ICCJ. Decizia nr. 547/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 547/2014
Dosar nr. 2535/116/2012
Şedinţa publică din 14 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 178/F din data de 29 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 2535/116/2012, Tribunalul Călăraşi a hotărât astfel:
A respins cererea inculpatului, de achitare a sa, conform art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen.
În temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. coroborat cu art. 74-76 C. pen., a condamnat pe inculpatul S.I. la pedeapsa de 8 luni închisoare.
În temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art. 81-82 şi art. 71 alin. (5) C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii şi a pedepsei accesorii pe un termen de încercare de 2 ani şi 8 luni.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83-84 C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării condiţionate.
A admis cererea de despăgubiri formulată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC O.A. SRL Olteniţa, la plata sumei de 164.407 RON, reprezentând impozit pe profit şi TVA, precum şi la plata majorărilor, dobânzilor şi penalităţilor de întârziere aferente sumei respective, calculate până la data achitării integrale a debitului.
A obligat pe inculpat la plata sumei de 500 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al avocatului din oficiu, a fost avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de libertate, prin rechizitoriul nr. 569/P/2011 din data de 05 octombrie 2012 al Parchetului de pe lângă instanţa respectivă, sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în sarcina acestuia reţinându-se în fapt că, în perioada 01 ianuarie 2009 - 30 iunie 2011, nu a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii pe care o administra veniturile obţinute de aceasta, cauzând astfel bugetului de stat un prejudiciu în sumă de 162.621 RON.
După sesizarea instanţei, la termenul din data de 22 noiembrie 2012, inculpatul a declarat că recunoaşte săvârşirea infracţiunii, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu şi a solicitat ca judecata să se realizeze conform procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen. De asemenea, a precizat că este de acord cu acoperirea prejudiciului reclamat de partea civilă.
În aceste condiţii, analizând probele administrate în faza de urmărire penală, Tribunalul a stabilit următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul este administrator al SC O.A. SRL Olteniţa, împreună cu tatăl său, S.T. (faţă de care, prin rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.). Conform declaraţiei inculpatului, numai acesta s-a ocupat de activitatea societăţii respective, întrucât, începând cu anul 2006, tatăl său a avut probleme de sănătate.
În perioada anilor 2009-2011, societatea, având ca obiect principal de activitate cultivarea cerealelor (exclusiv orez) şi a plantelor producătoare de seminţe oleaginoase, a produs şi a comercializat bunuri de acest gen, fără a înregistra în contabilitate veniturile obţinute din această activitate.
La data de 20 septembrie 2011, organele de control din cadrul D.G.F.P. Călăraşi, Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul de Inspecţie Fiscală pentru Persoane Juridice a efectuat o verificare de specialitate la societatea în cauză, constatând că nu au fost evidenţiate în documentele contabile tranzacţiile comerciale efectuate după recoltarea produselor agricole din culturile înfiinţate pe terenurile care îi aparţineau, cauzând astfel un prejudiciu în cuantum total de 164.407 RON, compus din 58.938 RON - impozit pe profit şi 106.009 RON - TVA de plată.
Fiind audiat, inculpatul a recunoscut că nu a organizat şi nu a întocmit o evidenţă contabilă corespunzătoare, însă a ridicat obiecţii cu privire la cuantumul prejudiciului stabilit iniţial de către inspectorii fiscali, solicitând efectuarea în cauză a unei expertize contabile, cerere care i-a fost încuviinţată.
Prin raportul de expertiză contabilă nr. 34, întocmit la data de 14 septembrie 2012, s-a stabilit că prejudiciul total adus bugetului de stat este în cuantum de 162.621 RON, din care impozit pe profit, în sumă de 58.398 RON şi TVA, în sumă de 104.223 RON.
Cu privire la încadrarea juridică, Tribunalul a constatat că fapta inculpatului, anterior descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în varianta omisiunii evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, dispunând, în consecinţă, condamnarea acestuia.
Tribunalul a apreciat că, în speţă, nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu motivarea că fapta săvârşită prezintă un grad sporit de pericol social, având în vedere perioada îndelungată supusă verificării, întinderea prejudiciului calculat şi împrejurarea că iniţiativa inspecţiei fiscale a aparţinut organului de stat competent, iar nu inculpatului. În acelaşi sens, Tribunalul a constatat că apărarea inculpatului, potrivit căreia nu a găsit un contabil care să ţină evidenţa contabilă a societăţii, nu îl absolvă pe acesta de răspunderea penală.
