluj, s-a prezentat în faţa notarului public L.O.I. după rămânerea definitivă a acestei hotărâri şi, după ce a luat cunoştinţă de prevederile art. 292 C. pen., a declarat în mod nereal că este singura persoană care, în data de 19 mai 2009 a aplicat mai multe lovituri în zona capului numitului M.R.V., respectiv o lovitură de picior în zona tibiei susnumitului, această declaraţie nefiind corespunzătoare adevărului, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. şi fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen.

În sarcina inculpatului P.V.A. s-a mai reţinut că la data de 19 mai 2009 în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitate de ofiţer în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca, între orele 15.10 -15.30, a încheiat şi semnat un proces-verbal, împreună cu inculpaţii B.P.A. şi F.P., în care au consemnat în mod necorespunzător adevărului că numitul M.R.V. „s-a lovit în faţă cu genunchiul piciorului drept", cu intenţia de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, având în vedere că anterior l-a agresat pe M.R.V., faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 C. pen.

3. Referitor la inculpatul P.D.A., s-a arătat în actul de sesizare că în data de 01 noiembrie 2011, cu scopul de a favoriza pe infractorul B.P.A. în demersul acestuia de a influenţa judecarea unei cereri de revizuire, exercitată în legătură cu Dosarul nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj şi implicit de a îngreuna executarea pedepsei adoptate în Dosarul nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, în faţa notarului public L.O.I., după ce a luat cunoştinţă de prevederile art. 292 C. pen. şi a declarat în mod necorespunzător adevărului că a auzit când în data de 19 mai 2009 în biroul nr. 3 de la sediul B.C.C.O. Cluj-Napoca numitul M.R.V. l-a ameninţat pe infractorul B.P.A., că dacă nu declară că l-a văzut pe P.V.A. când îl lovea, îl va reclama şi pe el pentru lovire, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. şi fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen.

4. Cu referire la inculpatul B.P.A., s-a reţinut că acesta i-a îndemnat pe inculpaţii M.R.V., P.V.A. şi P.D.A. să formuleze declaraţiile notariale false enunţate mai sus, după care, deşi a cunoscut că declaraţiile date de cei trei în faţa unor notari publici nu corespund adevărului, cu scopul de a motiva cererea de revizuire formulată în dosarul penal nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj prin avocat D.G., înregistrată la data de 16 noiembrie 2011 sub nr. 19/111/6/2011 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, a folosit aceste înscrisuri în vederea producerii unei consecinţe juridice, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. şi instigare la fals în declaraţii prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 292 C. pen.

S-a mai reţinut în sarcina aceluiaşi inculpat B.P.A. faptul că în data de 19 mai 2009 în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitate de ofiţer în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca, între orele 15.10 - 15.30, a încheiat şi semnat un proces-verbal, împreună cu inculpaţii P.V.A. şi F.P., în care au consemnat în mod necorespunzător adevărului că numitul M.R.V. „s-a lovit în faţă cu genunchiul piciorului drept", cu intenţia de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, având în vedere că anterior l-a agresat pe M.R.V., faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual prev. de art. 289 C. pen.

De asemenea, s-a reţinut că inculpatul B.P.A. cunoscând împrejurarea că fusese condamnat definitiv la data de 05 octombrie 2011 pentru infracţiunea de purtare abuzivă în Dosarul nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, că cererea de revizuire a acestei sentinţe i-a fost respinsă prin sentinţa penală nr. 2 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj şi cunoscând faptul că inculpatul M.R.V. a dat în faţa notarului public o declaraţie mincinoasă la data de 18 octombrie 2011 prin care încerca să-l dezvinovăţească, a formulat la data de 10 august 2012 o plângere penală împotriva acestuia pentru comiterea infracţiunii de denunţare calomnioasă cu referire la plângerea formulată de acesta împotriva lui la data de 21 mai 2009. S-a apreciat că formularea acestei plângeri întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de denunţare calomnioasă, prev. de art. 259 alin. (1) C. pen.

5. Cu referire la inculpatul F.P., s-a reţinut că în data de 19 mai 2009 în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitate de ofiţer în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca, între orele 15.10 -15.30, a încheiat şi semnat un proces-verbal, împreună cu inculpaţii P.V.A. şi B.P.A., în care au consemnat în mod necorespunzător adevărului că numitul M.R.V. „s-a lovit în faţă cu genunchiul piciorului drept”, cu intenţia de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, având în vedere că anterior aceştia doi l-au agresat pe M.R.V. în cursul anchetei, proces-verbal fiind ulterior invocat în apărare de către inculpaţi în dosarul în care erau incriminaţi pentru purtare abuzivă. Acuzarea a apreciat că această faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. şi favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen.

Audiaţi în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată, toţi cei cinci inculpaţi nu au recunoscut comiterea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, susţinând că sunt nevinovaţi.

I. Starea de fapt reţinută prin actul de sesizare:

Prin rechizitoriul nr. 225/P/2009 din 10 iunie 2010 inculpaţii P.V.A. şi B.P.A. au fost trimişi în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă prev. de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen., constând în aceea că în calitate de ofiţeri de poliţie în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca şi lucrători de poliţie judiciară, delegaţi să efectueze acte de cercetare penală în Dosarul nr. 49 D/P/2008 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj prin rezoluţia din 04 noiembrie 2008 adoptată de procuror în acel dosar, în data de 19 mai 2009, în jurul orei 14.30, în sediul unităţii la care îşi desfăşurau activitatea, situat în Cluj-Napoca, P-ţa 1 Mai, au aplicat cu pumnii şi picioarele mai multe lovituri părţii vătămate M.R.V. care era arestat preventiv în Dosarul nr. 49D/P/2008 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj, şi care se afla încătuşat într-un birou după ce a participat la o confruntare în cadrul activităţii de urmărire penală, cauzându-i leziuni corporale care au necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Cei doi inculpaţi au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă la pedeapsa de câte 5000 RON amendă pentru săvârşirea infracţiunii de mai sus prin sentinţa penală nr. 46 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj în Dosarul nr. 962/33/2010.

Împotriva acestei sentinţe, cei doi inculpaţi au formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin decizia din 05 octombrie 2011 a respins recursul, sentinţa Curţii de Apel Cluj rămânând definitivă.

După condamnarea lor în primă instanţă şi anterior judecării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cei doi inculpaţi, în cursul lunii august 2011, au solicitat numiţilor J.I.M. şi M.A. să se prezinte în faţa notarului public F.T.M. pentru a face o declaraţie despre o discuţie ce ar fi avut loc între P.V.A. şi M.R.V., în legătură cu procesul penal ce se afla pe rolul instanţei supreme.

Din cele două declaraţii notariale rezultă că inculpatului M.R.V. i-ar fi părut rău ulterior că a depus plângere penală împotriva inculpaţilor P.V.A. şi B.P.A., deoarece vinovat pentru săvârşirea faptei de purtare abuzivă ar fi fost doar inculpatul P.V.A.

Cele două declaraţii au fost ulterior prezentate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la judecarea recursului, însă, raportat la probele administrate în cauză şi ţinând cont de declaraţiile contradictorii date de inculpaţi, element ce releva nesinceritatea acestora asuprea derulării evenimentelor, iar pe de altă parte, ţinând cont de declaraţiile părţii vătămate, care se coroborau cu declaraţiile martorilor şi cu actele medicale, instanţa supremă prin decizia penală nr. 3414 din 05 octombrie 2011 a respins recursul formulat de P.V.A. şi B.P.A.

Având în vedere că, la data de 05 octombrie 2011 prin decizia penală nr. 3414 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a rămas definitivă sentinţa penală nr. 46/2011 a Curţii de Apel Cluj, începând din data de 05 octombrie 2011, prin ordin al Ministrului Administraţiei şi Internelor, s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu a inculpaţilor P.V.A. şi B.P.A.

Acuzarea a reţinut că cei doi inculpaţi, deşi au luat la cunoştinţă de obligaţiile de plată a amenzilor penale în 12, respectiv 10 octombrie 2011, dorind să eludeze consecinţele condamnării de mai sus, s-au hotărât să recurgă la „fabricarea” unor declaraţii notariale, din care să reiasă informaţii contrare probelor administrate în cauză.

1. Astfel, prima persoană contactată în acest sens a fost inculpatul M.R.V., care între timp a fost condamnat, la pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere pe termen de 4 ani, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (sentinţa penală nr. 485 din 12 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj, adoptată în Dosarul nr. 3252/117/2009 şi decizia penală nr. 107 din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj).

Având în vedere că această pedeapsă a rămas definitivă prin decizia penală nr. 4035 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul M.R.V. (partea vătămată din dosarul în care P.V.A. şi B.P.A. au fost condamnaţi) era conştient de faptul că nu va risca o condamnare mai severă dacă se va descoperi săvârşirea unei noi fapte penale comise de el, motiv pentru care, în pofida probelor administrate în cauză a fost de acord să se prezinte în faţa unui notar pentru a da o declaraţie contrară celor susţinute de el până atunci.

Pentru a-l ajuta pe condamnatul B.P.A. în demersul lui de a îngreuna executarea pedepsei şi de a scăpa de consecinţele hotărârii de condamnare amintită mai sus, respectiv pentru a îngreuna executarea pedepsei prin promovarea unei cereri de revizuire, ce urma să fie depusă de B.P.A., numitul M.R.V. în data de 18 octombrie 2011 s-a prezentat în faţa notarului M.O., ocazie cu care după ce a luat cunoştinţă de prevederile art. 292 C. pen., a declarat că „niciodată nu a fost lovit sau ameninţat de către poliţistul B.P.A. şi că a făcut plângere penală faţă de acesta doar pentru faptul că a fost enervat de faptul că a fost lovit de către poliţistul P.V.A.”.

În cursul urmăririi penale efectuate în cauza de mai sus, inculpatul M.R.V. a susţinut în mod constant că a fost lovit de ambii inculpaţi, inclusiv de inculpatul B.P.A., iar cu ocazia confruntării sale cu cel din urmă în data de 27 aprilie 2010, a accentuat faptul că a fost lovit de susnumitul cu vârful piciorului în zona ochiului. Tot cu ocazia acestei confruntări M.R.V. a negat categoric faptul că l-ar fi ameninţat pe B.P.A. în sensul că dacă nu va spune ce i-a făcut P.V.A. va depune plângere împotriva acestuia, arătând că nu avea cum să facă astfel de declaraţii din moment ce tocmai B.P.A. a fost cel care i-a provocat leziunea.

Aceste declaraţii au fost susţinute de M.R.V. în toată faza de urmărire penală, în faza de judecată şi, mai mult decât atât, susnumitul şi-a susţinut plângerea penală formulată împotriva celor doi şi prin nota de şedinţă, depusă pentru termenul din 23 martie 2011 la Curtea de Apel Cluj.

Totodată, a susţinut acuzarea, inculpatul M.R.V. a declarat în mod mincinos în faţa notarului public că ar fi fost sfătuit de procurorul de caz să nu îşi retragă plângerea, în lunile iulie-august 2011, deoarece în acest caz împotriva sa se vor efectua cercetări pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă. În realitate, inculpatul M.R.V., în perioada respectivă nu a fost citat sau audiat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, pentru a i se atrage atenţia asupra comiterii vreunei infracţiuni în cazul în care îşi retractează declaraţiile.

Fiind audiat cu privire la învinuirea ce i s-a adus în cauză, inculpatul M.R.V. a negat că ar fi primit sume de bani de la inculpatul B.P.A., pentru a da această declaraţie, dar contrar celor afirmate de inculpatul B.P.A., care a declarat că s-a întâlnit cu M.R.V., în prezenţa inculpatului P.V.A., pentru a discuta despre introducerea unei cereri de revizuire, M.R.V. a arătat că el l-a contactat pe B.P.A. pentru a-i propune să dea o declaraţie notarială, prin care să arate că acesta este nevinovat.

Prin aceeaşi declaraţie, inculpatul M.R.V. a arătat că nu ţine minte să fi făcut vreo referire la „procurorul de caz”, recunoscând astfel, implicit, că şi sub acest aspect a dat o declaraţie falsă, în faţa notarului public.

2. În data de 25 octombrie 2011 (la o săptămână după ce inculpatul M.R.V. a dat declaraţia considerată de acuzare necorespunzătoare adevărului în faţa notarului M.O.), tot cu scopul ajutării inculpatului B.P.A., s-a reţinut că s-a prezentat în faţa notarului public L.O.I. şi inculpatul P.V.A., care după ce a luat cunoştinţă de prevederile art. 292 C. pen., a declarat că este singura persoană care în data de 19 mai 2009 a aplicat mai multe lovituri în zona capului inculpatului M.R.V., respectiv o lovitură de picior în zona tibiei susnumitului. Această declaraţie s-a considerat că nu corespunde adevărului având în vedere că din probele administrate în Dosarul nr. 962/33/2010 rezultă că inculpatul M.R.V. a fost lovit şi de către inculpatul B.P.A. S-a mai arătat de asemenea că inculpatul P.V.A. în declaraţia notarială a arătat în mod clar că doreşte ca aceasta să fie folosită la introducerea unei cereri de revizuire în cauză.

Prin această declaraţie, inculpatul P.V.A. a recunoscut practic săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, pentru care a fost condamnat, după care a încercat să acrediteze ideea că a fost singurul autor, iar inculpatul B.P.A. nu l-ar fi lovit pe M.R.V., acesta intrând în biroul în care era agresat M.R.V. după aplicarea loviturilor de către el.

Acuzarea a susţinut însă că în declaraţiile sale, date în faza de urmărire penală (în dosarul în care a fost condamnat), inculpatul P.V.A. a arătat că după terminarea confruntării a rămas în biroul nr. 7, împreună cu B.P.A., F.P. şi M.R.V., ocazie cu care M.R.V. ar fi strigat fără să fie bătut „dacă vreţi bateţi-mă”. Acelaşi inculpat P.V.A., în faţa instanţei de fond, în 07 octombrie 2010, a arătat că în biroul nr. 7 a procedat la încătuşarea inculpatului M.R.V. în prezenţa inculpatului B.P.A. şi abia după încătuşare M.R.V. a început să strige „mă bate, mă bate”.

Inadvertenţa declaraţiei notariale a inculpatului P.V.A. cu realitatea s-a apreciat că este dovedită şi prin faptul că în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a arătat că nu are interese contrare în cauză cu numitul B.P.A., ocazie cu care amândoi au arătat că sunt nevinovaţi, P.D.A. accentuând faptul că „urmărirea penală şi soluţionarea cauzei în primă instanţă s-au desfăşurat sub imperiul unor duşmănii locale” şi „cunoaşte sentimentul condamnatului nevinovat”.

Inculpatul P.V.A., în declaraţia sa de învinuit, a arătat că după condamnarea lor definitivă, el şi inculpatul B.P.A. s-au întâlnit cu M.R.V., la un restaurant din cartierul Gruia din Cluj-Napoca, dar la această întâlnire nu au avut loc discuţii privind revizuirea sau declaraţiile notariale. Totodată, inculpatul a recunoscut că după condamnarea sa, colegii lui de serviciu „au făcut o chetă” pentru a-l ajuta să plătească amenda penală şi cheltuielile legale de proces, dar el a refuzat primirea banilor.

3. S-a reţinut în continuare în actul de sesizare că i nculpatul B.P.A. se afla deja în posesia a două declaraţii false, date în faţa unui notar, însă, având în vedere că era vorba de declaraţia unor persoane implicate direct în actele de agresiune, a considerat că pentru a fi mai convingător în cazul depunerii unei cereri de revizuire este necesară obţinerea unei declaraţii şi din partea unui „martor”, motiv pentru care a solicitat şi inculpatului P.D.A. (ofiţer de poliţie - fost coleg cu inculpaţii B.P.A. şi P.V.A.) să facă o declaraţie notarială, aptă să fie folosită într-o procedură de revizuire.

