ICCJ. Decizia nr. 412/2014. Penal. Contestaţia la executare (art.598 NCPP). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 412/A/2014
Dosar nr. 5571/2/2014
Şedinţa publică din 05 decembrie 2014
Deliberând asupra contestaţiei la executare de faţă, constată că prin decizia nr. 104/A din data de 18 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5048/2/2012, s-au dispus următoarele: a fost admis, printre altele, apelul declarat de inculpatul B.D.C., desfiinţată în parte sentinţa penală nr. 497/F din 2 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi rejudecând, a fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.
S-a aplicat art. 5 C. pen. şi s-a dispus condamnarea inculpatului B.D.C. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 C. pen.
În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 şi art. 35 C. pen. anterior, s-a contopit pedeapsa aplicată inculpatului prin prezenta, cu pedeapsa de 2 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (cu referire la dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen. anterior, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (cu referire la dreptul de a exercita profesia de avocat) C. pen. anterior.
S-au menţinut celelalte dispoziţii.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 200 RON, s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că faptele de înşelăciune şi fals material în înscrisuri oficiale, în modalităţile concrete în care au fost comise de inculpat, continuă să fie incriminate în noul C. pen., ambele având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
Astfel, la momentul comiterii faptei de înşelăciune, în modalitatea descrisă, aceasta era incriminată în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, iar, potrivit noului C. pen., se încadrează în art. 244 alin. (1) şi ( 2) .
Potrivit alin. (1) al art. 215 C. pen. anterior, „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani."
Alin. (2) al aceluiaşi art. stipulează că „înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţii mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni."
Alin. (3) al art. 215 din C. pen. anterior, prevede o variantă specială a modalităţii tip şi anume „inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate."
În noul C. pen., în prezent în vigoare, infracţiunea de înşelăciune este incriminată în art. 244, după cum urmează:
„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală."
În primul rând, s-a impus observaţia că legea penală nouă prevede posibilitatea împăcării părţilor, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale însă, în cauză, nu a putut opera acest motiv de încetare a procesului penal dat fiind faptul că nu a existat o astfel de manifestare de voinţă din partea inculpatului şi a părţii civile.
Prin compararea dispoziţiilor legale anterior menţionate, s-a constatat că dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. pen. au corespondent în art. 215 alin. (1) C. pen. anterior, conţinutul acestuia fiind preluat cu excepţia sintagmei „folos material injust" care a fost înlocuită cu „folos patrimonial injust", în timp ce alin. (2) ale ambelor texte sunt identice.
Totodată, s-a observat că înşelăciunea săvârşită în condiţiile încheierii unui contract sau al executării acestuia nu a mai fost menţinută prin noua reglementare, însă acesta nu conduce la concluzia dezincriminării faptei.
Înşelăciunea în varianta specială este dată de săvârşirea infracţiunii tip în anumite condiţii, extrinseci conţinutului constitutiv dar ataşate laturii obiective, respectiv cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Realizarea acestei condiţii nu este necesară pentru existenţa infracţiunii tip şi nu afectează conţinutul incriminării.
Condiţia este adăugată pentru a crea o variantă specială a infracţiunii tip iar existenţa acesteia din urmă, aşa cum s-a arătat; nu depinde de îndeplinirea acestei condiţii ci doar existenţa variantei speciale.
Ca atare, înşelăciunea: comisă cu prilejul încheierii sau executării unui contract urmează a fi încadrată în art. 244 alin. (1) C. pen. sau art. 244 alin. (1) sau alin. (2) C. pen., după caz.
Potrivit legii penale anterioare, fapta de înşelăciune, astfel cum a fost descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani.
Aceeaşi faptă, potrivit legii penale noi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
Din compararea limitelor de pedeapsă din cele două legi succesive a rezultat că, în mod evident, legea penală nouă este mai favorabilă inculpatului, întrucât a fost redus atât minimul cât şi maximul prevăzute de legea veche.
Cea de-a doua faptă, de fals material în înscrisuri oficiale, era incriminată, la data comiterii, în art. 288 alin. (1) C. pen. anterior potrivit căruia „falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani."
În noua reglementare, în conformitate cu art. 320 alin. (1) C. pen. „falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani."
