ICCJ. Decizia nr. 842/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 842/2014
Dosar nr. 1421/100/2013
Şedinţa publică din 7 martie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 443 din 25 iunie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 1421/100/2013 a Tribunalului Maramureş, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. şi art. 181 C. pen. a fost achitat inculpatul C.G., fără antecedente penale, domiciliat în sat Ciolt, judeţul Maramureş - pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 modificată.
În temeiul art. 91 lit. c) C. pen. s-a aplicat inculpatului sancţiunea administrativă a amenzii în cuantum de 31.000 lei.
A fost obligat inculpatul să; plătească părţii civile Statul Român reprezentat prin A.N.A.F. - D.G.F.P. Maramureş, despăgubiri civile în sumă de 28.719 lei (impozit pe venit) cu dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate până la data achitării integrale a debitului şi s-au respins restul pretenţiilor civile formulate.
În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 163 C. proc. pen. s-a menţinut măsura asiguratorie a sechestrului, dispusă prin ordonanţa din 14 august 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş (filele 118-119 dosar urmărire penală) asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului până la concurenţa sumei de 28.719 lei şi a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere aferente.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut ca stare de fapt că,- în perioada 2010-2011, deşi nu era autorizat să desfăşoare activităţi de cumpărare-vânzare a deşeurilor metalice, inculpatul a desfăşurat astfel de activităţi din care a obţinut venituri, fără însă să depună la organul fiscal la care este arondat din punct de vedere teritorial declaraţii de ; venit pentru perioada arătată, împrejurare ce reiese din adresa din 18 iulie 2011 a A.F.P. Şomcuta Mare. Astfel, pe baza celor 41 de adeverinţe de primire şi de plată, puse la dispoziţia organelor de urmărire penală de către S.C. R.C.M. SRL Baia Mare, societateispecializată în achiziţionarea de fier vechi, în perioada 2010-2011, inculpatul C.G. a predat cantităţi importante de deşeuri metalice, pentru care a încasat suma totală de 196.413 lei. Urmare a acestor constatări, la data de 21 octombrie 2011, organele fiscale din cadrul D.G.F.P. - A.I.F. Maramureş au realizat o inspecţie generală privind persoana fizică C.G., stabilind că, acesta în anul fiscal 2010 a obţinut din valorificarea deşeurilor metalice venituri în sumă de 184.911 lei, iar în cursul anului fiscal 2011, până la data controlului, venituri în sumă de 17.444 lei pentru care contribuabilul nu a depus declaraţia specială „200".
Inculpatul avea obligaţia de declarare a veniturilor realizate. Prin valorificarea deşeurilor metalice şi de plată a impozitului pe venit de 16% în conformitate cu dispoziţiile art. 41, art. 43 şi art. 79 din Legea nr. 571/2003 privind. C. fisc. Întrucât acesta nu a declarat veniturile obţinute, prin raportul de inspecţie fiscală nr. 10848 din 24 octombrie 2011 inspectorii fiscali au procedat la calcularea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat stabilind că inculpatul s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale în sumă de 28.719 lei reprezentând impozit pe venit.
În faţa instanţei, inculpatul C.G. a fost audiat la termenul din 7 mai 2013 (fila 22 de la dosar), ocazie cu care a arătat că nu avea autorizaţie pentru achiziţionare de fier vechi; a desfăşurat însă această activitate cu fier vechi deoarece, anterior crizei, achiziţionase utilaje pe care, ulterior, nu le-a mai putut folosi. Deşi a recunoscut anumite aspecte din rechizitoriu a contestat totuşi valoarea prejudiciului, solicitând efectuarea unei expertize în vederea stabilirii acestuia în raport de anumite acte (adeverinţe) care să corespundă unui anurhit interval de timp, diferit de cel reţinut în actul de sesizare a instanţei. Cererea în probaţiune a fost respinsă deoarece inculpatul nu a făcut dovada că actele avute în vedere de organele de urmărire penale la momentul determinării prejudiciului ar fi false. Practic, inculpatul a contestat o parte din adeverinţele eliberate la preluarea fierului vechi, iar nu modalitatea de calcul al prejudiciului.
Mai mult, în probaţiune, la solicitarea inculpatului, a fost audiată martora l.I. (fila 63 de la dosar), persoana care a eliberat actele contestate şi care, în depoziţia sa, a arătat că adeverinţele se eliberau la contabilitate şi că nu există posibilitatea ca acestea să nu fie eliberate la momentul la care se dădeau banij. In plus, nu se eliberau adeverinţe pentru mai multe cantităţi de fier vechi preluat; la fiecare predare se elibera câte o adeverinţă.