În data de 01 noiembrie 2011, a reţinut acuzarea, cu scopul de a favoriza pe infractorul B.P.A. să se sustragă de la executarea pedepsei, inculpatul P.D.A. s-a prezentat în faţa notarului public L.O.I. şi după ce a luat cunoştinţă de prevederile art. 292 C. pen., a declarat în mod necorespunzător adevărului că a auzit când în data de 19 mai 2009 în biroul nr. 3 de la sediul B.C.C.O. Cluj-Napoca inculpatul M.R.V. l-a ameninţat pe B.P.A. „că dacă nu declară că l-a văzut pe P.V.A. când îl lovea, îl va reclama şi pe el pentru lovire”. Aşa cum rezultă din declaraţiile inculpatului P.D.A., acesta a mai fost la birourile a doi notari publici, care au refuzat să încheie un astfel de act la cererea lui, dar a luat legătura cu inculpatul B.P.A., care l-a trimis la biroul notarului public L.O.I., spunându-i că acest notar a consemnat şi declaraţia inculpatului P.V.A.

Această declaraţie notarială a inculpatului P.D.A. a fost apreciată ca fiind în contradicţie flagrantă cu declaraţia acestuia din data de 07 mai 2010, dată în calitate de martor în cursul urmăririi penale desfăşurate în Dosarul nr. 225/P/2009, ocazie cu care a susţinut că „nu ţin minte ca după acest incident (care a avut loc în sediul B.C.C.O. Cluj-Napoca la 19 mai 2009) M.R.V. să fi spus că ar fi fost lovit de vreunul din colegii mei”.

Declaraţia notarială, de mai sus, însă, corespunde cu cele susţinute de inculpatul P.D.A., în calitate de martor, în faţa instanţei de judecată în data de 20 ianuarie 2011, având în vedere că din înregistrarea declaraţiei, date în faţa instanţei, rezultă că inculpatul doar a repetat una dintre afirmaţiile sale, făcute în faţa instanţei de fond.

Din analiza declaraţiilor de mai sus, acuzarea a apreciat că reiese motivul pentru care inculpatul P.D.A. a acceptat să furnizeze în faţa notarului public „o variantă nouă" a declaraţiilor sale. Acest motiv ar fi fost intenţia acestuia de a favoriza infractorul condamnat, B.P.A., care avea nevoie pentru declanşarea procedurii de revizuire de „împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei”. Or, inculpatul P.D.A. a ales să pună la dispoziţia instanţei de revizuire prin intermediul inculpatului B.P.A., această împrejurare nouă cu preţul săvârşirii unei infracţiuni şi anume prin efectuarea unei declaraţii false în faţa notarului public.

În cursul urmăririi penale inculpatul P.D.A. a recunoscut că a dat declaraţia notarială la cererea inculpatului B.P.A., dar a arătat că nu a cunoscut faptul că acesta va prezenta declaraţia ca pe o împrejurare nouă, având în vedere că acelaşi lucru l-a declarat şi în faţa instanţei de fond.

Această apărare nu a fost luată în considerare, ţinându-se cont de faptul că însuşi inculpatul P.D.A. a ţinut să precizeze în faţa notarului public că această declaraţie serveşte la introducerea unei cereri de revizuire.

De fapt, a apreciat acuzarea, gestul inculpatului P.D.A. denotă că acesta a conştientizat importanţa aspectului nou, care nu a adus nici un beneficiu inculpaţilor când a fost prezentat în faţa instanţei, în lipsa coroborării sale cu alte probe şi datorită contradictorialităţii sale cu cele declarate în faza de urmărire penală, motiv pentru care a ţinut să repete declaraţia sa, necorespunzătoare adevărului şi în faţa notarului public.

4. Cu toate că numitul B.P.A. a cunoscut că declaraţiile date de inculpaţii M.R.V., P.V.A. şi P.D.A. în faţa unor notari publici nu corespund adevărului, cu scopul de a motiva cererea de revizuire formulată în dosarul penal nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj prin avocat D.G., înregistrată la data de 16 noiembrie 2011 sub nr. 19/111/6/2011 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, a folosit aceste înscrisuri în vederea producerii unor consecinţe juridice. Mai precis, în cererea de revizuire înregistrată sub nr. 19/111/6/2011 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpatul B.P.A. a enumerat la „fapte şi împrejurări noi” declaraţiile notariale ale învinuiţilor M.R.V., P.V.A. şi P.D.A.

Totodată, în cauză s-a apreciat de către organul de urmărire penală că există probe că numitul B.P.A. i-a îndemnat pe cei trei să formuleze declaraţiile notariale false de mai sus. Acuzarea a reţinut astfel că rezultă din declaraţia inculpatului P.D.A. că acesta s-a prezentat în faţa notarilor publici la solicitarea inculpatului B.P.A., şi mai mult decât atât după ce iniţial doi notari publici au refuzat încheierea unor acte de consemnare a unei astfel de declaraţii, a luat legătura tot cu inculpatul B.P.A. care l-a îndemnat să meargă la notarul public L.O.I., spunând că şi inculpatul P.V.A. a fost la notarul respectiv. De aici s-a considerat că rezultă faptul că inculpatul B.P.A. cunoştea şi faptul că P.V.A. a făcut declaraţii în faţa unui anume notar public.

5. Din declaraţiile inculpatului M.R.V., date în dosarul în care a avut calitatea de parte vătămată s-a apreciat că rezultă faptul că, în timp ce era bătut de inculpaţii P.V.A. şi B.P.A., a intrat în biroul în care era agresat şi inculpatul F.P., care i-a surprins pe cei doi şi i-a întrebat „ce fac”, nu ştiu că avocaţii încă nu au plecat din sediu? Mai mult, M.R.V. a arătat la acel moment că inculpatul F.P., care nu l-a lovit, le-a cerut celor doi să se oprească şi să nu-l mai agreseze, dar în acelaşi timp, acelaşi M.R.V. a arătat că, deşi iniţial s-a bucurat că cineva îi ia apărarea, imediat şi-a dat seama că este vorba despre o apărare conjuncturală, având în vedere că F.P. a zis către ceilalţi să se oprească, pentru că avocaţii sunt încă în zonă.

Acuzarea a susţinut că, având în vedere că inculpatul M.R.V., după ce a fost agresat de inculpaţii B.P.A. şi P.V.A., a început să prezinte în locuri vizibile ale corpului urmele agresiunii, cei doi împreună cu F.P. au luat hotărârea de a întocmi un proces-verbal cu date necorespunzătoare adevărului, din care să rezulte că M.R.V. s-ar fi autovătămat. Redactarea acestui proces-verbal, a susţinut acuzarea, era absolut necesară, deoarece inculpatul M.R.V. urma să fie reintrodus în arestul I.P.J. Cluj, unde urma să fie examinat înainte să fie reprimit şi trebuiau să existe motive de justificare a leziunilor; pe de altă parte inculpatul M.R.V. ar fi adus clar la cunoştinţa agresorilor că va depune plângere penală împotriva lor şi această plângere putea fi contracarată de acest proces-verbal.

Inculpatul M.R.V. a susţinut la acel moment că inculpatul B.P.A. i-a atras atenţia să nu spună că a fost lovit pentru că îşi va face singur rău în dosarul în care era cercetat, punându-i în vedere că va întocmi proces-verbal pentru ultraj.

Lucrătorii de poliţie, cu această ocazie, între orele 15.00 - 15.30, au încheiat un proces-verbal, semnat de inculpaţii B.P.A., P.V.A. şi F.P., din care a rezultat, în mod necorespunzător adevărului, că inculpatul M.R.V. s-ar fi lovit în faţă cu genunchiul piciorului drept.

Deşi, a reţinut acuzarea, din acest proces-verbal ar rezulta că cei trei inculpaţi au văzut când inculpatul M.R.V. s-a autovătămat, cu ocazia confruntării dintre inculpaţii B.P.A. şi M.R.V., primul a spus că nu a văzut momentul când M.R.V. şi-ar fi aplicat o lovitură de genunchi în zona feţei. De asemenea, inculpatul B.P.A. a recunoscut că după întocmirea procesului-verbal i-a spus inculpatului M.R.V. că „aşa cum el are drepturi procesuale să formuleze plângeri şi el are dreptul să încheie un proces-verbal despre cele întâmplate”.

Intenţia inculpaţilor B.P.A., P.V.A. şi F.P. de a întocmi un proces-verbal, în fals, s-a apreciat că este evidentă raportat la faptul că aceştia relatează un act de autovătămare al inculpatului M.R.V., în condiţiile în care primii doi au exercitat personal actele de violenţă, iar cel de al treilea a văzut, a constatat consumarea acestora.

Inculpatul F.P., în declaraţiile sale date în calitate de martor în dosarul în care inculpaţii P.V.A. şi B.P.A. erau cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, a declarat inclusiv în faţa instanţei de judecată că „l-a văzut pe partea vătămată, care era încătuşat cu mâinile la spate şi stătea pe fotoliu, că s-a lovit cu genunchiul în zona feţei”. Acelaşi inculpat a participat la încheierea procesului-verbal din 19 mai 2009, care a fost întocmit cu intenţia de a contracara acuzaţiile lui M.R.V. aduse celor care I-au agresat. Mai mult, a reţinut acuzarea, acelaşi inculpat F.P., după încheierea procesului-verbal fals, l-a contactat telefonic şi pe şeful arestului I.P.J. D.C., aducându-i la cunoştinţă că M.R.V. s-a agresat singur, lovindu-se cu genunchiul în zona ochiului.

Prin urmare, s-a apreciat că, prin întocmirea procesului-verbal din 19 mai 2009, în cursul exercitării atribuţiilor de serviciu inculpaţii au vrut să contracareze acuzaţiile ce urmau a fi formulate de partea vătămată, susţinând faptul că aceasta s-a autovătămat. Din probele administrate în cauză, însă, s-a apreciat că rezultă că leziunile suferite de M.R.V. au fost cauzate de inculpaţii P.V.A. şi B.P.A. şi nu s-au datorat unor acţiuni de autovătămare. Acest lucru a fost constatat şi de către instanţele de judecată, care au dispus, respectiv, au menţinut condamnarea celor doi pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă.

6. S-a mai reţinut în rechizitoriu că inculpa tul B.P.A. „nu s-a oprit din comiterea faptelor de mai sus” şi deşi cunoştea că cele declarate de M.R.V., în faţa notarului public în data de 18 octombrie 2011, nu corespund adevărului, la data de 10 august 2012 a formulat o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a acestuia, pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă, prev. de art. 259 alin. (1) C. pen., arătând că acesta la data de 21 mai 2009, a depus o plângere penală, prin care a solicitat, în mod mincinos, tragerea lui la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă.

S-a mai apreciat în cuprinsul aceluiaşi act de sesizare că în cauză nu se impune începerea urmăririi penale faţă de numitul M.R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă prev. de art. 259 alin. (1) C. pen., deoarece fapta nu există, mai precis, acesta la data de 21 mai 2009, când a depus plângerea penală împotriva celor doi lucrători de poliţie judiciară din cadrul B.C.C.O. Cluj-Napoca, a relatat fapte corespunzătoare adevărului, ţinând să aducă la cunoştinţa organelor de urmărire penală că a fost agresat de către P.V.A. şi „colegul acestuia de birou”, care în urma cercetărilor efectuate s-a dovedit a fi B.P.A.

În încheiere, s-a menţionat în cuprinsul actului de sesizare că, în cauză, au existat informaţii în sensul că M.R.V. ar fi fost de acord cu schimbarea declaraţiilor sale şi implicit cu comiterea infracţiunilor arătate mai sus contra unei sume de bani, însă aceste informaţii nu au putut fi probate, în primul rând datorită faptului că una din persoanele care ar putea avea cunoştinţă de acest lucru, numita R.D.A.N. (avocat ales al inculpatului M.R.V. în dosarul în care acesta a fost parte vătămată), în data de 28 noiembrie 2011 a refuzat să dea o depoziţie de martor, invocând obligaţiile de confidenţialitate specifice profesiei de avocat.

În cursul urmăririi penale, a reţinut acuzarea, inculpatul M.R.V., pentru a împiedica aflarea unor amănunte în legătură cu acest aspect, a refuzat să acorde dezlegare prealabilă, conform art. 44 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, pentru ca R.D.A.N. să poată da declaraţii, în calitate de martor, în cauză.

Acuzarea a dedus în cuprinsul actului de sesizare, din declaraţiile contradictorii ale inculpaţilor M.R.V., P.V.A. şi B.P.A., referitoare la întâlnirea care a avut loc între ei, faptul că a avut loc o întâlnire separată între B.P.A. şi M.R.V., în urma căreia ultimul a fost de acord să dea declaraţia notarială din 18 octombrie 2011.

În rechizitoriu s-a menţionat în acest sens că „Abia în posesia acestei declaraţii şi doar după ce M.R.V. a refuzat „să colaboreze” cu P.V.A., în sensul revenirii asupra poziţiei sale de parte vătămată, B.P.A. a putut exercita suficientă presiune asupra inculpatului P.V.A., pentru ca acesta să preia asupra sa întreaga vinovăţie pentru actele de violenţă exercitate (…).

Cert este, însă, faptul că a existat o metodă, s-a găsit un mijloc prin care promisiunea învinuitului P.V.A. de a-l transforma pe învinuitul M.R.V. dintr-un „drogat jegos”, maltratat de către lucrătorii de poliţie, într-o „zână” a fost umplută cu conţinut de către învinuitul B.P.A., care l-a convins pe M.R.V. ca prin schimbarea declaraţiilor sale să îi devină „o zână salvatoare” în procedura de revizuire, pregătită inclusiv să execute o pedeapsă penală pentru faptele sale.”

La debutul cercetării judecătoreşti au fost respinse excepţiile formulate de apărare privind nelegala sesizare a instanţei de judecată pe considerentul întocmirii rechizitoriului de către un procuror care se afla în stare de incompatibilitate, cu consecinţa restituirii cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale.

La acelaşi termen de judecată (14 februarie 2013) a fost respinsă solicitarea de restituire a cauzei la organul de urmărire penală pe considerentul că urmărirea penală ar fi incompletă şi că nu au fost exact circumstanţiate faptele care ar face obiectul infracţiunilor de fals în declaraţii reţinute în sarcina inculpatului B.P.A. iar în conţinutul rechizitoriului nu au fost exact descrise elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual şi favorizarea infractorului, apreciindu-se că aceste aspecte ţin de fondul cauzei, urmând a fi analizate pe parcursul cercetării judecătoreşti şi odată cu pronunţarea hotărârii.

Inculpaţii au fost audiaţi separat, la acelaşi termen de judecată, potrivit prevederilor art. 324 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., niciunul dintre ei neînţelegând să uzeze de dispoziţiile art. 320¹ C. proc. pen.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarea stare de fapt:

Prin rechizitoriul nr. 225/P/2009 din 10 iunie 2010 inculpaţii P.V.A. şi B.P.A. au fost trimişi în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă prev. de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen., constând în aceea că în calitate de ofiţeri de poliţie în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca şi lucrători de poliţie judiciară, delegaţi să efectueze acte de cercetare penală în Dosarul nr. 49D/P/2008 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj prin rezoluţia din 04 noiembrie 2008 adoptată de procuror în acel dosar, în data de 19 mai 2009, în jurul orei 14.30, în sediul unităţii la care îşi desfăşurau activitatea, situat în Cluj-Napoca, P-ţa 1 Mai, au aplicat cu pumnii şi picioarele mai multe lovituri părţii vătămate M.R.V. care era arestat preventiv în Dosarul nr. 49D/P/2008 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj, şi care se afla încătuşat într-un birou după ce a participat la o confruntare în cadrul activităţii de urmărire penală, cauzându-i leziuni corporale care au necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

S-a reţinut în rechizitoriu că, după condamnarea lor în primă instanţă şi anterior judecării recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cei doi inculpaţi, în cursul lunii august 2011, au solicitat numiţilor J.I.M. şi M.A. să se prezinte în faţa notarului public F.T.M. pentru a face o declaraţie despre o discuţie ce ar fi avut loc între P.V.A. şi M.R.V., în legătură cu procesul penal ce se afla pe rolul instanţei supreme.

Din declaraţiile date de către cei doi martori atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, declaraţii care se coroborează cu cele ale inculpaţilor P.V.A. şi M.R.V. (care în instanţă au fost audiaţi separaţi, tocmai pentru a nu-şi influenţa reciproc declaraţiile) a reieşit că întâlnirea din cursul verii anului 2011 de la Tarniţa (după pronunţarea hotărârii de condamnare în primă instanţă) dintre inculpaţi şi martori a fost pur întâmplătoare, inculpatul M.R.V. fiind însoţit de martorul M.A. iar inculpatul P.V.A. de martorul J.I.M.