La individualizarea pedepsei, Tribunalul a avut în vedere împrejurările reale de săvârşire a faptei, perioada îndelungată de comitere, valoarea însemnată a prejudiciului cauzat, circumstanţele personale ale inculpatului (aflat la o vârstă tânără, cu o conduită procesuală caracterizată prin recunoaştere şi regret), precum şi disponibilitatea exprimată de acesta în sensul achitării în întregime a despăgubirii pretinse de partea civilă. Raportat la ultimele aspecte, Tribunalul a apreciat că scopul pedepsei poate fi realizat şi fără executarea efectivă a acesteia, dispunând, în consecinţă, suspendarea ei condiţionată.
Pe latură civilă, Tribunalul a admis, în întregime, pretenţiile formulate de partea civilă (în sumă de 164.407 RON, din care 58.398 RON, impozit pe profit şi 106.009 RON, TVA), pe care inculpatul le-a recunoscut, declarând că este de acord să le acopere în totalitate.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel în termenul legal (la data de 07 decembrie 2012) inculpatul S.I. (printr-o cerere formulată personal).
Cererea de apel a inculpatului (nemotivată în scris) a fost înaintată de Tribunal şi înregistrată pe rolul acestei Curţi la data de 17 decembrie 2012.
La solicitarea inculpatului apelant, Curtea a dispus, la două termene, amânarea judecării apelului, pentru a-i da posibilitatea angajării unui apărător ales şi respectiv şansa acoperirii prejudiciului cauzat, niciuna dintre aceste acţiuni nerealizându-se însă.
Cu ocazia judecării apelului, nu au fost solicitate şi administrate probe noi.
Inculpatul apelant, care a beneficiat, cu acordul său, de asistenţa juridică a unui avocat desemnat din oficiu, a criticat sentinţa penală atacată ca fiind netemeinică, sub unicul motiv al individualizării pedepsei aplicate, solicitând coborârea mai consistentă a acesteia sub minimul special, cât mai aproape de minimul general, prin acordarea unei eficienţe sporite circumstanţelor atenuante judiciare deja reţinute în favoarea sa.
Prin decizia penală nr. 70/A din 25 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul S.I.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat apelantul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prima instanţă a stabilit o situaţie de fapt conformă probatoriului administrat în faza de urmărire penală, însuşit de inculpat, pe care l-a evaluat în mod just, inclusiv prin raportare la declaraţia acestuia, care, optând pentru desfăşurarea judecăţii potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., a declarat că recunoaşte întocmai săvârşirea faptei imputate, precum şi întinderea prejudiciului reclamat de partea civilă a fi fost cauzat prin acea faptă.
Astfel, asemenea primei instanţe, Curtea a constatat că este dovedită cu certitudine fapta inculpatului, datând din perioada 01 ianuarie 2009 - 30 iunie 2011, de a nu înregistra, în evidenţele contabile ale societăţii pe care o administra - SC O.A. SRL Olteniţa, veniturile obţinute din comercializarea cerealelor şi plantelor oleaginoase produse de aceasta, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu sumele datorate drept impozit pe profit şi TVA, întinderea pagubei astfel cauzate, recunoscută de inculpat, fiind precizată de partea civilă, în cursul judecăţii, a fi în sumă totală de 164.407 RON, din care 58.398 RON impozit pe profit, iar 106.009 RON TVA, la care se adaugă accesoriile legale aferente, până la achitarea integrală a debitului.
Instanţa de apel a apreciat că această situaţie de fapt (necontestată prin apelul declarat) a fost corect încadrată juridic de către prima instanţă în infracţiunea de evaziune fiscală, în varianta incriminată de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, instanţa respectivă omiţând însă, în mod nelegal, să reţină forma continuată a acelei infracţiuni, potrivit art. 41 alin. (2) C. pen., având în vedere că aceasta a presupus acte materiale repetate, derulate pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Sub acest ultim aspect, Curtea a constatat însă că nu poate proceda la reformarea corespunzătoare a sentinţei penale apelate, întrucât aceasta a fost atacată numai de către inculpat, neputându-se înrăutăţi astfel situaţia lui, conform art. 372 alin. (1) C. proc. pen., prin reţinerea unei cauze de agravare a răspunderii sale penale.