Aşadar, inculpatul a predat diverse cantităţi de fier vechi, născându-se în sarcina sa obligaţia de plată a impozitului pe venit, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o. Cu toate acestea, prin prisma probatoriului administrat în cauză, precum şi a actelor existente la dosar, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 181 C. pen.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 181 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. In concret, instanţa a reţinut că inculpatul a recunoscut, chiar dacă nuanţat, săvârşirea infracţiunii, că acesta nu are antecedente penale, iar valoarea prejudiciului cauzat prin fapta sa nu este foarte ridicat. In raport de toate aceste aspecte, tribunalul a apreciat că fapta comisă de inculpat nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi, pe cale de consecinţă, a aplicat acestuia sancţiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 lei, ca urmare a achitării sale în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. şi art. 181 C. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa a dispus obligarea inculpatului la plata către Statul Român reprezentat prin A.N.A.F. - D.G.F.P. Maramureş a despăgubirilor civile reprezentând impozit pe venit, cu dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate până la data achitării integrale a debitului; sunt respinse restul pretenţiilor civile formulate, suma de 11.086 lei nefiind parte integrantă a prejudiciului întrucât inculpatul nu avea obligaţie de a declara depăşirea plafonului de scutire de T.V.A. de 35.000 de euro.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, inculpatul C.G. şi partea civilă Statul Român - prin A.N.A.F. reprezentată prin D.G.F.P. Maramureş.
Primul apelant a criticat sentinţa ca fiind netemeinică sub aspectul reţinerii art. 181 C. pen. şi al aplicării unei sancţiuni cu caracter administrativ; s-a precizat că instanţa a minimalizat pericolul social concret al faptei inculpatului care în perioada 2010-2011 a desfăşurat activităţi de colectare a deşeurilor metalice şi de valorificare a acestora din care a obţinut suma totală de 196.413 lei, pe care nu a declarat-o la organele fiscale pentru a. plăti impozitul pe venit.
Sub un alt aspect, s-a criticat dispoziţia referitoare la stabilirea în sarcina statului'a cheltuielilor judiciare, ca fiind contrară art. 192 alin.(1) pct. 1 lit. d) C. proc. pen.
Inculpatul apelant a criticat soluţia de achitare în temeiul art. 18 C. pen. pe motiv că simpla nedeclarare a veniturilor pe care le-a realizat. în calitate de persoană fizică neautorizată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prin ascunderea sursei impozabile sau taxabile, prev. de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Dintr-o altă perspectivă s-a susţinut că lipseşte latura subiectivă a acestei infracţiuni, dovadă că nu i se poate imputa nicio manoperă dolosivă de ascundere a operaţiunilor de predare a deşeurilor de fier vechi, acesta crezând că impozitul pe venit trebuia să fie declarat şi perceput de la firma cumpărătoare a deşeurilor de metal.
În acest sens a argumentat că nu avea obligaţia de a declara veniturile realizate şi de a plăti impozitul aferent, cu menţiunea că o parte din veniturile realizate sunt din anii anteriori, ceea ce rezultă din neconcordanţele datelor completate pe bonurile de la dosar, precum şi din declaraţia martorului C.S. care nu putut să probeze faptul-că inculpatul nu a predat deşeuri metalice şi în anii anteriori, existând posibilitatea ca bonurile să fi fost completate după câţiva ani.
Partea civilă apelantă a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care inculpatul a fost obligat către stat, despăgubiri din care au fost exclusă suma de 11.086 lei reprezentând taxa pe valoare adăugată datorată ca urmare a depăşirii de către inculpat a plafonului de 35.000 euro de scutire de T.V.A., pe motiv că inculpatul nu a urmat procedurile legale de înregistrare la O.R.C. fapt ce nu-l scutea de obligaţia de plată a T.V.A. pentru veniturile realizate după depăşirea plafonului de scutire.