Toate cele patru declaraţii, atât cele din faza de urmărire penală cât şi cele din faţa instanţei de judecată sunt în aceeaşi notă, instanţa neavând nici un motiv să se îndoiască de sinceritatea cel puţin a martorilor, care sunt persoane total străine de prezenta cauză. Mai mult, martorul M.A. a fost cercetat tot pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri chiar de către inculpatul P.V.A., în acelaşi dosar în care a fost condamnat şi inculpatul M.R.V.

Ambii martori au declarat că după ce inculpatul P.V.A. l-a întrebat pe inculpatul M.R.V. dacă e mândru de ce a făcut (referindu-se la plângerea penală formulată de acesta din urmă şi soldată cu condamnarea în primă instanţă a inculpaţilor P.V.A. şi B.P.A.) acesta a răspuns „v-am zis că v-o fac, v-am făcut-o, asta e!”. În plus, martorul J.I.M. a adăugat că a auzit când M.R.V. a zis către inculpatul P.V.A.: „Îmi pare rău de celălalt că a picat şi el. De când m-aţi luat (n.n. - reţinut) m-am tot gândit cum să v-o fac (…)”. Afirmaţia a fost auzită şi de martorul M.A. căruia inculpatul M.R.V. i s-a confesat în acel moment şi i-a spus că îi pare rău pentru celălalt poliţist (B.P.A.) şi că a formulat denunţul şi împotriva acestuia doar pentru că, spre ghinionul lui, s-a aflat în acelaşi loc şi în acelaşi birou atunci.

Dincolo de faptul că depoziţiile celor doi martori, atât din faza de urmărire penală cât şi din faţa instanţei sunt identice (cu privire la aspectele esenţiale cauzei) cu cele arătate în declaraţiile notariale date de aceştia, Curtea a subliniat împrejurarea că cele relatate de martori în faţa instanţei (inclusiv faptul că la întrebarea inculpatului P.V.A. adresată inculpatului M.R.V. dacă trebuia să îşi dea genunchi în ochi, acesta din urmă a răspuns că „asta e”) au fost în întregime confirmate de declaraţiile inculpatului M.R.V. din faţa instanţei.

Astfel, acesta a arătat că singurul care l-a agresat (inclusiv în zona ochiului drept cu piciorul) a fost inculpatul P.V.A., că inculpatul B.P.A. nu l-a agresat în nici un fel şi că a făcut plângere penală şi împotriva inculpatului B.P.A. deoarece s-a enervat că a fost bătut în sediul poliţiei şi nu ar fi fost credibil dacă ar fi susţinut că a fost lovit doar de un singur poliţist, deoarece „se ştie că aceştia bat în echipă”. În ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.P.A., inculpatul M.R.V. a arătat textual că „în opinia mea, acesta s-a aflat la locul nepotrivit şi în momentul nepotrivit, iar acesta a fost ghinionul lui”.

Pentru prima dată de la incidentul din 2009, în declaraţia dată în faţa instanţei la data de 14 februarie 2013 inculpatul M.R.V. a arătat că doreşte să revină asupra tuturor declaraţiilor anterioare prin care ar fi negat faptul că s-ar fi autoagresat şi că, după ce a fost condus în al doilea birou, fiind încătuşat cu mâinile la spate şi gândindu-se că loviturile aplicate de inculpatul P.V.A. au fost superficiale şi nu pot fi evidenţiate la o eventuală examinare medico-legală, din poziţia şezut şi-a aplicat singur o lovitură cu genunchiul în ochiul drept, fiind observat doar de către inculpatul P.V.A. care a strigat atunci „haideţi că se loveşte”. A mai arătat inculpatul că nu s-a lovit de mai multe ori pentru că „i-a fost milă de el”.

Cu toate acestea, ca şi premisă pentru prezentarea în continuare a stării de fapt reţinută de către instanţă, Curtea a reţinut ca fiind corespunzătoare adevărului această din urmă declaraţie a părţii vătămate (care susţine varianta autoagresării) deoarece este singura care se coroborează cu cea mai mare parte a probelor administrate atât pe parcursul soluţionării prezentei cauze, cât şi pe parcursul soluţionării Dosarului nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj.

Astfel, în mod constant, atât inculpaţii P.V.A. şi B.P.A., cât şi martorii indirecţi, respectiv lucrătorii de poliţie care se aflau în acel moment aproape de locul incidentului au susţinut că partea vătămată - inculpatul M.R.V. s-a autoagresat (inculpatul P.V.A. revenind ulterior condamnării definitive şi arătând că i-a aplicat şi el înainte câteva palme peste cap şi o lovitură în tibie).

În acelaşi sens trebuie avute în vedere şi susţinerile martorului L.R. care, în declaraţia din data de 7 martie 2013, a arătat că „am întocmit cu acea ocazie, cu privire la inculpatul M.R.V. şi un raport de incident, pe care i l-am prezentat şefului ierarhic. Acel raport de incident a fost întocmit pe baza relatărilor şi afirmaţiilor inculpatului”.

Aceleaşi aspecte au fost relatate de martorul L.R. şi cu ocazia audierii sale în calitate de martor la data de 3 martie 2011, în Dosarul nr. 962/33/2010, ocazie cu care a relatat că „în cuprinsul raportului pe care l-am întocmit, eu am consemnat doar opinia lui M.R.V., astfel cum mi-a fost expusă de acesta”, respectiv faptul că „în timpul cercetărilor a fost agresat de un lucrător de poliţie”.

Aceste elemente conturează un alt aspect cu relevanţă deosebită în cauză, respectiv că inculpatul M.R.V. a susţinut iniţial că a fost agresat de un singur lucrător de poliţie. Abia a doua zi, inculpatul M.R.V. şi-a schimbat poziţia şi a început să declare, în mod constant, că ar fi fost agresat de doi lucrători de poliţie.

Aceste împrejurări au reieşit şi din declaraţia dată de martorul D.C. în cursul cercetărilor efectuate în Dosarul nr. 962/33/2010 unde arată că „în discuţia iniţială pe care am avut-o cu M.R.V., imediat după ce a fost adus la sediul unităţii, acesta s-a referit la un singur anchetator care l-a agresat şi al cărui nume nu-l cunoaşte iar în discuţia avută în ziua următoare a fost vorba de doi anchetatori, fără să îmi spună numele acestora”.

Această variantă a fost ulterior confirmată în discuţia purtată în vara anului 2011 la Tarniţa între inculpatul M.R.V. şi inculpatul P.V.A., discuţie surprinsă de martorii J.I.M. şi M.A. ale căror declaraţii notariale (fiind declaraţii extrajudiciare) în mod firesc nu au fost avute în vedere de către instanţa de recurs care a menţinut hotărârea de condamnare.

Nu în ultimul rând, cel mai important este faptul că pe parcursul soluţionării Dosarului nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj s-a efectuat un raport de constatare medico-legală, prin care s-a reţinut că leziunile pe care inculpatul M.R.V. le-a prezentat la examinare în zona ochiului drept „sunt consecinţa unei acţiuni solitare de lovire cu un corp dur, fără a putea exclude în totalitate existenţa a două lovituri”. S-a apreciat că un număr de 4-5 lovituri cu palma şi o lovitură cu vârful piciorului nu erau suficiente ca să poată determina producerea leziunilor descrise, „leziuni situate într-o zonă accesibilă atât autoproducerii, cât şi heteroproducerii”.

La acel moment, concluziile medico-legale nu se coroborau cu probele administrate decât în varianta heteroproducerii lor, astfel încât soluţia a fost de condamnare a ambilor inculpaţi.

Din acest moment, viziunea acuzării nu mai coincide cu starea de fapt care s-a conturat pe parcursul cercetării judecătoreşti în sensul că cei doi inculpaţi ar fi „premeditat” şi determinat pe inculpaţii M.R.V. şi P.D.A. să dea declaraţiile notariale ulterioare condamnării lor definitive.

S-a reţinut în rechizitoriu că prima persoană contactată în acest sens ar fi fost inculpatul M.R.V., care între timp a fost condamnat, la pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere pe termen de 4 ani, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Atât din probele administrate în cursul urmăririi penale, cât şi din cele administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti a rezultat că, de fapt, iniţiativa a aparţinut chiar inculpatului M.R.V., acesta arătând încă din faza de urmărire penală că el a dorit să discute cu inculpatul B.P.A., cerând în acest sens numărul acestuia de telefon de la inculpatul P.V.A. (cu care refuza să discute despre cauză, deoarece îl bătuse).

Declaraţia de mai sus nu se contrazice în aspectele esenţiale (referitoare la iniţiativa inculpatului M.R.V. în acest sens) cu declaraţia sa din faţa instanţei, în care a arătat că la o întâlnire întâmplătoare dintre el şi inculpatul P.V.A. a sosit ulterior şi inculpatul B.P.A., căruia i-a spus că doreşte cumva să îl ajute, însă în nici un caz inculpatul B.P.A. nu i-a cerut acest lucru şi că avea mustrări de conştiinţă. Acest aspect i l-a împărtăşit inculpatul M.R.V. anterior şi martorului M.A. cu prilejul întâlnirii de la Tarniţa în vara anului 2011, iar martorul i-a spus să se gândească bine ce face şi că este problema lui cum poate rezolva situaţia iscată de el, dacă tot o regretă.

Reiterând împrejurarea că inculpaţii au fost audiaţi separat la acelaşi termen de judecată din data de 14 februarie 2013, Curtea a constatat că din acest punct de vedere declaraţia inculpatului M.R.V. s-a coroborat întrutotul cu declaraţia inculpatului B.P.A. din faţa instanţei care a arătat următoarele:

„În ceea ce priveşte infracţiunea de instigare la fals în declaraţii care mi se reţine în sarcină arăt că după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru purtare abuzivă, a mea şi a coinculpatului P.V.A., acesta m-a sunat într-o seară şi m-a rugat să mă duc să mă întâlnesc cu el. Îmi amintesc că am fost într-un local de pe Cetăţuie unde l-am găsit pe inculpatul P.V.A. la masă cu inculpatul M.R.V., iar între noi au început nişte discuţii în cadrul cărora inculpatul M.R.V. a afirmat că nu are ce să discute cu P.V.A., însă îi pare rău de mine că m-a băgat nevinovat şi că ar dori să se revanşeze cumva. La solicitarea şi la iniţiativa inculpatului M.R.V. am schimbat cu acesta numerele de telefon. Menţionez că nu m-am gândit în acel moment la posibilitatea formulării unei cereri de revizuire a sentinţei de condamnare şi nu credeam de altfel că acest lucru ar fi vreodată posibil.

La circa o săptămână am fost sunat de către inculpatul M.R.V., care mi-a spus că a dat o declaraţie notarială în care a afirmat că nu eu l-am lovit şi că a fost lovit doar de P.V.A., în data de 19 mai 2009, sens în care mi-a solicitat să ne întâlnim pentru a-mi înmâna declaraţia, lucru pe care l-am şi făcut.”

Din actele dosarului a reieşit că la data de 18 octombrie 2011 inculpatul M.R.V. s-a prezentat de bună voie (şi după ce anterior se sfătuise cu noul său avocat) în faţa notarului public M.O., ocazie cu care după ce a luat cunoştinţă de prevederile art. 292 C. pen., a declarat că „niciodată nu a fost lovit sau ameninţat de către poliţistul B.P.A. şi că a făcut plângere penală faţă de acesta doar pentru faptul că a fost enervat de faptul că a fost lovit de către poliţistul P.V.A.”.

Nicăieri în cuprinsul acestei declaraţii nu s-a menţionat că aceasta a fost dată în scopul formulării unei eventuale cereri de revizuire (spre deosebire de declaraţia inculpatului P.D.A.), ceea ce vine să întărească susţinerile inculpatului B.P.A. că la acel moment nici măcar nu avea în vedere această posibilitate şi că ideea unei eventuale revizuiri i-a venit abia după ce a avut confirmarea de la inculpatul P.V.A. că el l-a agresat totuşi în acea împrejurare pe M.R.V., lucru care, aşa cum se va arăta, a survenit ulterior.

În acest context Curtea a apreciat că nu subzistă susţinerile acuzării în sensul că inculpatul M.R.V. „era conştient de faptul că nu va risca o condamnare mai severă (n.n. - decât cea pe care a primit-o în dosarul pentru care a fost condamnat pentru trafic de droguri de risc) dacă se va descoperi săvârşirea unei noi fapte penale comise de el, motiv pentru care, în pofida probelor administrate în cauză, a fost de acord să se prezinte în faţa unui notar pentru a da o declaraţie contrară celor susţinute de el până atunci”.

Din contră, având în vedere că pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere pe termen de încercare de 4 ani nu era încă definitivă la acea dată, rămânând definitivă ulterior prin decizia penală nr. 4035 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul risca ulterior anularea acesteia pentru comiterea unei infracţiuni concurente (infracţiune dealtfel gravă, mai ales în contextul în care denunţul său mincinos a condus la condamnarea penală şi excluderea din poliţie a unui ofiţer care l-a anchetat pentru o infracţiune ce i-a atras o condamnare definitivă), anulare în urma căreia era foarte posibil să primească o pedeapsă cu executare în regim de detenţie.

Aceste aspecte au fost confirmate şi de declaraţiile inculpatului P.V.A. care a arătat că ultimele zile petrecute în poliţie au fost foarte tensionate, atât pentru el cât şi pentru inculpatul B.P.A. şi că la un moment „din cauza tensiunilor şi a remuşcărilor am recunoscut de faţă cu mai mulţi colegi al căror nume nu-l mai pot indica că într-adevăr eu l-am lovit cu palma peste cap şi cu piciorul în tibie pe partea vătămată M.R.V., că am fost în permanenţă cu el şi că inculpatul B.P.A. nici măcar nu l-a atins, însă am insistat asupra faptului că acesta şi-a provocat singur leziunea de la ochi, prin lovirea cu genunchiul”.

Inculpatul P.V.A. a explicat această atitudine, este drept tardivă, de recunoaştere a faptei prin faptul că în decursul primului proces penal a început să frecventeze diverse mănăstiri iar duhovnicul său i-a spus să dea acea declaraţie notarială, deoarece poate aşa se va linişti.

Analizând şi materialul probator din cursul urmăririi penale s-a putut observa că inculpatul P.V.A. a avut o poziţie consecventă cu privire la acest aspect, în declaraţia sa din data de 05 decembrie 2012 arătând că „nimeni nu mi-a solicitat să dau declaraţia notarială de mai sus, deplasându-mă la notar din proprie iniţiativă, urmare a sfatului duhovnicului meu" şi că „învinuitul B.P.A. nu mi-a solicitat niciodată ajutorul pentru promovarea cererii de revizuire”.

Declaraţia inculpatului P.V.A. s-a coroborat sub acest aspect şi cu declaraţia inculpatului B.P.A. care a arătat că după ce a intrat în posesia declaraţiei notariale a inculpatului M.R.V.: „(....) având declaraţia notarială asupra mea, m-am deplasat la sediul B.C.C.O., unde încă funcţionam ca poliţist, deoarece dispoziţia de destituire după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a sosit la data de 29 octombrie 2011. În acea împrejurare ţin minte că de faţă cu mai mulţi colegi dintre care mi-i amintesc acum pe F.P., B.A., M.D., P.I. şi M.S., inculpatul P.V.A. a recunoscut că de fapt la data de 19 mai 2009 a fost singura persoană care l-a agresat pe M.R.V. Precizez că până la acel moment nu am avut nici cea mai vagă idee despre acest lucru, crezând pe tot timpul soluţionării procesului că de fapt colegul meu P.V.A. a avut dreptate şi că M.R.V. s-ar fi autoagresat pe parcursul cercetărilor. Menţionez că în acea împrejurare nu am arătat declaraţia notarială colegilor mei, însă le-am spus de existenţa acesteia, respectiv le-am adus la cunoştinţă faptul că M.R.V. a recunoscut în acea declaraţie că practic singurul vinovat de agresiunea comisă asupra sa era coinculpatul P.V.A.