Comparând cele două texte care incriminează aceeaşi faptă în legi succesive, s-a constatat că sunt identice sub aspectul conţinutului, singura deosebire vizând cuantumul pedepsei întrucât minimul special al pedepsei prevăzute de legea nouă a fost majorat de la 3 luni la 6 luni închisoare, iar maximul special a fost menţinut, ceea ce ar conduce la concluzia că legea veche este mai favorabilă inculpatului.
Cu toate acestea, compararea limitelor speciale de pedeapsă din legile succesive nu este suficientă pentru alegerea legii mai favorabile întrucât nu tratamentul sancţionator este reglementat în art. 42 din acelaşi Cod, pedeapsa pentru infracţiunea continuată fiind pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani, potrivit art. 34 C. pen.
Instanţa de fond a aplicat inculpatului, pentru ambele infracţiuni pedepse, în limitele speciale prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite fără a aplica un spor de pedeapsă.
Potrivit legii penale noi, respectiv dispoziţiile art. 35 C. pen. în vigoare, a fost introdusă o condiţie specială de calificare a infracţiunii continuate referitoare la subiectul pasiv, în sensul că infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă flecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Tratamentul sancţionator prevăzut de legea penală nouă în art. 36 alin. (1) C. pen. este de asemenea, mai blând, în raport cu cel aplicabil potrivit legii vechi, întrucât infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii.
În cauză, condiţia unicităţii subiectului pasiv este îndeplinită în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, faptă care deşi este compusă din mai multe acte materiale, toate au un singur subiect pasiv, partea vătămată B.C.M. şi, având în vedere că tratamentul sancţionator este cel prevăzut de art. 36 alin. (1) C. pen., din perspectiva mitior lex, legea mai favorabilă este noul C. pen.
În ceea ce priveşte infracţiunea continuată de fals material în înscrisuri oficiale, subiectul pasiv este diferit (Trezoreria sectorului 3 Bucureşti şi Judecătoria Timişoara), astfel că nu mai este îndeplinită condiţia unicităţii subiectului pasiv şi, în consecinţă, ar corespunde unei pluralităţi, respectiv 3 infracţiuni de fals material în înscrisuri oficiale.
În etapa a doua, având în vedere că în raport cu condiţiile de existenţă stabilite de reglementarea nouă, pluralitatea de acţiuni în dauna unor subiecţi pasivi distincţi nu mai poate fi calificată ca infracţiune continuată, pentru determinarea legii mai favorabile aplicabile ansamblului de acţiuni s-a comparat tratamentul sancţionator prevăzut de C. pen. anterior pentru infracţiunea continuată cu tratamentul sancţionator prevăzut de C. pen. în vigoare pentru concursul de infracţiuni. Regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, prev. de art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., este mai sever decât tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate C. pen. anterior, întrucât în cauză, la pedeapsa cea mai grea s-ar impune, în mod obligatoriu, adăugarea unui spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, ceea ce în mod evident ar îngreuna situaţia inculpatului.
Prin urmare, infracţiunea continuată de fals material în înscrisuri oficiale reţinută în sarcina inculpatului este mai favorabilă în varianta normativă prevăzută de C. pen. anterior, dispoziţii ce au fost aplicate cu prilejul condamnării inculpatului în primă instanţă.
Concursul de infracţiuni existent între infracţiunea continuată de înşelăciune şi infracţiunea continuată de fals material în înscrisuri oficiale a impus, de asemenea, o evaluare separată sub aspectul identificării legii mai blânde.
Sub acest aspect s-a constatat că instanţa de fond a aplicat pentru concursul de infracţiuni anterior menţionat dispoziţiile art. 33 lit. a) şi 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.
Potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani.
Conform legii noi, dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., conform cărora în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Cum în cauză instanţa de fond a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, fără aplicarea vreunui spor, s-a constatat că în materia concursului de infracţiuni, legea veche este mai favorabilă.
În ceea ce priveşte individualizarea modului de executare a pedepsei, Înalta Curte de Casaţie de Justiţie a apreciat că executarea sancţiunii în regim de detenţie este necesară pentru realizarea scopului pedepsei, respectiv prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi conştientizarea de către inculpat a consecinţelor faptelor comise.
