ICCJ. Decizia nr. 488/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Infracţiunea de spălare de bani (Legea 656/2002 art. 23). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 488/2014
Dosar nr. 2736/3/2013
Şedinţa publică din 07 februarie 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 128 din data de 13 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 2736/3/2013, în baza art. 403 C. proc. pen. s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientul condamnat I.M., cu privire la sentinţa penală nr. 1024 din 13 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 44797/3/2008, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1020 din 16 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 16 martie 2011.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat revizuientul condamnat I.M. la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că petentul-condamnat I.M. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr. 1024 din 13 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, invocând drept motive de revizuire, săvârşirea de către procurorul care a desfăşurat urmărirea penală şi investigatorii sub acoperire a infracţiunilor de abuz în serviciu, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, precum şi represiune nedreaptă.
În drept, revizuentul a invocat disp. art. 394 lit. d) C. proc. pen.
Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 1024 din 13 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul I.M. la pedeapsa de 15 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc în formă continuată.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 8 ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen.
În baza art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor.
În baza art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 15 ani închisoare.
În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit cele trei pedepse cu închisoarea aplicate, astfel încât inculpatul execută pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 35 alin. (3) C. pen. a aplicat pedeapsa complementară cea mai grea şi anume pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 8 ani, care se execută după executarea pedepsei principale a închisorii, potrivit art. 66 C. pen.
Sentinţa penală nr. 1024 din 13 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1020 din 16 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care pedeapsa de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri a fost redusă la 13 ani închisoare.
Tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte întinderea cazurilor de revizuire, legea procesul penală face distincţie, pe de o parte, între cazul ce constă în descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute de către instanţă la soluţionarea cauzei (prevăzut în art. 394 lit. a), şi pe de altă parte, între cazurile ce constau în denaturarea unor elemente de probă prin mijlocirea unor activităţi infracţionale [prevăzute în art. 394 lit. b) şi c)] şi în reaua - credinţă (corupţia) a organelor judiciare care au cercetat sau judecat cauza [prevăzută în art. 394 lit. d)].
Tribunalul a reţinut, aşadar, că activitatea infracţională a organului judiciar trebuie dovedită, ca şi celelalte două cazuri menţionate „prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei", iar atunci când aceste organe „nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei" activitatea infracţională „se constată în procedura de revizuire" (art. 395 C. proc. pen.). În lipsa acestor dovezi, cererea este inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în termen legal, revizuientul I.M., care a criticat soluţia instanţei pentru motive de netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, revizuientul a reiterat împrejurările de fapt ce au constituit motive de revizuire, solicitând admiterea cererii sale şi rejudecarea cauzei. Apelantul a invocat nerespectarea, de către prima instanţă, a prevederilor art. 395 alin. (2) C. proc. pen. şi omisiunea de a constata în procedura de revizuire săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, represiune nedreaptă, cercetare abuzivă de către procuror şi investigatorii sub acoperire. Totodată, apelantul a invocat inexistenţa unor probe certe de vinovăţie sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de droguri, apreciind că soluţia de condamnare se bazează doar pe prezumţii.
Examinând actele dosarului şi sentinţa apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu disp. art. 371 C. proc. pen., Curtea a apreciat ca nefondat apelul formulat, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut în mod just că motivele invocate de către condamnat în susţinerea cererii de revizuire nu se circumscriu efectiv cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunite nici condiţiile desprinse din economia art. 395 C. proc. pen.
În fapt, s-a reţinut în esenţă că, în perioada 2007 - 2008, I.M. a deţinut fără drept în vederea vânzării, a participat la operaţiuni de vânzare, a intermediat vânzarea, a vândut importante cantităţi de droguri de mare risc, respectiv heroină, tranzacţii efectuate în principal pe raza Municipiului Bucureşti, fapte săvârşite împreună cu mai multe persoane, membri ai aceluiaşi grup infracţional organizat, grup pe care l-a iniţiat şi constituit, a cărui funcţionare a sprijinit-o în continuare.