La scurt timp după aceasta am fost contactat de către inculpatul P.V.A., care mi-a spus că s-a prezentat şi el la un notar public pentru a da o declaraţie notarială în acelaşi sens, respectiv că a fost singura persoană care l-a agresat pe M.R.V. în dosarul în care amândoi fuseserăm condamnaţi.

Având şi această declaraţie, precum şi pe a inculpatului M.R.V. şi de asemenea cunoscând conţinutul declaraţiilor notariale depuse în recurs ale numiţilor J.I.M. şi M.A., m-am gândit serios la formularea unei cereri de revizuire”.

Declaraţiile inculpaţilor s-au coroborat şi cu restul probatoriului administrat, în special cu declaraţia martorului P.I.L. audiat la termenul din data de 12 aprilie 2013, martor care a confirmat întru totul existenţa discuţiilor de la sediul B.C.C.O. şi conţinutul acestora.

Este de menţionat că în declaraţia notarială a inculpatului P.V.A. dată la data de 25 octombrie 2011 s-a menţionat prima dată că declaraţia a fost dată în vederea introducerii unei cereri de revizuire a sentinţei dată în Dosarul nr. 962/11/2010 a Curţii de Apel Cluj (evident, doar în favoarea inculpatului B.P.A., având în vedere că în cuprinsul declaraţiei inculpatul P.V.A. admite că l-a agresat pe M.R.V.).

În mod la fel de evident, indicativul dosarului /11/ este doar o eroare materială (în realitate fiind /33/), Dosarul nr. 962/2010 al Curţii de Apel Cluj fiind singurul dosar penal pe care l-au avut anterior inculpaţii.

S-a reţinut în continuare în actul de sesizare că i nculpatul B.P.A. se afla deja în posesia a două declaraţii „false”, date în faţa unui notar, însă, având în vedere că era vorba de declaraţia unor persoane implicate direct în actele de agresiune, ar fi considerat că pentru a fi mai convingător în cazul depunerii unei cereri de revizuire era necesară obţinerea unei declaraţii şi din partea unui „martor”, motiv pentru care i-ar fi solicitat şi inculpatului P.D.A. (ofiţer de poliţie - fost coleg cu inculpaţii B.P.A. şi P.V.A.) să facă o declaraţie notarială, aptă să fie folosită într-o procedură de revizuire.

Parchetul a considerat că această declaraţie notarială este în contradicţie flagrantă cu declaraţia inculpatului P.D.A. din 07 mai 2010 dată în calitate de martor în cursul urmăririi penale desfăşurate în Dosarul nr. 225/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, ocazie cu care ar fi susţinut că nu mai ţine minte ca după acest incident M.R.V. să fi spus ca ar fi fost lovit de vreunul din colegii săi.

S-a reţinut totuşi însă, chiar în rechizitoriu, că declaraţia notarială dată de către inculpatul P.D.A. corespunde cu cele susţinute de acesta în data de 20 ianuarie 2011 în faţa instanţei de judecată, având în vedere că din înregistrarea declaraţiei date în faţa instanţei rezultă că inculpatul P.D.A. doar a repetat una dintre afirmaţiile sale făcute în faţa instanţei de fond.

Parchetul a mai considerat că motivul pentru care inculpatul P.D.A. ar fi acceptat să furnizeze în faţa notarului public o variantă nouă a declaraţiilor sale, ar fi fost intenţia acestuia de a-l favoriza pe infractorul condamnat, B.P.A., care avea nevoie pentru declanşarea procedurii de revizuire de „împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei”.

Aşa cum au declarat ambii inculpaţi, audiaţi separat de către Curte la termenul din data de 14 februarie 2013, B.P.A. i-a solicitat să dea o declaraţie autentică în care să se consemneze doar ceea ce a declarat şi cu ocazia audierii sale în instanţă în calitate de martor, în Dosarul nr. 962/33/2010.

La fel, aşa cum rezultă din declaraţiile inculpatului P.D.A., B.P.A. i-a solicitat să dea o declaraţie notarială în care să relateze aspectele declarate în momentul audierii sale în calitate de martor în cauza privind infracţiunea de purtare abuzivă, deoarece respectivul dosar se afla la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar B.P.A., în susţinerea cererii de revizuire, dorea să atragă atenţia asupra unor aspecte cunoscute şi relatate anterior de către P.D.A. (declaraţia inculpatului de la termenul din 14 februarie 2013).

Pe de altă parte, nu trebuia omis faptul că declaraţia notarială a inculpatului P.D.A. cuprinde aceleaşi menţiuni ca şi declaraţia dată de acelaşi inculpat, în calitate de martor în faţa Curţii de Apel Cluj. În acelaşi sens, trebuia avut în vedere şi faptul că, din probatoriul administrat în prezenta cauză, nu rezultă sub nici o formă că cele declarate de P.D.A. ar fi neconforme cu realitatea obiectivă.

Relevantă sub aspectul existenţei laturii obiective a infracţiunii de fals în declaraţii este sentinţa penală pronunţată în Dosarul nr. 962/33/2011, declaraţia martorului P.D.A. nefiind niciodată infirmată sau înlăturată pe considerentul că nu ar fi fost sinceră.

Dimpotrivă, inculpatul P.D.A. a fost unul dintre puţinii martori care a arătat atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de judecată că l-a văzut pe numitul M.R.V. având o pată roşie în zona ochiului drept.

Fiind martor indirect la vremea respectivă, acesta a declarat la acel moment aspectele legate de săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă. Este adevărat ca declaraţia dată în faţa instanţei de judecată a fost mult mai amplă decât cea din faza de urmărire penală, însă aceasta nu a fost socotită ca fiind în contradicţie cu declaraţia dată în faza de urmărire penală.

În primul rând, în faţa instanţei de judecată inculpatul P.D.A., martor la vremea respectivă a răspuns la toate întrebările admise de instanţă, întrebări adresate atât de reprezentantul Parchetului, cât şi de inculpaţii B.P.A. şi P.V.A., dar şi de către partea vătămată, M.R.V.

Pe de altă parte, revizuirea are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii.

În cazul cererii de revizuire formulate de către B.P.A. motivul respingerii în primă instanţă a fost, printre altele, tocmai acela că faptele şi împrejurările noi invocate de către acesta au fost cunoscute instanţei (inclusiv declaraţia în calitate de martor a inculpatului P.D.A.), ba mai mult au fost analizate în cadrul procesului ordinar.

Ca atare, Curtea a reţinut în principal că aspectele declarate în faţa notarului public de către P.D.A., pe lângă faptul că nu aveau caracter de noutate, nu au fost infirmate prin soluţiile de condamnare pronunţate anterior, declaraţia martorului P.D.A. fiind chiar o probă care a stat la baza condamnării inculpaţilor B.P.A. şi P.V.A.

În acelaşi sens sunt şi declaraţiile inculpatului B.P.A. care a arătat că: „În acest sens, cunoscând şi declaraţia de martor dată de către colegul meu P.V.A. în dosarul în care fusesem judecat pentru purtare abuzivă (n.n. - din eroare, în declaraţia martorului s-a consemnat mărturie mincinoasă) la data de 20 ianuarie 2011 am luat legătura cu acesta, i-am spus că intenţionez să formulez o cerere de revizuire a hotărârii de condamnare şi l-am rugat să meargă să dea o declaraţie în sensul că eu nu l-am lovit pe M.R.V. De altfel această declaraţie nu aducea nici un element de noutate întrucât colegul meu declarase deja ca şi martor acelaşi lucru în conţinutul Dosarului nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, împrejurare în care a şi explicat de ce nu a spus acelaşi lucru şi în faţa procurorului, respectiv datorită faptului că nu a fost întrebat cu privire la acest aspect. Inculpatul P.D.A. a acceptat să dea o astfel de declaraţie şi este posibil ca ulterior acesta să mă fi sunat şi să-mi fi spus că a fost la doi notari, care au refuzat să consemneze astfel de declaraţii şi este posibil de asemenea să-i fi spus să încerce la alt notar însă nu-mi amintesc să-i fi spus numele unui notar anume şi nu am reţinut din toate declaraţiile notariale decât numele de L.”.

Deşi acuzarea a subliniat, în sprijinul dovedirii relei credinţe a inculpaţilor, insistenţa cu care au căutat un notar dispus să consemneze o astfel de declaraţie deşi primii doi ar fi refuzat, Curtea a apreciat că acel refuz (dacă a existat) este irelevant sub aspectul existenţei laturii subiective a infracţiunilor reţinute în sarcina celor doi. Mai mult, instanţa a considerat că nu s-a dovedit sub nicio formă că inculpatul P.D.A. ar fi întâmpinat acel refuz din partea notarilor deoarece aceştia ar fi bănuit existenţa vreunei intenţii infracţionale din partea inculpatului, ci din contră. În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, inculpatul P.D.A. a arătat că primii doi notari la care a apelat i-au explicat că o astfel de declaraţie extrajudiciară nu are niciun fel de relevanţă în formularea unei cereri de revizuire, câtă vreme a fost martor în respectiva cauză, motiv pentru care l-a şi sunat pe inculpatul B.P.A. care i-a indicat să meargă la notarul L.O.I., unde a declarat acelaşi lucru ca şi în faţa instanţei.

S-a reţinut în continuare în actul de sesizare că, deşi inculpatul B.P.A. ar fi cunoscut că declaraţiile date de inculpaţii M.R.V., P.V.A. şi P.D.A. date în faţa unor notari publici nu corespund adevărului, cu scopul de a motiva cererea de revizuire formulată în dosarul penal nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj înregistrată la data de 16 noiembrie 2011 sub nr. 19/III/6/2011 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, a folosit aceste înscrisuri în vederea producerii unor consecinţe juridice. Mai precis, în cererea de revizuire înregistrată sub nr. 19/III/6/2011 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpatul B.P.A. a enumerat la „fapte şi împrejurări noi" declaraţiile notariale ale învinuiţilor M.R.V., P.V.A. şi P.D.A., faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals prev. de art. 291 C. pen.

În acelaşi context, acuzarea a apreciat că există probe că inculpatul B.P.A. i-a îndemnat pe cei trei să formuleze declaraţiile notariale false, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals în declaraţii, prev. de art. 25 rap. la art. 292 C. pen.

Audiat în legătură cu comiterea infracţiunii de uz de fals, în faţa instanţei inculpatul B.P.A. a arătat următoarele:

„(...) nu mă simt vinovat de comiterea vreunei infracţiuni de uz de fals, constând în aceea că m-aş fi folosit de respectivele declaraţii notariale în formularea acelor cereri de revizuire a hotărârii de condamnare. Aceasta deoarece eu mi-am susţinut în permanenţă nevinovăţia, iar aceste declaraţii alături de cele depuse în recurs (n.n. - cele ale martorilor J.I.M. şi M.A.) nu veneau decât să întărească această convingere a mea. Am formulat cererea de revizuire cu bună-credinţă şi crezând că am o şansă ca în această procedură să obţin achitarea.”.

Faţă de cele expuse anterior, Curtea a apreciat că modul de derulare al evenimentelor până la momentul înregistrării cererii de revizuire la data de 16 noiembrie 2011 de către inculpatul B.P.A. nu dovedeşte existenţa vreunei rele credinţe sau a vreunei rea intenţii din partea acestuia, inculpatul acţionând cu convingerea că prezintă probe noi care pot declanşa o procedură de revizuire a hotărârii sale de condamnare, după efectuarea actelor de cercetare de către procuror în conformitate cu prevederile art. 399 şi urm. C. proc. pen.

Dincolo de împrejurarea că, aşa cum reiese din actele Dosarului nr. 78/33/2012 al Curţii de Apel Cluj, acvirat la prezenta cauză, în dosarul de revizuire al inculpatului B.P.A. nu s-a efectuat nici un act de cercetare, constând măcar în audierea de către procuror a persoanelor care dăduseră acele declaraţii notariale, Curtea a reţinut că formularea unei cereri de revizuire în condiţiile date, în care inculpatul B.P.A. a ajuns să cunoască împrejurări pe care nu le cunoscuse pe parcursul procesului penal soldat cu condamnarea sa definitivă, era un drept al inculpatului, prevăzut de lege, o cale extraordinară de atac deschisă oricărui cetăţean iar statutul său de fost ofiţer de poliţie judiciară nu ar fi trebuit să constituie un dezavantaj care să îl situeze pe o poziţie de inferioritate în raport cu alţi justiţiabili.

Astfel, a doua zi după înregistrarea cererii de revizuire la registratura Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj s-a dispus prin rezoluţie începerea urmăririi penale faţă de cei patru inculpaţi iar la data de 14 decembrie 2011 cercetările au fost extinse pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 289 C. pen. faţă de inculpaţii P.V.A. şi B.P.A., precum şi faţă de al cincilea inculpat, F.P. cu referire la procesul-verbal întocmit de aceştia la data de 19 mai 2009 în care s-a consemnat în mod nereal că partea vătămată M.R.V. s-ar fi autoagresat, aspect asupra căruia Curtea a revenit ulterior.

Contrar susţinerilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, probatoriul administrat în faţa instanţei a confirmat veridicitatea consemnărilor cuprinse în cele trei declaraţii notariale, ca atare în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals nici sub aspectul laturii obiective şi nici sub aspectul laturii subiective, care presupune folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals.

În cauza de faţă, inculpatul B.P.A. nu avea cum să cunoască că declaraţiile notariale ar fi false atât timp cât ele proveneau inclusiv de la doi participanţi direcţi la evenimentele petrecute în data de 19 mai 2009. În plus, inculpatul nu avea cum să cunoască faptul că declaraţiile notariale ar fi false, din moment ce acestea reprezentau, în mod fidel şi în reprezentarea sa mentală, desfăşurarea evenimentelor, aşa cum le-a perceput el şi cum le-a susţinut pe parcursul întregului proces penal în care a fost acuzat de purtare abuzivă şi în care şi-a susţinut în mod constant nevinovăţia, fără a cunoaşte însă împrejurarea că inculpatul P.V.A. l-a agresat totuşi pe M.R.V.

Trebuie subliniată împrejurarea că, aşa cum în mod corect s-a susţinut de către procurorul de şedinţă, precum şi de către apărătorul inculpatului B.P.A., nu întotdeauna în actul de justiţie adevărul obiectiv este identic cu adevărul judiciar.

În acest context, în mod evident pe parcursul soluţionării prezentei cauze s-a ridicat constant întrebarea dacă în cauza anterioară, respectiv în Dosarul nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, s-a ajuns la un adevăr judiciar şi dacă adevărul real, obiectiv este şi cel reţinut de către instanţele de judecată, pentru că practic în acest dosar Curtea a fost pusă în situaţia de a efectua o reconstituire a acestui adevăr obiectiv şi real.

În mod ideal, se impune ca întotdeauna să existe o suprapunere perfectă între adevărul real, obiectiv şi adevărul judiciar, dar nu întotdeauna se poate şi obţine acest rezultat, existând inevitabil şi erori judiciare. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care legiuitorul a reglementat căile extraordinare de atac, de care inculpatul B.P.A. a încercat să uziteze.

Curtea a apreciat, şi din aceste motive, că se impune prezentarea stării de fapt şi examinarea existenţei infracţiunilor prevăzute de art. 264, 291 şi 292 C. pen. (aceasta din urmă în forma instigării faţă de inculpatul B.P.A. şi în forma autoratului faţă de inculpaţii P.D.A., P.V.A. şi M.R.V.) în acelaşi context, pentru că între ele există nu doar conexitate, ci chiar indivizibilitate conform art. 33 lit. a) C. pen.