Împotriva acestei decizii, B.D.C. a formulat contestaţie la executare la data de 18 august 2014, fiind înregistrată la Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 25172 din data de 19 august 2014.
Ulterior, contestaţia la executare a fost înaintată spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa penală nr. 335/F din 29 septembrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 50 alin. (1) rap. la art. 598 alin. (2) C. proc. pen. s-a declinat competenţa de judecare a contestaţiei la executare formulate de contestatorul condamnat B.D.C. cu privire la decizia nr. 104/A din data de 18 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5048/2/2012 în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În data de 14 octombrie 2014 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre competentă soluţionare dosarul privind pe contestatorul condamnat B.D.C. în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 335/F din data de 29 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin care s-a declinat competenţa de judecare a contestaţiei la executare formulate de condamnat.
Prin încheierea din 03 noiembrie 2014 s-a amânat cauza la data de 21 noiembrie 2014 având în vedere dispoziţiile art. 99 alin. (52) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387 din 22 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu care contestaţiile la executare se soluţionează de completul care a pronunţat hotărârea a cărei lămurire se solicită.
Prin încheierea din 21 noiembrie 2014 s-a dispus amânarea cauzei şi s-a acordat termen la data de 05 decembrie 2014, cu citarea contestatorului condamnat B.D.C. având în vedere dispoziţiile anterior enunţate în încheierea din 03 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând contestaţia la executare formulată de condamnatul B.D.C., Înalta Curte apreciază că este nefondată pentru motivele ce se vor expune în continuare:
Prioritar, este de constatat faptul că în reglementarea actuală, contestaţia la executare este cuprinsă în Capitolul IV al Titlului V C. proc. pen., titlu ce cuprinde dispoziţii privind „Executarea hotărârilor penale".
În acest context, contestaţia la executare reprezintă un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării unei hotărâri definitive prin care s-a soluţionat cauza în fond şi s-a pronunţat o soluţie de condamnare.
Astfel, prin contestaţia la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat. Pe această cale se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.
Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., caz invocat de contestatorul! condamnat B.D.C., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face atunci când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.
Potrivit alin. (2) al art. 598 C. proc. pen., contestaţia se formulează la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.
Hotărârea care se execută de către contestatorul condamnat este decizia nr. 104/A din data de 18 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5048/2/2012, nelămurirea privind o hotărâre pronunţată în apel de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că Înalta Curte este instanţa competentă să judece contestaţia formulată de contestatorul condamnat.
Verificând motivele contestaţiei ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată că nu se invocă vreo nelămurire sau altă cauză de împiedicare la executare, ci se contestă modul în care instanţa de judecată a aplicat legea penală mai favorabilă inculpatului, pe instituţii autonome, apreciindu-se că se impunea aplicarea legii penale mai favorabile în mod global, în conformitate cu Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. în 20 mai 2014.
Ori, Înalta Curte constată că nu se poate analiza, pe calea contestaţiei la executare modul cum a fost judecată cauza de către instanţa de judecată în căile ordinare de atac, întrucât s-ar aduce atingere principiului autorităţii de lucru judecat al hotărârii definitive pronunţate în cauza prezentă, afectându-se astfel, stabilitatea raporturilor juridice şi, prin urmare, ordinea de drept.
Totodată, pe calea contestaţiei la executare nu se poate solicita reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa.
Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti
Aceste aspecte au fost statuate şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pronunţată în cauza Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, hotărâre invocată chiar de către contestatorul condamnat B.D.C.
Şi în cea de-a doua hotărâre invocată de contestator în cauza Stanca Popescu împotriva României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, întrucât a apreciat că admiterea cererii de revizuire în speţa respectivă a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, nefiind respectat astfel dreptul la un proces echitabil.
Pentru toate aceste considerente, constatându-se că nu se invocă vreo nelămurire sau altă cauză de împiedicare la executare, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul B.D.C. împotriva deciziei nr. 104/A din data de 18 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5048/2/2012.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul B.D.C. împotriva deciziei nr. 104/A din data de 18 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5048/2/2012.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 05 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 488/2014. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 496/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