În aceste împrejurări, la datele de 01 martie 2007 şi 14 aprilie 2008, sus-numitul a deţinut fără drept în vederea vânzării, a intermediat vânzarea, a vândut colaboratorului „C.A." - nume de cod, respectiv colaboratorului „R.I." - nume de cod, cantitatea totală de aproximativ 2,5 kilograme heroină, tranzacţiile efectuându-se pe raza sectorului 4, Bucureşti, respectiv în zona Stadionului R. şi în zona Parcului Carol - str. 11 I., la aceste fapte participând în mod direct şi inculpaţii R.C., Z.I. şi G.D.
În cursul anului 2007, inculpatul I.M. a procurat un autoturism de lux, cu banii obţinuţi în urma săvârşirii infracţiunilor de trafic ilicit de droguri, autoturism pe care l-a înmatriculat fictiv, pe numele inculpatului R.C., cu scopul de a crea o aparenţă de legalitate a provenienţei sumei ce constituia preţul acestui bun şi a ascunde adevăratul proprietar.
Acelaşi inculpat a achiziţionat imobilul situat în Bucureşti, iar în urma cercetărilor efectuate stabilindu-se că, aceşti bani au fost obţinuţi prin săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri.
În perioada 2007 - 2008, a iniţiat, constituit şi sprijinit activitatea unui grup infracţional organizat în scopul săvârşirii de infracţiuni grave, respectiv trafic ilicit de droguri de mare risc şi spălare a banilor.
Cererea de revizuire a fost întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 394 lit. d) C. proc. pen., apelantul invocând săvârşirea, de către procurorul V.B. şi investigatorii sub acoperire „F.M." şi „F.P." a infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 261, art. 266, art. 268 C. pen., ca urmare a trimiterii sale în judecată în absenţa unor probe de vinovăţie şi a ignorării dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen.
S-a arătat de către instanţa de apel că tribunalul a reţinut corect că acest caz de revizuire poate fi dovedit doar în condiţiile restrictive prevăzute de art. 395 C. proc. pen., respectiv prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţă a procurorului, prin care s-a dispus asupra fondului cauzei.
În cauza de faţă, revizuentul nu a dovedit că s-ar fi adresat în prealabil organelor judiciare competente să ancheteze abuzurile reclamate ori că ar fi existat sau există un impediment în soluţionarea de către acestea a fondului infracţiunilor în legătură cu serviciul ori care împiedică înfăptuirea justiţiei, imputate de către apelant procurorului şi investigatorilor sub acoperire.
S-a mai arătat că, în absenţa unor astfel de dovezi, revizuirea hotărârii definitive de condamnare este inadmisibilă deoarece, contrar dispoziţiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen., nu sunt respectate condiţiile prevăzute de lege pentru formularea revizuirii.
Nici susţinerile apelantului I.M. referitoare la insuficienţa probatoriului în acuzare pe care s-ar fi sprijinit hotărârea de condamnare nu justifică admiterea în principiu a cererii sale. Aceste susţineri tind la a repune în discuţie temeinicia hotărârii de condamnare într-o manieră generică şi nu se circumscriu vreunui caz de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, prin decizia penală nr. 171/A din 03 iunie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de revizuientul I.M. împotriva sentinţei penale nr. 128 din 13 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 2736/3/2013.
Împotriva deciziei penale pronunţate în apel revizuientul condamnat I.M. a declarat recurs.
Revizuientul nu a depus motive scrise de recurs.
Cu prilejul dezbaterilor, revizuientul condamnat, prin apărător ales, a solicitat admiterea recursului considerând că sunt întrunite condiţiile prev. de art. 394 lit. d) C. proc. pen. şi să se constate în procedura de revizuire săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, represiune nedreaptă, cercetare abuzivă de către investigatorii sub acoperire. Totodată, a invocat inexistenţa unor probe certe de vinovăţie sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de droguri, apreciind că soluţia de condamnare se bazează doar pe prezumţii.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 iunie 2013, stabilindu-se termen de judecată a recursului la data de 06 decembrie 2013.
Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la 07 februarie 2014, era în vigoare noul C. proc. pen. ale cărui dispoziţii sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac iar Înalta Curte nu mai are competenţa funcţională de a judeca recursul.