Trecând peste unele mici imperfecţiuni ale încadrărilor juridice reţinute în actul de sesizare (cu titlu de exemplu, în sarcina inculpaţilor M.R.V., P.V.A. şi P.D.A. s-a reţinut comiterea infracţiunilor prev. de art. 292 şi art. 264 C. pen. printr-o singură acţiune, respectiv darea respectivelor declaraţii notariale, cu reţinerea art. 33 lit. a) C. pen., în fond fiind teoretic vorba de art. 33 lit. b) C. pen.) Curtea a reţinut totuşi că această „avalanşă” a unor dosare penale întocmite în lanţ lucrătorilor de la B.C.C.O. - Cluj, unele deja soldate cu condamnări definitive, s-a datorat acţiunilor unei singure persoane, şi anume inculpatului M.R.V., organelor judiciare neputându-le fi, în opinia acestei instanţe, imputabilă vreo culpă. Din contră, acestea au reacţionat prompt, prin anchete penale rapide şi efective, sancţionând într-o formă sau alta un comportament pretins abuziv al organelor de cercetare penală, referindu-ne aici strict la inculpatul B.P.A. şi acest lucru a fost în concordanţă şi cu practica judiciară a C.E.D.O. în acest domeniu.

Rămâne însă de neînţeles atitudinea fluctuantă, veşnic contradictorie şi imprevizibilă a inculpatului M.R.V. care de la momentul condamnării în primă instanţă a celor doi inculpaţi, P.V.A. şi B.P.A., a început să revină asupra poziţiei iniţiale, în care a susţinut constant că ambii l-au agresat la data de 19 mai 2009, oferind uneori explicaţii aproape halucinante, inclusiv cu prilejul audierii lui în faţa instanţei în acest dosar.

Pornind de la declaraţiile martorului J.I.M. care l-a auzit spunând în luna august 2011 către inculpatul P.V.A. „din momentul în care m-aţi luat, mi-am zis că am să vă fac şi am să vă execut şi am tot copt-o”, „aşa este, doar că totul a decurs prea frumos şi mergea de la sine, singurul lucru de care îmi pare rău este că celălalt a căzut nevinovat, el chiar nu are nicio treabă aici, eu cu tine am avut ce am avut!”, ale martorului M.A. (prieten şi fost coleg de celulă şi de dosar cu inculpatul M.R.V.) care a afirmat că i-a prezentat mereu variante diferite ale incidentului, sfârşind prin a-i spune în 2011 „da, mă, eu m-am lovit cu genunchiul în faţă” şi culminând cu atitudinea avută în faţa instanţei (inculpatul dorind să părăsească sediul Curţii în jurul orelor 17,30 când au avut loc audierile inculpaţilor pe motiv că prietena lui pleacă la Bucureşti şi nu o vede o săptămână), precum şi cu declaraţiile potrivit cărora „nu am putut şi nu am vrut să dau înapoi pentru că-mi pierdeam credibilitatea şi riscam să fie achitat şi inculpatul P.V.A., care mă agresase”, „ştiu din filme că poliţiştii bat în echipe” , „recunosc că am avut ulterior mustrări de conştiinţă legat de implicarea nedreaptă în proces a inculpatului B.P.A. însă nu mi-am imaginat niciodată că lucrurile vor ajunge până aici, fiind convins pe tot parcursul procesului că lucrurile se vor muşamaliza şi nimeni nu va fi pedepsit”, „sunt conştient de faptul că am distrus cariera şi viaţa unui om şi de aceea mă aflu azi aici, în încercarea de a repara ceva”, „ulterior nu am mai putut să dau înapoi şi să îmi schimb declaraţiile deoarece era deja de notorietate, se ştia în presă, se ştia în poliţie, şi în final aş fi părut eu neserios dacă reveneam asupra poziţiei iniţiale” toate poziţiile procesuale ale inculpatului M.R.V. au denotat o atitudine de sfidare şi de dispreţ total al legii şi a celor chemaţi să o aplice, o încercare de satisfacere nemărginită a orgoliului propriu, o atenţie permanentă legată doar de propria sa imagine, o lipsă acută de empatie faţă de orice consecinţă a acţiunilor sale, aceasta până în momentul în care a realizat că nu este vorba doar de acte de teribilism specifice vârstei şi că astfel de atitudini pot avea repercusiuni ireversibile asupra vieţii altor oameni, în speţă a inculpatului B.P.A.

Este de subliniat împrejurarea, constatată de instanţă prin propriile simţuri, că inculpatul M.R.V., având totuşi o pregătire superioară, cunoaşte exact până la ce limită şi în ce termeni să se adreseze autorităţilor, astfel încât să nu poată fi acuzat de comitere a infracţiunii prev. de art. 272¹ C. pen.

În acest context, este de remarcat declaraţia inculpatului P.V.A. care a arătat că în data de 19 mai 2009, după efectuarea confruntării, a rămas singur cu el în birou, inculpatul M.R.V. începând să devină agitat şi apropiindu-se de geamul care era deschis şi, observând că avocaţii mai sunt încă în curte, a început să strige că îl bate şi dacă vrea n-are decât să-l bată. Deşi inculpatul P.V.A. a încercat să îl calmeze, acesta a continuat să aibă o atitudine sfidătoare şi în contextul în care acesta din urmă avea şi unele probleme personale, şi-a pierdut răbdarea şi i-a dat 4-5 palme.

Totodată, în aceeaşi notă, este de reţinut şi declaraţia martorului D.C., şeful Arestului I.P.J. Cluj, care a arătat că pe perioada detenţiei preventive inculpatul M.R.V. nu a fost sancţionat disciplinar, dar a avut adesea un comportament ironic inclusiv cu supraveghetorii, însă „nu devenea obraznic în aşa măsură încât să se impună aplicarea unor sancţiuni”.

Inculpatul M.R.V. are şi a avut, în opinia instanţei, o atitudine duplicitară care dealtfel a şi condus la existenţa pe rolul instanţelor de pe raza Curţii de Apel Cluj a unui număr de patru dosare, din care în două în calitate de inculpat, unul în calitate de făptuitor (Dosarul nr. 2421/211/2013 al Judecătoriei Cluj-Napoca) iar unul în calitate de parte vătămată.

În această cauză, acesta a fost prezent doar la termenul la care a fost audiat, dovedind o totală indiferenţă faţă de mersul procesului şi implicit de soarta lui, iar atitudinea sa în momentul audierii a determinat procurorul de şedinţă să solicite la termenul din data de 14 februarie 2013 efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, solicitare cu care inculpatul a fost de acord „ cu condiţia să se efectueze săptămâna viitoare sau până la data când va fi angajat”.

Instanţa a solicitat Centrului de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog Cluj să comunice dacă în perioada noiembrie 2009 - februarie 2010 acesta a participat la şedinţe de psihoterapie în vederea tratării dependenţei de substanţe narcotice, comunicându-se instanţei că inculpatul a urmat acest program, având o atitudine pozitivă şi cooperantă pe parcursul întâlnirilor.

În această situaţie, Parchetul a renunţat la solicitarea de expertizare medico-legală psihiatrică (dealtfel, neexistând indicii că inculpatul ar suferi de afecţiuni psihice, din contră acesta dovedindu-se, la nivel de percepţie şi interacţiune, o persoană cu un intelect peste medie).

Aceste elemente au fost prezentate de către Curte în circumstanţiere, deoarece acuzarea s-a bazat într-o proporţie covârşitoare pe declaraţiile inculpatului M.R.V. date şi susţinute în Dosarul nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, ignorând derularea ulterioară a evenimentelor şi apreciind că „ (…) doar după ce M.R.V. a refuzat „să colaboreze" cu P.V.A., în sensul revenirii asupra poziţiei sale de parte vătămată, B.P.A. a putut exercita suficientă presiune asupra învinuitului P.V.A., pentru ca acesta să preia asupra sa întreaga vinovăţie pentru actele de violenţă exercitate (…).

Este limpede, din punctul de vedere al instanţei, că asupra inculpatului M.R.V. nu s-ar fi putut exercita niciun fel de presiune în acest sens, acuzarea apelând în final la pure speculaţii de genul: „Cert este, însă, faptul că a existat o metodă, s-a găsit un mijloc prin care promisiunea învinuitului P.V.A. de a-l transforma pe învinuitul M.R.V. dintr-un „drogat jegos", maltratat de către lucrătorii de poliţie, într-o „zână" şi care a fost umplută cu conţinut de către învinuitul B.P.A., care l-a convins pe M.R.V. ca prin schimbarea declaraţiilor sale să îi devină „o zână salvatoare" în procedura de revizuire, pregătită inclusiv să execute o pedeapsă penală pentru faptele sale.”

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, Curtea nu a identificat nici măcar un singur indiciu cu privire la „metoda” sau „mijlocul” prin care inculpatul M.R.V. ar fi fost influenţat în sensul schimbării declaraţiilor, singurul motiv raţional şi plauzibil fiind acela că a susţinut în Dosarul nr. 962/33/2010 o versiune nereală în sensul agresării sale de către ambii inculpaţi, pentru a evita „decredibilizarea” propriei sale persoane (care, în opinia sa, căpătase valenţe de notorietate pe plan local) şi că, ulterior, constatând că lucrurile iau o turnură serioasă care conducea inevitabil la excluderea din poliţie a inculpatului B.P.A., acesta şi-a revizuit în ultimul moment atitudinea, fiind cuprins de palide sentimente de remuşcare.

Totodată, Curtea a considerat ca fiind neavenite şi total neprobate (aşa cum în final se şi admite) afirmaţiile din rechizitoriu conform cărora „în cauză au existat informaţii în sensul că M.R.V. ar fi fost de acord cu schimbarea declaraţiilor sale şi implicit cu comiterea infracţiunilor arătate mai sus contra unei sume de bani”.

Dacă aceste afirmaţii, aşa cum şi acuzarea recunoaşte, nu au putut fi probate, Curtea a considerat că inserarea lor în cuprinsul actului de sesizare excede prevederilor art. 263 C. proc. pen. care reglementează exact conţinutul unui rechizitoriu.

Aceasta cu atât mai mult cu cât inculpatul M.R.V. a negat că ar fi primit sume de bani de la inculpatul B.P.A., pentru a da această declaraţie, declaraţie menţinută cu fermitate şi în faţa instanţei.

Corespunde adevărului că în cadrul B.C.C.O. Cluj-Napoca a fost strânsă o sumă de bani pentru a acorda un ajutor financiar lui B.P.A. şi P.V.A. În nici un caz însă, examinând conţinutul tabelelor nominale, aceste sume nu ar fi putut fi sursa din care ar fi provenit sumele de bani pretins folosite pentru a-l determina pe inculpatul M.R.V. să îşi schimbe poziţia (undeva în jurul a 20.000 de euro).

Revenind astfel la încadrarea juridică dată prin rechizitoriu faptelor anterior descrise, reţinute în sarcina inculpaţilor M.R.V., P.D.A., P.V.A. şi B.P.A., în lumina celor anterior expuse, Curtea a dispus, în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. achitarea acestora, pe considerentul că lipsesc cumulativ atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă a acestora.

Asupra inexistenţei laturii subiective a infracţiunilor prevăzute de art. 264 şi art. 292 C. pen. reţinute în sarcina inculpaţilor M.R.V., P.V.A. şi P.D.A. din conţinutul stării de fapt reţinute de către instanţă se desprinde în mod clar concluzia că aceştia s-au prezentat în faţa notarilor publici nu cu intenţia de a declara aspecte necorespunzătoare realităţii, ci din considerentele personale ale fiecăruia. Aceştia au considerat că trebuie să dea aceste declaraţii, care reflectă adevărul, pentru a remedia într-un fel sau altul situaţia inculpatului B.P.A., care fusese condamnat definitiv pentru comiterea unei fapte al cărui autor nu a fost.

O situaţie particulară este însă cea a inculpatului P.D.A. care, dincolo de convingerea sa personală, s-a prezentat la notarul public doar pentru a reitera o declaraţie dată deja în faţa instanţei şi care a fost avută în vedere la soluţionarea cauzei pe fond, care nu aducea nici un element de noutate şi care venea doar în circumstanţierea celorlalte patru declaraţii notariale, fiind evident că acesta a acţionat fără nici cea mai mică intenţie de a comite infracţiunile reţinute în sarcina sa.

În al doilea rând, nu se poate vorbi în speţă nici de existenţa laturii obiective a celor două infracţiuni, deoarece aspectele cuprinse în declaraţiile notariale s-au dovedit a fi reale în cazul fiecăruia dintre ei în parte, astfel că a fost relatată o stare de fapt corespunzătoare adevărului obiectiv perceput şi cunoscut de fiecare dintre cei trei inculpaţi.

Pe cale de consecinţă, aşa cum s-a argumentat anterior, formularea cererii de revizuire în baza acestor trei declaraţii notariale de către inculpatul B.P.A. a fost consecinţa firească a aflării de către acesta a unor împrejurări care nu i-au fost cunoscute la momentul judecării cauzei în care era acuzat de purtare şi cercetare abuzivă, acesta acţionând de bună credinţă, sens în care se impune a se constata că lipseşte latura subiectivă a infracţiunii de uz de fals, prev. de art. 291 C. pen.

O singură distincţie se mai impune în legătură cu infracţiunea de instigare la fals în declaraţii prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 292 C. pen., infracţiune reţinută în sarcina inculpatului B.P.A.

Cu menţiunea că era vorba de trei declaraţii notariale distincte, provenite din partea a trei persoane diferite (aspect care ar fi impus, pentru acurateţe juridică, reţinerea de către acuzare a formei continuate a infracţiunii, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., o eventuală schimbare a încadrării juridice pusă în discuţie din oficiu de către instanţă, raportat la starea de fapt reţinută, fiind lipsită de orice consecinţă juridică) situaţiile sunt distincte în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii P.V.A. şi M.R.V., pe de o parte, şi pe inculpatul P.D.A., pe de altă parte.

Astfel, aşa cum a rezultat din expunerea stării de fapt, inculpaţii M.R.V. şi P.V.A. au luat de bună voie şi singuri decizia de a se prezenta în faţa notarului public pentru a da acele declaraţii, unul după ce a consultat un avocat iar celălalt la îndemnul duhovnicului său. Nicio probă administrată în cauză nu a dovedit că inculpatul B.P.A. ar fi intervenit în vreun fel în luarea acestor decizii de către cei doi, declaraţiile acestora fiind constante în sensul că decizia le-a aparţinut. Prin urmare, faţă de instigarea la fals în declaraţii, pretins a fi fost exercitată de către inculpatul B.P.A. faţă de aceşti doi inculpaţi s-a impus achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., fapta neexistând în materialitatea ei.

Ulterior, după ce avea în favoarea sa patru declaraţii notariale din care reieşea că el nu l-a agresat pe inculpatul M.R.V., aşa cum el însuşi a declarat, inculpatul B.P.A. a început să se gândească serios la ideea formulării unei cereri de revizuire, sens în care (aspect netăgăduit de niciunul dintre cei doi inculpaţi) l-a contactat pe fostul său coleg P.D.A. pentru a-i spune că intenţionează să depună acea cerere şi pentru a-i solicita doar să reitereze cele deja declarate în calitate de martor în Dosarul nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj. Având la acel moment reprezentarea mentală clară a faptului că acea declaraţie, în circumstanţiere, îl poate ajuta în susţinerea cererii sale de revizuire inculpatul B.P.A. a acţionat, aşa cum şi el a admis, convins fiind că are şanse reale în promovarea unei căi extraordinare de atac, aceasta şi pe baza celorlalte patru declaraţii care îi erau favorabile.

Ca atare, nu s-a putut afirma că inculpatul B.P.A. a acţionat cu intenţia de a-l determina pe inculpatul P.D.A. să comită infracţiunea de fals în declaraţii câtă vreme era convins de realitatea faptică a acelei declaraţii, lipsind latura subiectivă a infracţiunii prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 292 C. pen., motiv pentru care s-a impus achitarea acestuia în temeiul prevederilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.

S-a mai reţinut în acelaşi rechizitoriu că inculpa tul B.P.A. „nu s-a oprit din comiterea faptelor de mai sus” şi deşi cunoştea că cele declarate de M.R.V., în faţa notarului public în data de 18 octombrie 2011, nu corespund adevărului, la data de 10 august 2012 a formulat o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a acestuia, pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă, prev. de art. 259 alin. (1) C. pen., arătând că acesta, la data de 21 mai 2009, a depus o plângere penală prin care a solicitat, în mod mincinos, tragerea inculpatului M.R.V. la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă.