Referitor la pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea a constatat, contrar criticii formulate în apel, că a fost corect individualizată, în raport cu toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., neexistând motive pertinente care să justifice coborârea sa, în sensul solicitat.
Astfel, reţinând în prealabil că limita specială minimă, redusă cu o treime conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., este de 1 an şi 4 luni închisoare, Curtea a constatat că stabilirea, în speţă, a unei pedepse consistent coborâte sub acea limită, de 8 luni închisoare, este legală, potrivit art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. şi reflectă, într-un mod echilibrat şi suficient, aspectele deja reţinute de către prima instanţă drept circumstanţe atenuante judiciare.
Aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 74 C. pen., în întregul lor, urmează a fi menţinută, ca atare, fără a se putea realiza de către Curte o particularizare a lor, având în vedere acelaşi principiu al neagravării situaţiei inculpatului în propria cale de atac, deşi numai uneia dintre ele, respectiv celei prevăzute de alin. (1) lit. a), se justifica a i se acorda eficienţă, în raport cu conduita bună a inculpatului înainte de săvârşirea infracţiunii, celelalte fiind eronat reţinute, în condiţiile în care, dincolo de recunoaşterea formală şi de disponibilitatea exprimată verbal, acesta nu a acoperit, nici măcar parţial, prejudiciul cauzat, comportamentul lui procesual nu a fost de la început complet sincer, ci s-a manifestat iniţial prin contestarea întinderii acelui prejudiciu, pe care raportul de expertiză contabilă a dovedit-o cu certitudine, iar alte împrejurări care să imprime faptei sale un caracter mai puţin grav nu se identifică în speţă.
Sub acelaşi aspect, al individualizării pedepsei, Curtea a constatat că gravitatea concretă a infracţiunii (care s-a derulat pe o perioadă îndelungată, epuizându-se doar ca urmare a controlului fiscal dispus de organul competent şi a cauzat un prejudiciu însemnat bugetului de stat, rămas nerecuperat şi în prezent) împiedică acordarea unei mari eficienţe circumstanţelor atenuante judiciare reţinute de prima instanţă.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs inculpatul S.I., motivând că decizia este netemeinică şi solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 10 lit. b1) C. proc. pen.
Prin motivele de recurs, inculpatul S.I. a mai arătat că a recunoscut fapta, că i s-au aplicat dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., dar nu s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 74 raportat la art. 76 C. pen.
La termenul fixat în cauză, reprezentantul Ministerului Public a arătat că recursul declarat de inculpat este tardiv formulat, recurentul inculpat apreciind că a declarat recurs în termenul prevăzut de lege.
Recursul declarat de inculpat este tardiv urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 255/2013 privind punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Se constată că aceste dispoziţii legale sunt incidente în prezenta cauză, aceasta fiind înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 aprilie 2013.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3853 alin. (1) C. proc. pen. anterior, termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi art., dispoziţiile art. 363-365 privind data de la care curge termenul, repunerea în termen şi declararea peste termen a căii de atac, se aplică în mod corespunzător.
Conform art. 363 C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul de 10 zile curge de la pronunţare.
În speţă, aşa cum rezultă şi din practicaua deciziei penale atacate, inculpatul S.I. a fost prezent la termenul din 25 martie 2013 când instanţa de prim control judiciar a soluţionat apelul declarat de inculpat împotriva sentinţei penale nr. 178/F din data de 29 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, astfel încât inculpatul trebuia să declare recurs împotriva acelei decizii penale în termenul de 10 zile prevăzut de textul de lege mai sus menţionat.
Examinând actele şi lucrările dosarului se constată că inculpatul a declarat această cale de atac după expirarea termenului de 10 zile prevăzut de art. 3853 alin. (1) C. proc. pen., la data de 17 aprilie 2013, considerente pentru care, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va respinge ca tardiv recursul declarat de inculpatul S.I.
Totodată va obliga recurentul petent la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva deciziei penale nr. 70/A din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 14 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 496/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 780/2014. Penal. Verificare măsuri preventive... → |
|---|