Situaţia tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competenţa de soluţionare cât şi dispoziţiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.
Astfel, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie anterior menţionată, „recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs."
Prin urmare, constatând că recursul în prezenta cauză se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluţioneze calea de atac, fiind aplicabile prevederile C. proc. pen. anterior în materia recursului.
Cu privire la prevederile C. proc. pen. anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că în raport cu data pronunţării deciziei recurate sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Sub acest aspect, se constată că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 03 iunie 2013, ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013, fiind supusă casării exclusiv în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Examinând recursul formulat de revizuientul condamnatul I.M., conform dispoziţiilor art. 385 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Cererea de revizuire a fost întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 394 lit. d) C. proc. pen. anterior, invocându-se de către recurent săvârşirea, de către procurorul V.B. şi investigatorii sub acoperire „F.M." şi „F.P." a infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 261, art. 266, art. 268 C. pen. anterior, ca urmare a trimiterii sale în judecată în absenţa unor probe de vinovăţie şi a ignorării dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen. anterior.
Examinând hotărârile atacate, Înalta Curte constată că instanţele de fond şi apel au reţinut că acest caz de revizuire poate fi dovedit doar în condiţiile restrictive prevăzute de art. 395 C. proc. pen. anterior, respectiv prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţă a procurorului, prin care s-a dispus asupra fondului cauzei.
De asemenea, au reţinut că în cauza de faţă, revizuientul nu a dovedit că s-ar fi adresat în prealabil organelor judiciare competente să ancheteze abuzurile reclamate ori că ar fi existat sau există un impediment în soluţionarea de către acestea a fondului infracţiunilor în legătură cu serviciul ori care împiedică înfăptuirea justiţiei, imputate de către apelant procurorului şi investigatorilor sub acoperire.
S-a mai arătat că, în absenţa unor astfel de dovezi, revizuirea hotărârii definitive de condamnare este inadmisibilă deoarece, contrar dispoziţiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen. anterior, nu sunt respectate condiţiile prevăzute de lege pentru formularea revizuirii.
Cu privire la susţinerile apelantului I.M. referitoare la insuficienţa probatoriului în acuzare pe care s-ar fi sprijinit hotărârea de condamnare, instanţa de apel a apreciat că nu justifică admiterea în principiu a cererii sale reţinând că solicitările acestuia tind a repune în discuţie temeinicia hotărârii de condamnare într-o manieră generică şi nu se circumscriu vreunui caz de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) C. proc. pen. anterior.
În recurs, revizuientul condamnat, prin apărător ales, a cerut instanţei să constate că sunt întrunite condiţiile prev. de art. 394 lit. d) C. proc. pen. şi să se constate în procedura de revizuire săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, represiune nedreaptă, cercetare abuzivă de către investigatorii sub acoperire. Totodată, a invocat inexistenţa unor probe certe de vinovăţie sub aspectul comiterii infracţiunii de trafic de droguri, apreciind că soluţia de condamnare se bazează doar pe prezumţii.
Criticile recurentului vizează netemeinicia deciziei atacate fără a fi invocat vreun motiv de nelegalitate a hotărârii menţionate.
Înalta Curte notează că sfera controlului judiciar a fost limitată prin adoptarea Legii nr. 2/2013, astfel că, nu poate examina decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.
Totodată, din examinarea cazurilor de casare expres prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, rezultă că prin limitarea obiectului judecăţii în recurs legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Or, din această perspectivă criticile recurentului, vizând netemeinicia hotărârii pronunţate în apel, nu pot fi examinate prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) C. proc. pen. anterior.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 385 alin. (1) pct. 1 lit. d) C. proc. pen. anterior să respingă ca nefondat recursul declarat de revizuientul condamnat I.M. împotriva deciziei penale nr. 171/A din 03 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 275 C. proc. pen., va obliga recurentul revizuient condamnat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat I.M. împotriva deciziei penale nr. 171/A din 03 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 07 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 387/2014. Penal. Favorizarea infractorului... | ICCJ. Decizia nr. 412/2014. Penal. Contestaţia la executare... → |
|---|