Cu privire la săvârşirea acestei infracţiuni inculpatul B.P.A. a arătat următoarele:

„Menţionez că în cursul anului 2009 nu am făcut plângere pentru denunţare calomnioasă împotriva lui M.R.V., deoarece am avut încredere în organele judiciare şi în faptul că se va afla adevărul; la acel moment şi în acel dosar, în faza de urmărire penală, nici măcar nu mi-am angajat apărător. Am considerat că trebuie să las să decurgă în mod firesc cursul justiţiei şi m-am decis să fac plângere împotriva acestuia pentru denunţare calomnioasă abia în anul 2012, când am realizat că nu voi avea nicio şansă, nici măcar în dosarul privind revizuirea după pronunţarea hotărârii primei instanţe”.

Din ansamblul materialului probator administrat în cauză, aşa cum acesta a fost sintetizat anterior, a rezultat că inculpatul M.R.V. a formulat o plângere penală în cursul anului 2009 prin care aducea învinuiri mincinoase inculpatului B.P.A. privind comiterea infracţiunii de purtare abuzivă. Ca urmare a plângerii formulate de M.R.V. şi a acuzaţiilor susţinute în mod constant de către acesta, inculpatul B.P.A. a fost condamnat la pedeapsa amenzii penale pentru comiterea infracţiunii de purtare abuzivă.

Având în vedere că se simţea nedreptăţit de soluţiile pronunţate în dosarul privind infracţiunea de purtare abuzivă, în vederea exercitării drepturilor procesuale pe care legea i le pune la dispoziţie, inculpatul B.P.A. a formulat o plângere penală împotriva lui M.R.V. pentru comiterea infracţiunii de denunţarea calomnioasă.

În viziunea Parchetului, inculpatul B.P.A. şi-ar fi exercitat în mod abuziv dreptul procesual de a formula o plângere penală, întrucât ştia că este vinovat de comiterea infracţiunii de purtare abuzivă şi că învinuirile care i-au fost aduse de către inculpatul M.R.V. ar fi conforme cu realitatea.

Contrar acestei susţineri, probatoriul administrat în prezenta cauza a demonstrat că învinuirile aduse de M.R.V. au fost mincinoase şi că nu a fost niciodată agresat fizic de către B.P.A., în acest sens fiind şi declaraţiile inculpatului M.R.V. pe parcursul acestui proces penal.

În acest context, este de menţionat împrejurarea că inculpatul B.P.A. a atacat în instanţă, potrivit prevederilor art. 278¹ C. proc. pen. dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale dată prin actul de sesizare al acestei instanţe în ceea ce îl privea pe inculpatul M.R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă prev. de art. 259 alin. (1) C. pen., procurorul apreciind că fapta nu există, mai precis învinuirea adusă acestuia prin plângerea formulată la data de 21 mai 2009 împotriva celor doi lucrători de poliţie judiciară din cadrul B.C.C.O. Cluj-Napoca a fost reală.

Ca o menţiune, Curtea a învederat împrejurarea că, de la data pronunţării acestei sentinţe şi până la momentul redactării ei, Judecătoria Cluj - Napoca a pronunţat în Dosarul nr. 2421/211/2013 o soluţie de admitere a plângerii formulate de inculpatul B.P.A. iar în temeiul prevederilor art. 278¹ alin. (8) lit. b) C. proc. pen. a desfiinţat dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale adoptată faţă de inculpatul M.R.V. prin rechizitoriu şi a trimis cauza la Parchet în vederea începerii urmăririi penale faţă de acesta pentru infracţiunea de denunţare calomnioasă, prev. de art. 259 alin. (1) C. pen.

În final, trebuie subliniată împrejurarea că iniţial, în urma plângerii penale formulate de inculpatul B.P.A. împotriva inculpatului M.R.V. pentru infracţiunea de denunţare calomnioasă şi în urma actelor premergătoare efectuate în Dosarul nr. 7665/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca la data de 13 septembrie 2012 organul de cercetare penală a întocmit un referat cu propunere de neîncepere a urmăririi penale şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ inculpatului M.R.V. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 259 alin. (1) C. pen., apreciindu-se că fapta există dar nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, persoana vătămată având la îndemână calea revizuirii.

La data de 1 noiembrie 2012 cauza a fost preluată, la cererea procurorului de supraveghere a urmăririi penale şi cu avizul prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca de către Parchetul Curţii de Apel, fiind conexată la prezentul dosar de urmărire penală.

Faţă de cele expuse anterior, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută în sarcina inculpatului B.P.A. comiterea infracţiunii de denunţare calomnioasă, lipsind latura subiectivă a acesteia, respectiv intenţia, inculpatul acţionând de această manieră întrucât era convins de faptul că inculpatul M.R.V. a comis această infracţiune.

Prin acelaşi rechizitoriu inculpaţii B.P.A., F.P. şi P.V.A. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. şi de favorizare a infractorului (faptă reţinută doar în sarcina inculpatului F.P.) constând în aceea că în data de 19 mai 2009 în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitate de ofiţeri în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca, între orele 15.10 - 15.30, au încheiat şi semnat un proces-verbal, în care au consemnat în mod necorespunzător adevărului că numitul M.R.V. „s-a lovit în faţă cu genunchiul piciorului drept”.

Prin încheierea acestui proces-verbal s-a reţinut că inculpatul F.P. a acţionat cu intenţia de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, având în vedere că anterior ceilalţi doi inculpaţi l-au agresat pe M.R.V. în cursul anchetei, proces-verbal fiind ulterior invocat în apărare de către inculpaţi în dosarul în care erau incriminaţi pentru purtare abuzivă.

Fără a mai reitera aspectele anterior evocate în cuprinsul prezentei sentinţe, reţinându-se ca premisă împrejurarea că instanţa a constatat pe parcursul cercetării judecătoreşti că inculpatul M.R.V. s-a autoagresat, trebuie subliniată împrejurarea că toţi cei trei inculpaţi au arătat că nu se mai confruntaseră anterior cu astfel de situaţii, astfel încât au raportat incidentul (inculpaţii F.P. şi B.P.A. pe baza celor relatate de inculpatul P.V.A.) atât şefului B.C.C. cât şi procurorului care efectua urmărirea penală, fiind deci sfătuiţi să consemneze aceste aspecte într-un proces-verbal.

Este irelevantă, în opinia Curţii, împrejurarea că acest înscris a fost intitulat proces-verbal şi nu raport (de incident), fiind în mod clar vorba de un înscris oficial întocmit în exerciţiul atribuţiilor de serviciu de către cei trei inculpaţi.

Cu referire la împrejurările în care acesta a fost întocmit, declaraţiile inculpaţilor au fost constante, coroborându-se atât cu cele din faza de urmărire penală, cât şi cu cele date în Dosarul nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj (unde inculpatul F.P. a avut calitatea de martor).

În acest sens inculpatul B.P.A. a arătat următoarele:

„În legătură cu infracţiunea de fals intelectual constând în aceea că am întocmit la data de 19 mai 2009, în fals, acel proces-verbal în care alături de colegii mei F.P. şi P.V.A. consemnam faptul că partea vătămată, actualul inculpat M.R.V., s-ar fi autoagresat, arăt că fiecare am consemnat în acel proces-verbal ceea ce am constatat la acea dată prin propriile noastre simţuri, eu nefiind de faţă nici la momentul când inculpatul P.V.A. l-ar fi lovit, dacă l-a lovit, şi nici la momentul când acesta s-ar fi autoagresat. În concret, în Biroul nr. 7 de la sediul B.C.C.O. s-a desfăşurat la data respectivă o confruntare între învinuiţii T.D. şi M.R. acuzaţi de comiterea infracţiunii de trafic de droguri, confruntare care era coordonată de colegii mei F.P. şi P.A. Eu nu am participat la acea confruntare,. Mă aflam în alt birou, mai precis am stat o vreme în birou, însă am ieşit pe finalul confruntării, timp în care nu am observat niciun fel de incident. De altfel, de faţă erau şi apărătorii celor doi învinuiţi, precum şi apărătorii altor învinuiţi în cauză, care asistau. După o vreme, din câte îmi amintesc, inculpatul F.P. a ieşit din birou împreună cu T.D., timp în care eu am reintrat în acel birou, unde se mai aflau P.V.A. şi M.R.V., imediat am ieşit şi eu şi am mers parcă la secretariat cu ceva probleme, iar pe când m-am întors am auzit gălăgie în biroul respectiv şi când am intrat l-am găsit pe inculpatul M.R.V. foarte agitat şi spunea că l-a lovit P.V.A. Am încercat să îl liniştim şi întrucât era destul de recalcitrant l-am încătuşat şi l-am condus în Biroul nr. 3, după care eu am părăsit din nou biroul şi imediat după ce l-am părăsit, l-am auzit pe colegul P.V.A. strigând din uşă „haideţi că se loveşte!”. În condiţiile astea a apărut şi inculpatul F.P., iar inculpatul M.R.V. se afla pe un scaun, cu mâinile încătuşate la spate, când am intrat eu şi era aplecat cu capul către genunchi, însă personal nu l-am văzut să se lovească. Ştiu din declaraţiile inculpatului M.R.V. că inculpatul F.P. ar fi spus atunci să nu-l mai batem că încă sunt avocaţii în sediul, însă eu personal nu-mi amintesc să-l fi auzit spunând aşa ceva.

În acest condiţii toţi trei am luat hotărârea să-l anunţăm atât pe şeful nostru O.H., cât şi procurorul de caz despre acest incident, ambii sfătuindu-ne să întocmim respectivul proces-verbal.

Este adevărat că am consemnat în conţinutul procesului-verbal că M.R.V. ar fi proferat injurii la adresa noastră, însă această consemnare se referea la faptul că noi chiar am considerat o insultă faptul că ne-a acuzat că l-am bătut, iar în plus, în acelaşi timp, M.R.V. a afirmat că-i adevărat că eu nu l-am lovit, dar dacă nu declar că l-a lovit colegul meu P.V.A., mă rezolvă şi pe mine.

În mod evident eu nu am declarat că am văzut aşa ceva, întrucât nu văzusem.

Menţionez că nu m-am confruntat niciodată în cariera mea de poliţist cu această situaţie, acest proces-verbal a fost întocmit ad-hoc întrucât nu mai avusesem situaţii de acest gen, ca un învinuit să se automutileze şi să ne acuze pe noi de agresiuni”.

Este de remarcat că această declaraţie a inculpatului B.P.A. (în legătură cu autoagresarea de către inculpatul M.R.V.) s-a coroborat nu doar cu declaraţiile celorlalţi doi coinculpaţi, ci şi cu cele ale martorilor M.A. şi J.I.M., şi mai ales cu cele date de coinculpatul M.R.V. pe parcursul acestui proces.

Referitor la inculpatul P.V.A. care a recunoscut că i-a dat câteva palme inculpatului M.R.V., acesta a arătat că (în mod logic) nu se putea autoincrimina. Acesta a mai recunoscut faptul că la acel moment a acţionat de această manieră, însă cu toate acestea procesul-verbal respectiv a consemnat o realitate, respectiv aceea că după încătuşarea şi mutarea inculpatului M.R.V. în alt birou acesta s-a lovit în faţă cu genunchiul piciorului drept (leziunea aceasta fiind şi cea care a atras 5-6 zile de îngrijiri medicale).

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul F.P., care nu a fost prezent la incident, acesta a declarat că „relatările din procesul-verbal sunt practic constatările mele cât şi ale colegilor mei B.P.A., şi mai ales P.V.A., acesta din urmă fiind cel care a petrecut cea mai mare partea a timpului în care au avut loc aceste incidente cu inculpatul M.R.V. În mod evident, eu m-am bazat pe cele relatate de inculpatul P.V.A. cu privire la faptul că inculpatul M.V.R. striga pe geam către avocaţi că este bătut, precum şi cu privire la faptul că s-a autoagresat lovindu-se cu genunchiul în ochi”.

Mai mult, aşa cum a reieşit din declaraţia aceluiaşi inculpat, în momentul când l-a auzit strigând pe inculpatul P.V.A. „haideţi că se loveşte” s-a deplasat spre acel birou repede şi l-a surprins pe inculpatul M.R.V. pe fotoliu, cu capul aplecat înspre genunchi, aspect care l-a convins de veridicitatea afirmaţiilor lui P.V.A.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul achitării inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.

În motivarea recursului se arată că, după cercetarea judecătorească nu s-a conturat o altă stare de fapt cu privire la existenţa materială a înscrisurilor notariale precum şi a procesului-verbal din data de 19 mai 2009. Acest aspect rezultă din chiar conţinutul hotărârii judecătoreşti.

De asemenea, fără nici o excepţie, inculpaţii şi-au menţinut în totalitate declaraţiile date în faza de urmărire penală, singurul element de noutate fiind precizarea făcută de inculpatul M.R.V., că, după încătuşare şi-a aplicat singur o lovitură cu genunchiul în ochi, în prezenţa inculpatului P.V.A., care anterior l-a lovit cu palmele.

Cu excepţia declaraţiilor notariale, materialul probator administrat în această cauză, s-a suprapus, în mod inevitabil peste cel din dosarul Curţii de Apel Cluj nr. 923/33/2010, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 46/2011.

Curtea de Apel Cluj a insistat asupra faptului că, deşi există această hotărâre penală definitivă, nu se afla în prezenţa autorităţii de lucru judecat. Într-adevăr nu sunt îndeplinite cele 3 condiţii cumulative care se referă la o hotărâre penală definitivă cu privire la acţiunea penală, identitatea de persoană şi identitatea de obiect. Dar, este total greşit punctul de vedere al instanţei nu numai de a se ignora, dar mai ales de a se aduce modificări radicale celor statuate printr-o hotărâre judecătorească penală definitivă. Astfel, Curtea de Apel Cluj motivează că, autoritate de lucru judecat are numai dispozitivul hotărârii penale definitive, nu şi considerentele acesteia, ceea ce vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 343 C. proc. pen., care se referă la obiectul deliberării, deoarece completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept. De asemenea, din conţinutul art. 354-357 C. proc. pen., rezultă faptul că, în caz de condamnare expunerea se referă la faptă, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele atenuante sau agravante. În concluzie, hotărârea judecătorească definitivă trebuie analizată în integralitatea ei, ca fiind o expresie a prezumţiei absolute a adevărului juridic.

În analiza vinovăţiei inculpaţilor, este esenţial să se ţină cont de cele două hotărâri judecătoreşti definitive şi anume:

- sentinţa penală nr. 46/2011 a Curţii de Apel Cluj de condamnare a inculpaţilor B.P.A. şi P.V.A., definitivă la data de 5 octombrie 2011;

- sentinţa penală nr. 2 din 28 februarie 2012 de respingere a cererii de revizuire, definitivă la data de 1 februarie 2013, prin respingere ca nefondat a recursului declarat de inculpatul B.P.A.

Deşi există această hotărâre definitivă de respingere a cererii de revizuire, Curtea de Apel Cluj, a procedat ca şi în procedura de revizuire, dar contrar dispoziţiilor art. 394 lit. a) şi urm. C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut vinovăţia celor doi inculpaţi în comiterea infracţiunii de purtare abuzivă în baza mai multor probe, şi anume:

- declaraţiile părţii vătămate M.R.V., care sunt conform precizării instanţei supreme „identice pe aspectele esenţiale”;

- certificatul medico-legal din care rezultă că leziunile corporale s-au produs prin lovire cu un corp dur;

- declaraţia martorului T.D. care a observat pe partea vătămată vânătă la ochi, ieşind din biroul 7, de unde au ieşit şi cei doi inculpaţi;

- fişa medicală pentru persoane reţinute în care nu sunt consemnate tendinţe de automutilare;

- declaraţia martorei V.L. - medic în cadrul I.P.J. Cluj, care a consultat pe partea vătămată M.R.V. şi aceasta nu i-a spus nimic de automutilare.

Contrar acestor probe, Curtea de Apel Cluj a reţinut în baza declaraţiei lui M.R.V. dată în faţa instanţei de judecată, că, s-a autoagresat. Însă, declaraţia acestuia nu se coroborează cu restul probelor administrate în cauză, şi mai ales vine în contradicţie cu probele din Dosarul nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj, în care s-a reţinut cu certitudine că a fost lovit. În acest context, nu poate fi considerată ca exprimând adevărul şi ultima declaraţie dată în faţa instanţei de către inculpatul P.V.A., în sensul că, singur, i-a dat 4-5 palme peste cap şi l-a lovit şi cu piciorul în tibie. De altfel, declaraţiile celor doi se contrazic, deoarece M.R.V. a susţinut în faţa instanţei de judecată că a fost lovit peste corp, cap, faţă şi în ochi cu piciorul şi numai după aceea, acesta s-a lovit singur cu genunchiul.

Instanţa a apreciat că nu s-a dovedit faptul că inculpatul B.P.A. a avut iniţiativa declaraţiilor notariale pentru dovedirea cererii de revizuire. De remarcat însă că, declaraţiile notariale date de inculpaţii P.V.A. şi M.R.V. au fost date în aceleaşi împrejurări în care au fost date alte declaraţii notariale de către martorii J.I.M. şi M.A. Este vorba de o întâlnire şi o discuţie care a avut loc în luna august 2011. Declaraţiile notariale ale celor doi martori au fost depuse în soluţionarea recursurilor declarate de cei doi inculpaţi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind însă respinse ca neîntemeiate.

Fiind vorba de aceleaşi împrejurări şi aceleaşi aspecte, Curtea de Apel Cluj trebuia să procedeze în acelaşi mod şi să le înlăture pentru că nu sunt conforme adevărului.

Declaraţia notarială a inculpatului P.D.A., s-a susţinut de către instanţă că are acelaşi conţinut cu declaraţia de martor în Dosarul nr. 962/33/2011 al Curţii de Apel Cluj. Acest aspect este nereal, deoarece iniţial a declarat în faţa procurorului şi în faţa instanţei de judecată că nu îşi aminteşte ca M.R.V. să fi spus că a fost lovit de colegii săi. S-a dovedit că acest inculpat a fost trimis de B.P.A. la notarul public L.O.I. deoarece alţi notari au refuzat să consemneze aceste aspecte pe propria răspundere. De altfel şi ceilalţi inculpaţi au dat declaraţii notariale la acest notar public. În declaraţia sa notarială este menţiune expresă „pentru cerere de revizuire”.

Referitor la infracţiunile de favorizarea infractorului, prev. de art. 264 C. pen., fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 291 C. pen.

Această infracţiune constă, în cazul în speţă, în ajutorul dat unui infractor pentru a zădărnici judecata sau executarea pedepsei.

S-a dovedit că acest ajutor a fost dat prin acte comisive, în mod direct, prin întocmirea actelor fictive, necorespunzătoare realităţii.

Ajutorul a fost dat unui infractor, adică unei persoane care a săvârşit anterior o infracţiune, aspect dovedit cu certitudine.

Ajutorul a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prin întârzierea executării pedepsei, pe de o parte şi înlăturarea consecinţelor condamnării, fiind formulată în acest sens şi cererea de revizuire.

Prin toate acestea, s-a produs urmarea cerută de textul de lege şi anume, crearea unei stări de pericol pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei.

Infracţiunea s-a comis cu intenţie directă, aceasta rezultând din modul concret în care inculpaţii au acţionat.

Referitor la infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen.

Deoarece s-a schimbat în totalitate starea de fapt din cauza anterioară, reţinându-se că M.R.V. s-a autoagresat, s-a ajuns la concluzia că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen.

Instanţa a reţinut doar că, procesul-verbal din data de 19 mai 2009 este un act oficial, iar cei trei inculpaţi erau în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. În continuare, pentru a se motiva soluţia de achitare sunt redate citate din declaraţiile acestor inculpaţi în faţa instanţei de judecată, mai mult susţinându-se că acestea se coroborează cu declaraţiile din faza de urmărire penală şi din Dosarul nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj.

Nu are relevanţă juridică, din punct de vedere al elementelor constitutive, obiective şi subiective, faptul că această acuzare a intervenit după trei ani de la comitere.

Esenţial este faptul că în acest proces-verbal cu intenţie au fost menţionate aspecte necorespunzătoare adevărului, fiind astfel afectate relaţiile sociale care se referă la încrederea publică pe care trebuie să o transmită un înscris oficial dar şi buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu.

Referitor la infracţiunea de denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen., inculpatul B.P.A. a folosit în funcţie de interesul pe care l-a urmărit, în mod diferenţiat, poziţia procesuală a lui M.R.V.

Astfel, în luna august 2011, declaraţia lui M.R.V., în sensul că a fost lovit numai de o singură persoană, a fost apreciată în favoarea inculpatului B.P.A., declaraţia acestuia fiind depusă în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie însă, instanţa supremă nu a ţinut cont de ea.

Ulterior, după ce s-a respins şi cererea de revizuire, poziţia procesuală a lui M.R.V. a fost însă apreciată în defavoarea sa, susţinându-se că acesta a depus în mod mincinos o plângere împotriva sa.

În consecinţă, inculpatul B.P.A. a fost de rea-credinţă şi cu intenţie a formulat plângerea penală împotriva lui M.R.V., acuzându-l de o învinuire mincinoasă, atâta timp cât ştia că învinuirea adusă de acesta a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Faţă de cele de mai sus, se solicită condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile reţinute în actul de sesizare al instanţei, precum şi anularea actelor false.

Înalta Curte, având în vedere că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 a calificat prezenta cale de atac ca fiind cea a apelului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (4) C. proc. pen. au fost audiaţi inculpaţii P.D.A., P.V.A., F.P. şi B.P.A., precum şi martorii O.H., M.E.T., J.I.M., M.A. şi V.L.

Examinând apelul declarat în cauză, Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat în parte pentru considerentele ce se vor arăta:

Prin sentinţa penală nr. 46 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj au fost condamnaţi inculpaţii P.V.A. şi B.P.A. la câte 5.000 RON amendă pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen. anterior.

S-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 63¹ C. pen. şi s-a constatat că partea vătămată M.R.V. nu a formulat pretenţii civile în cauză.

În fapt s-a reţinut că cei doi inculpaţi, în calitate de ofiţeri de poliţie în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca, delegaţi să efectueze acte de cercetare penală, la data de 19 mai 2009, în sediul unităţii în care lucrau, au aplicat cu mâinile şi picioarele mai multe lovituri părţii vătămate M.R.V., arestat în altă cauză, după ce a participat la o confruntare, cauzându-i părţii vătămate leziuni care au necesitat pentru vindecare 5-6 zile îngrijiri medicale.

Curtea de Apel Cluj a reţinut această situaţie de fapt având în vedere plângerea şi declaraţiile părţii vătămate M.R.V., certificatul medico-legal emis de I.M.L. Cluj, raportul de constatare medico-legală, copia fişei medicale a arestatului preventiv (M.R.V.), procesul verbal din 19 mai 2009 încheiat de B.P.A., P.V.A., F.P., declaraţiile martorilor F.P., T.D.V., V.L., P.D.A., M.E.T., P.I.L., M.S., B.A.G., L.R., D.C., procesele-verbale de confruntare, copia raportului întocmit la data de 19 mai 2009 de către L.R. în calitate de şef de schimb şi declaraţiile inculpaţilor P.V.A. şi B.P.A.

Sentinţa penală nr. 46 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj a rămas definitivă prin decizia nr. 3414 din 5 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, recursurile declarate de inculpaţii P.V.A. şi B.P.A. fiind respinse ca nefondate.

După înregistrarea recursurilor celor doi inculpaţi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, până la soluţionarea acestora, numiţii J.I.M. şi M.A. au făcut două declaraţii notariale referitoare la o discuţie ce ar fi avut loc între P.V.A. şi M.R.V. în legătură cu dosarul aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din cele două declaraţii notariale rezultă că inculpatului din prezenta cauză - M.R.V. i-ar fi părut ulterior rău că a depus plângere penală împotriva inculpaţilor P.V.A. şi B.P.A. deoarece numai inculpatul P.V.A. a fost cel care a săvârşit infracţiunea de purtare abuzivă.

Cele două declaraţii notariale au fost depuse în dosarul ce avea ca obiect judecarea recursurilor declarate de inculpaţii P.V.A. şi B.P.A.

După rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 46 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, ca urmare a respingerii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursurilor declarate de inculpaţii P.V.A. şi B.P.A., la data de 18 octombrie 2011, inculpatul din prezenta cauză, M.R.V., s-a prezentat în faţa notarului public M.O., ocazie cu care a declarat că „niciodată nu a fost lovit sau ameninţat de către poliţistul B.A. şi am făcut plângere penală faţă de acesta doar pentru că am fost enervat de faptul că am fost lovit de către poliţistul P.V.A.

Declaraţii notariale au făcut şi inculpaţii P.V.A. şi P.D.A.

Astfel, inculpatul P.V.A. a declarat faptul că la data de 19 mai 2009, în timp ce a rămas singur cu M.R.V. în biroul nr. 7 din cadrul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj, acesta a devenit agitat, ocazie cu care l-a încătuşat şi cerându-i să se aşeze pe scaun i-a aplicat patru-cinci lovituri cu palma în zona capului şi o lovitură de picior în zona tibiei. În momentul următor a intrat în biroul nr. 7 şi B.P.A. care nu i-a adresat injurii şi nici nu l-a lovit pe inculpat.

Inculpatul P.D.A. a declarat la data de 1 noiembrie 2011 că, aflându-se în biroul nr. 3 de la sediul B.C.C.O. Cluj Napoca, la 19 mai 2009 a asistat la o discuţie purtată între colegul său B.P.A. şi inculpatul M.R.V. cercetat la acea dată în stare de arest preventiv, iar în cursul acestei discuţii M.R.V. l-a ameninţat pe B.P.A. că, dacă nu declară că l-a văzut pe P.V.A. când îl lovea, îl va reclama şi pe el pentru lovire.

La data de 16 noiembrie 2011, inculpatul B.P.A. a formulat cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 46 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj solicitând să se constate că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior, respectiv că au apărut împrejurări noi, necunoscute de instanţă la momentul soluţionării cauzei, ce rezultă din declaraţiile autentificate la notar ale numiţilor M.R.V., P.V.A., P.D.A., J.I.M. şi M.A.

În esenţă, în cererea de revizuire, inculpatul B.P.A., susţine că faptele şi împrejurările noi se referă la următoarele aspecte:

- instanţa nu a cunoscut faptul că partea vătămată l-a ameninţat că îl va reclama şi pe el pentru lovire, cu toate că nu era adevărat, dacă nu declara că l-a văzut pe P.V.A. când îl lovea;

- un aspect necunoscut instanţei este şi acela că partea vătămată a făcut plângerea penală «la nervi», la mânie, şi că această stare i-a afectat raţiunea făcându-l să declare aspecte nereale cu privire la persoana sa;

- de asemenea, instanţa nu a cunoscut faptul că pe parcursul procesului penal, partea vătămată M.R.V. a dorit în repetate rânduri să-şi schimbe declaraţia, întrucât aceasta nu corespundea realităţii, nu era adevărat că el l-ar fi lovit sau agresat în vreun fel, însă i-a fost teamă de eventualele consecinţe;

- un alt fapt necunoscut instanţei de judecată este acela că în momentul în care P.V.A. recunoaşte că a agresat partea vătămată, acesta era în biroul nr. 7 doar cu partea vătămată, inculpatul nefiind în birou.

Prin sentinţa penală nr. 2 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj s-a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată de inculpatul B.P.A., reţinându-se că nu pot fi considerate „împrejurări noi” în sensul pretins de lege acele dovezi, cum este cazul declaraţiilor autentificate de notarul public, prin care se tinde la constituirea unei noi apărări în favoarea unui inculpat, condamnat definitiv, prin care se urmăreşte obţinerea unei soluţii diametral opuse, de achitare, atâta vreme cât ele nu au caracter de noutate, faptele probatorii la care se referă fiind puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în ciclul procesual ordinar.

De asemenea, situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. b) C. proc. pen. - printre acestea şi săvârşirea de către un martor a infracţiunii de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, la care s-ar ajunge dacă s-ar considera că martorii audiaţi în cauză au dat declaraţii mincinoase trebuie dovedite, potrivit art. 395 alin. (1) C. proc. pen., prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei.

Cu alte cuvinte, apărarea formulată de către revizuientul B.P.A. în sensul că el nu a participat la agresarea părţii vătămate M.R.V., apărare care ar fi susţinută prin declaraţiile notariale anexate cererii de revizuire, a fost examinată în ciclul procesual ordinar, în considerentele sentinţei penale a cărei revizuire se cere, reţinându-se expres faptul că inculpaţii au susţinut în mod constant, atât în cursul urmăririi penale, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, că nu au lovit-o pe partea vătămată şi că aceasta s-a autovătămat. Susţinerile acestora au fost însă infirmate de probele administrate în cauză.

Sentinţa penală nr. 2 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj a rămas definitivă prin decizia nr. 364 din 1 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul declarat de inculpatul B.P.A. fiind respins ca nefondat.

În prezenta cauză, în actul de sesizare s-a reţinut în sarcina inculpatului B.P.A. săvârşirea infracţiunilor de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. anterior şi instigare la fals în declaraţii prevăzută de art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 292 C. pen. anterior, constând în aceea că i-a îndemnat pe inculpaţii M.R.V., P.V.A. şi P.D.A. să formuleze declaraţiile notariale false, după care, deşi a cunoscut că declaraţiile date de cei trei în faţa unor notari publici nu corespund adevărului, cu scopul de a motiva cererea de revizuire formulată în dosarul penal nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj prin avocat D.G., înregistrată la data de 16 noiembrie 2011 sub nr. 19/III/6/2011 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, a folosit aceste înscrisuri în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Contrar celor susţinute de acuzare, inculpatul B.P.A. nu i-a determinat pe inculpaţii M.R.V. şi P.V.A. să meargă la notar şi să facă respectivele declaraţii notariale.

Din probele administrate în cauză, inclusiv în faţa instanţei de apel, rezultă că după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a inculpaţilor P.V.A. şi B.P.A., acesta din urmă a fost sunat de către inculpatul P.V.A., care i-a cerut să se întâlnească cu el într-un local de pe cetăţuie.

Inculpatul B.P.A. a dat curs solicitării şi în respectivul local i-a găsit pe inculpaţii M.R.V. şi P.V.A.. În cadrul discuţiilor purtate la masă, inculpatul M.R.V. a afirmat că îi pare rău că a făcut acuzaţii false la adresa sa şi că ar dori să se revanşeze cumva, fără a-i oferi amănunte asupra acestui aspect. Cei doi inculpaţi au schimbat nr. de telefon, iar după cca o săptămână inculpatul M.R.V. l-a sunat pe inculpatul B.P.A., spunându-i acestuia că a dat o declaraţie notarială în care a afirmat că la data de 19 mai 2009 a fost lovit doar de P.V.A.

Potrivit declaraţiilor inculpatului M.R.V., acesta a aflat din mass-media de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a celor doi inculpaţi şi s-a sfătuit cu avocatul său, care i-a spus că există posibilitatea să meargă la notar şi să dea o declaraţie notarială în care să relateze adevărul.

Inculpatul M.R.V. a mai susţinut că a făcut acest lucru din proprie iniţiativă şi la sfatul avocatului său.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul P.V.A., acesta a arătat că a făcut din proprie iniţiativă declaraţia la notar în 25 octombrie 2011 în urma discuţiilor purtate cu duhovnicul său, iar inculpatul B.P.A. nu l-a rugat nici un singur moment să facă această declaraţie şi nici măcar nu i-a spus că ar avea nevoie de ea pentru introducerea unei eventuale cereri de revizuire.

În acelaşi sens sunt şi declaraţiile inculpatului B.P.A., care a arătat că după întâlnirea cu inculpatul M.R.V. şi după ce acesta i-a înmânat declaraţia notarială, la scurt timp a fost contactat de inculpatul P.V.A. care i-a spus că s-a prezentat şi el la un notar public şi a făcut o declaraţie pe care i-a înmânat-o de asemenea.

Având cele două declaraţii notariale, cunoscând şi conţinutul declaraţiilor notariale ale numiţilor J.I.M. şi M.A. depuse în dosarul de recurs, dar şi declaraţia dată în calitate de martor de P.D.A. în dosarul în care a fost condamnat pentru purtare abuzivă, inculpatul B.P.A. a luat legătura cu acesta din urmă şi i-a spus că intenţionează să formuleze o cerere de revizuire a hotărârii de condamnare, rugându-l să meargă la notar şi să dea o declaraţie identică cu cea dată în calitate de martor în faţa instanţei.

Inculpatul P.D.A. a acceptat şi la data de 1 noiembrie 2011 a mers la B.N.P. L.O.I. şi a dat declaraţie.

În această declaraţie notarială se menţionează că a fost dată în vederea introducerii unei cereri de revizuire a sentinţei pronunţate în Dosarul nr. 962/11/2010 al Curţii de Apel Cluj.

În actul de sesizare se reţine că această declaraţie este în contradicţie evidentă cu declaraţia dată de P.D.A., în calitate de martor, la data de 7 mai 2010 în cursul urmăririi penale desfăşurate în Dosarul nr. 225/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, ocazie cu care ar fi susţinut că nu mai ţine minte ca după acest incident M.R.V. să fi spus că ar fi fost lovit de vreunul dintre colegii săi.

Cu toate acestea, în rechizitoriu se reţine că declaraţia notarială dată de inculpatul P.D.A. corespunde cu cele susţinute de acesta la data de 20 ianuarie 2011 în faţa instanţei de judecată.

Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond că declaraţia notarială a inculpatului P.D.A. cuprinde aceleași menţiuni ca şi declaraţia dată în calitate de martor în faţa Curţii de Apel Cluj, în Dosarul nr. 962/33/2010, la termenul din 20 ianuarie 2011.

Această declaraţie dată în calitate de martor de inculpatul P.D.A. nu a fost înlăturată de instanţa care i-a condamnat pe inculpaţii P.V.A. şi B.P.A. pentru purtare abuzivă, ci dimpotrivă a fost avută în vedere la pronunţarea soluţiei de condamnare după cum rezultă din considerentele sentinţei penale nr. 46 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj.

În aceste condiţii, nu se poate concluziona că inculpatul P.D.A. a făcut declaraţii necorespunzătoare adevărului pentru a fi în prezenţa infracţiunii prevăzută de art. 292 C. pen., astfel că nu i se poate reţine nici inculpatului B.P.A. o instigare la infracţiunea de fals în declaraţii.

Pentru aceleaşi argumente, în sarcina inculpatului P.D.A. nu poate fi reţinută nici infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. anterior.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals în declaraţii reţinută prin actul de sesizare în sarcina inculpaţilor M.R.V. şi P.V.A., Înalta Curte apreciază că soluţia de achitare a acestora dispusă de prima instanţă este temeinică şi legală însă pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În actul de trimitere în judecată s-a reţinut că la data de 18 octombrie 2011, inculpatul M.R.V. s-a prezentat în faţa notarului public M.O., declarând în mod fals că în data de 19 mai 2009, în timp ce se afla arestat a fost bătut doar de către ofiţerul P.V.A., nu şi de ofiţerul B.P.A.

Referitor la inculpatul P.V.A. s-a reţinut că s-a prezentat în faţa notarului public L.O.I. şi a declarat că este singura persoană care la data de 19 mai 2009 a aplicat mai multe lovituri în zona capului numitului M.R.V., respectiv o lovitură de picior în zona tibiei susnumitului, această declaraţie fiind necorespunzătoare adevărului având în vedere că din probele administrate în Dosarul nr. 962/33/2010 rezultă că inculpatul M.R.V. a fost lovit şi de către numitul B.P.A.

Aşa cum s-a arătat anterior în considerentele prezentei decizii, cele două declaraţii notariale, precum şi cea a inculpatului P.D.A., au fost avute în vedere de instanţe la soluţionarea cererii de revizuire formulată de inculpatul B.P.A., apreciindu-se printr-o hotărâre definitivă că respectivele declaraţii nu oferă date despre fapte sau împrejurări noi care să nu fie cunoscute şi analizate de instanţe în pronunţarea hotărârii de condamnare pentru infracţiunea de purtare abuzivă.

Instanţele investite cu soluţionarea cererii de revizuire au apreciat că declaraţiile notariale respective nu au caracter de noutate, faptele probatorii la care se referă fiind puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în ciclul procesual ordinar.

În aceste condiţii nu se poate reţine că declaraţiile notariale ale inculpaţilor P.V.A. şi M.R.V. aveau aptitudinea de a produce consecinţe juridice, din moment ce prin hotărârea pronunţată în procedura revizuirii s-a stabilit definitiv că acestea nu oferă elemente din care să rezulte existenţa unor fapte şi împrejurări noi în sensul cerut de dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen. anterior.

Pentru existenţa infracţiunii de fals în declaraţii este necesar, pe de o parte, ca declaraţia necorespunzătoare adevărului să fie făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice iar pe de altă parte, este necesar ca, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia respectivă să servească pentru producerea acelei consecinţe, condiţie neîndeplinită în cauză.

În ipoteza declaraţiei făcută la notar de inculpatul P.D.A., pe lângă aceste argumente, Înalta Curte mai reţine şi faptul că, aşa cum s-a arătat anterior, inculpatul a relatat aceleaşi aspecte pe care le-a arătat şi în declaraţia dată în calitate de martor la data de 20 ianuarie 2011 în faţa Curţii de Apel Cluj.

Pentru argumentele expuse anterior nu se poate reţine în sarcina inculpaţilor M.R.V., P.V.A. şi P.D.A. nici infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. anterior.

Prin rechizitoriul nr. 451/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpaţii P.V.A., B.P.A. şi F.P. au fost trimişi în judecată şi pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. anterior, iar inculpatul F.P. şi pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. anterior.

În fapt se reţine că, la data de 19 mai 2009, în exercitarea atribuţiilor de serviciu în calitate de ofiţeri în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca, între orele 15,10 - 15,30 au încheiat şi semnat un proces-verbal în care au consemnat în mod corespunzător adevărului că numitul M.R.V. „s-a lovit în faţă cu genunchiul piciorului drept” deşi inculpaţii B.P.A. şi P.V.A. au fost cei care l-au lovit pe acesta, proces-verbal care a fost folosit de către aceştia atât în Dosarul nr. 49/D/P/2008 al D.I.I.C.O.T. cât şi în Dosarul nr. 225/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. presupune falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.

Sub aspectul elementului material, infracţiunea de fals intelectual presupune o acţiune de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său, respectiv o alterare a adevărului cu privire la faptele sau împrejurările despre care înscrisul este destinat să facă probă.

Această activitate se poate realiza într-o primă ipoteză prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ipoteză în care făptuitorul, întocmind înscrisul, trece în cuprinsul acestuia, în mod mincinos, adică altfel decât în realitate, o anumită faptă sau împrejurare, prezentând-o ca fiind în deplină concordanţă cu realitatea.

Activitatea de falsificare mai poate fi realizată şi prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări.

În speţă, din actele dosarului rezultă că la data de 19 mai 2009, cei trei inculpaţi, respectiv B.P.A., F.P. şi P.V.A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în calitate de ofiţeri în cadrul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate - Brigada Cluj-Napoca, au întocmit procesul-verbal, în care au menţionat faptul că numitul M.R.V., cercetat în dosarul penal nr. 49/D/P/2008 s-a lovit singur în faţă cu genunchiul piciorului drept.

Aşa cum s-a arătat anterior, inculpaţii B.P.A. şi P.V.A. au fost condamnaţi definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă prin sentinţa penală nr. 46 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, iar cererea de revizuire depusă ulterior de către inculpatul B.P.A. a fost respinsă ca nefondată, nefiind descoperite fapte şi împrejurări noi care să conducă la modificarea soluţiei de condamnare.

În aceste condiţii, menţiunea făcută de aceştia în cuprinsul procesului-verbal din 19 mai 2009 potrivit căreia M.R.V. s-ar fi autovătămat nu corespunde realităţii, fiind realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii de fals intelectual.

Sub aspectul laturii subiective, inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, redactarea acestui proces-verbal fiind absolut necesară în condiţiile în care M.R.V. urma să fie reintrodus în arestul I.P.J. Cluj, unde urma să fie examinat înainte să fie primit, oferind astfel o justificare pentru leziunile pe care le prezenta acesta.

Inculpatul F.P., în declaraţiile sale a arătat că la data de 19 mai 2009 inculpatul P.V.A. a rămas pe hol să-l supravegheze pe M.R.V. care era în biroul nr. 3 şi la un moment dat a strigat pe hol că acesta se loveşte, motiv pentru care a aruncat privirea spre biroul nr. 3 şi l-a văzut pe M.R.V. aplecat cu capul peste genunchi, stând pe un fotoliu, astfel că a apreciat că M.R.V. s-a lovit singur.

După încheierea acestui proces-verbal, inculpatul F.P. l-a contactat telefonic pe şeful I.P.J. D.C. şi i-a adus la cunoştinţă faptul că M.R.V. s-a agresat singur, lovindu-se cu genunchiul în zona ochiului.

Inculpatul M.R.V. a arătat că, după ce a fost lovit, în birou a intrat şi inculpatul F.P. căruia i s-a plâns de acest lucru.

Martorul T.D., audiat în dosarul ce a avut ca obiect infracţiunea de purtare abuzivă reţinută în sarcina inculpaţilor P.V.A. şi B.P.A. a declarat că, în timp ce se afla în sediul D.I.I.C.O.T. l-a auzit pe M.R.V. strigând „mă bate, mă bate”, iar F.P. a spus să nu-l mai bată pe acesta întrucât avocaţii sunt încă în clădire. După acest moment, T.D. l-a văzut pe M.R.V. că avea urme de lovituri în zona ochiului drept.

Conform acestei depoziţii, reţinută şi în Dosarul nr. 962/33/2010 al Curţii de Apel Cluj în care inculpaţii P.V.A. şi B.P.A. au fost condamnaţi pentru purtare abuzivă rezultă că inculpatul F.P. cunoştea faptul că M.R.V. a fost lovit şi nu şi-a provocat singur leziunile, iar acesta a ameninţat că va depune plângere pentru aceste loviri, astfel că în sarcina acestuia urmează a fi reţinute atât infracţiunea de fals intelectual, cât şi cea de favorizare a infractorului Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanţă faptul că M.R.V. a depus plângerea penală la două zile după incident, respectiv la 21 mai 2009, esenţial fiind faptul că cei doi inculpaţi - P.V.A. şi B.P.A. - au săvârşit o infracţiune (purtare abuzivă), iar prin întocmirea acelui proces-verbal cu menţiuni necorespunzătoare adevărului, proces-verbal ce a fost folosit în Dosarele nr. 49D/P/2008 al D.I.I.C.O.T. şi 225/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpatul F.P. a intenţional să-i ajute pe cei doi inculpaţi, în sensul zădărnicirii sau îngreunării urmăririi penale.

Declaraţia martorului T.D. se coroborează cu declaraţia inculpatului M.R.V. dată în prezenta cauză, acesta arătând că F.P. a intrat în birou după încetarea loviturilor şi a spus să nu îl mai bată, moment în care M.R.V. era deja roşu la faţă, ca urmare a loviturilor primite, nu s-a autovătămat şi s-a plâns acestuia de loviturile primite.

Inculpatul B.P.A. a mai fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen. anterior, constând în aceea că la data de 10 august 2012 a formulat o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a inculpatului M.R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă, arătând că acesta la data de 21 mai 2009 a depus o plângere penală, prin care a solicitat în mod mincinos, tragerea lui la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, în condiţiile în care hotărârea de condamnare a sa pentru săvârşirea acestei infracţiuni rămăsese definitivă, iar cererea de revizuire i-a fost respinsă.

Din actele dosarului rezultă într-adevăr că la data de 10 august 2012, inculpatul B.P.A. a formulat o plângere penală prin care a sesizat săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă de către inculpatul M.R.V., constând în aceea că la data de 21 mai 2009 acesta a formulat plângere penală împotriva sa sub aspectul comiterii infracţiunii de purtare abuzivă pentru care a şi fost condamnat la plata unei amenzi penale, însă ulterior pronunţării hotărârii de condamnare, la 18 octombrie 2011, M.R.V. a dat o declaraţie autentică prin care a arătat că a fost lovit doar de P.V.A.

Prin rechizitoriul nr. 451/P/2011 din 17 decembrie 2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în temeiul art. 228 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 10 lit. a) C. proc. pen. anterior s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpatul M.R.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 259 C. pen. anterior.

Plângerea formulată de B.P.A. împotriva acestei soluţii a fost respinsă ca nefondată prin rezoluţia nr. 5/II/2013 din 12 ianuarie 2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Prin sentinţa penală nr. 736 din 11 iunie 2013 a Judecătoriei Cluj Napoca s-a admis plângerea formulată de B.P.A. împotriva dispoziţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale, care a fost desfiinţată, iar cauza a fost trimisă procurorului în vederea începerii urmăririi penale faţă de M.R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă.

Înalta Curte reţine că inculpatul B.P.A. a formulat plângerea penală la data de 10 august 2012, după soluţionarea cererii sale de revizuire de către prima instanţă, dar mai înainte ca aceasta să rămână definitivă prin decizia nr. 364 din 1 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în raport cu apărările pe care şi le-a făcut în respectiva cerere de revizuire, cât şi la judecata cauzei în fond, nu se poate susţine că acesta a acţionat cu intenţia de a face învinuiri mincinoase prin plângerea sa cu privire la M.R.V. Chiar dacă, în ceea ce priveşte infracţiunea de purtare abuzivă, există o hotărâre definitivă de condamnare a sa, aceasta nu exclude de plano existenţa unei bune credinţe a inculpatului în promovarea plângerii, având în vedere, aşa cum s-a arătat, motivele indicate în cererea de revizuire.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, va desfiinţa în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând va dispune condamnarea inculpaţilor P.V.A., F.P. şi B.P.A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. anterior, iar pe inculpatul F.P. şi pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. anterior.

În aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen., Înalta Curte reţine că legea veche este mai favorabilă inculpaţilor, având în vedere că limita minimă prevăzută de lege pentru infracţiunea de fals intelectual este mai mică în legea veche (6 luni, faţă de 1 an în legea nouă). În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a infractorului, în noul C. pen. se prevede alternativ pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii de 1-5 ani. Totodată, în timp ce în vechiul C. pen. limitele de pedeapsă erau cuprinse între 6 luni şi 7 ani aceasta se află în concurs cu infracţiunea de fals intelectual, iar dispoziţiile legii vechi sunt mai favorabile în stabilirea pedepsei rezultante ca urmare a existenţei unui concurs de infracţiuni.

În favoarea inculpaţilor, Înalta Curte urmează să reţină şi circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., ce nu-şi mai găsesc aplicabilitatea în legea nouă.

Astfel, aceştia au avut o bună conduită anterior comiterii faptelor, iar în raport cu gradul de pericol social concret al faptelor reţinute în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins şi prin aplicarea unei amenzi penale.

Se va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 63¹ C. pen. anterior.

În baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. vor fi obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva sentinţei penale nr. 55 din 16 mai 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, privind pe inculpaţii M.R.V., P.D.A., P.V.A., F.P. şi B.P.A.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

În baza art. 289 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., condamnă pe inculpaţii P.V.A., F.P. şi B.P.A., la pedeapsa de câte 2000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

În baza art. 264 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul F.P. la pedeapsa de 2000 RON amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului.

În baza art. 33 lit. b) şi art. 34 lit. c) C. pen. anterior, aplică inculpatului F.P. pedeapsa de 2000 RON amendă penală.

Atrage atenţia inculpaţilor asupra disp. art. 63¹C. pen. anterior.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., obligă pe inculpaţii P.V.A., F.P. şi B.P.A. la câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Cheltuielile ocazionate de soluţionarea apelului rămân în sarcina statului, iar onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpatul M.R.V., în sumă de 400 RON şi pentru inculpaţii P.D.A., P.V.A., F.P. şi B.P.A., în sumă de câte 100 RON, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 19 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 355/2014. Penal. Furtul (art.228 NCP). Recurs...		ICCJ. Decizia nr. 488/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 387/2014. Penal. Favorizarea infractorului (art. 264 C.p.). Denunţarea calomnioasă (art. 259 C.p.), falsul intelectual (art. 289 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.), falsul în declaraţii (art. 292 C.p.). Apel