Examinând apelurile prin prisma motivelor invocate, precum şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea de Apel a constatat următoarele:
În mod temeinic prima instanţă a reţinut starea de fapt constând în aceea că, în perioada 2010-2011, fără a fi autorizat pentru activităţi de cumpărare-vânzare a deşeurilor metalice, a obţinut venituri din astfel de activităţi fără a depune la organul fiscal declaraţiile de venit, astfel încât în baza a 41 de adeverinţe de primire şi de plată, emise de către: firma specializată în achiziţionarea de fier vechi SC R.C.M. SRL Baia Mare rezultă că inculpatul a predat deşeuri metalice pentru care a încasat suma de 196.413 lei, în anii fiscali 2010-2011, pentru care nu a depus declaraţia specială „200".
Veniturile realizate de către acesta nu sunt exceptate de la declararea către organele de fisc prin nicio dispoziţie legală, astfel încât avea obligaţia de a le declara; obligaţia acestuia este diferită de obligaţia firmei colectoare de a declara veniturile realizate tocmai din cauză că veniturile nu sunt identice, ca atare nu se realizează o dublă impozitare nici a veniturilor, nici a persoanelor impozabile.
S-a reţinut sub acest aspect că inculpatul nu se poate prevala de lipsa intenţiei pe motiv că nu ştia că are obligaţia de a declara veniturile exacte, din moment ce cunoştea împrejurarea că cineva trebuia să declare acele venituri.
De asemenea, nu a fost primită afirmaţia că adeverinţele de predare-primire nu sunt corect întocmite pe simplul motiv că este posibil să vizeze veniturile realizate în anii anteriori prin aceleaşi activităţi, respectiv anii 2008-2009.
În mod legal prima instanţă a apreciat că există fapta inculpatului de nedeclarare a veniturilor pe anii fiscali 2010-2011 însă în mod eronat a considerat că această faptă nu prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni.
Susţinerile inculpatului apelant, simpla nedeclarare a veniturilor chiar dacă nu s-a realizat o ascundere a veniturilor impozabile sau taxabile, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 9 alin (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, cu toate că nu s-a realizat o ascundere a obiectului impozabil deoarece simpla nedeclarare a veniturilor pentru care există atât obligaţia evidenţierii în scriptele persoanei impozabile, cât şi obligaţia declarării la organele fiscale nu constituie infracţiunea menţionată, dacă veniturile au fost evidenţiate în actele contabile sau în alte documente legale, întrucât nu s-a realizat o ascundere a veniturilor în condiţiile în care organele fiscale competente pot lua cunoştinţă de veniturile realizate prin simpla verificare a actelor contabile ale contribuabilului.
Aşadar, fiind stabilit faptul că fapta există şi poate fi încadrată în infracţiunea de evaziune fiscală, Curtea a apreciat că în mod eronat prima instanţă a considerat că nu este realizat gradul de pericol social concret al unei infracţiuni.
Inculpatul într-un interval de aproape 2 ani a realizat venituri în sumă de 196.413 lei pentru care datora un impozit pe venit de 28.719 lei cu dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente, astfel încât nu se poate considera că prin această faptă s-a adus o atingere minimă valorii ocrotită de lege prin incriminarea evaziunii fiscale.
Împrejurarea că inculpatul a recunoscut nuanţat săvârşirea infracţiunii şi că nu are antecedente penale constituie însă circumstanţe atenuante prev. de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. care au fost reţinute cu ocazia individualizării pedepsei.
În consecinţă, ţinând seama de toate criteriile generale şi speciale prev de art 72 C. pen. şi de circumstanţele atenuante menţionate, precum vârsta inculpatului, lipsa antecedentelor penale, recunoaşterea parţială a faptei şi prezentarea în faţa autorităţii Curtea l-a condamnat pe inculpat la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, în baza art. 81, art. 82 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării acesteia pe un termen de încercare compus din durata pedepsei la care s-a adăugat intervalul de 2 ani.
Prin Decizia penală nr. 210/A din 25 octombrie 2013 Curtea de Apel Cluj-Napoca, secţia penală şi de minori, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş împotriva sentinţei penale nr. 443 din 25 iunie 2013 a Tribunalului Maramureş, pe care a desfiinţat-o cu privire la latura penală.
În baza art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, modificată, cu aplicarea art. 71 lit. a), c) C. pen. a condamnat pe inculpatul C.G., domiciliat în sat Ciolt, jud. Maramureş la pedeapsa de 6 luni închisoare.
În baza art. 81, 82 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe termenul de încercare de 2 ani şi 6 luni.
A pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83 C. pen.
A făcut aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate sub aspectul laturii civile şi sechestrul asigurător.
Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpatul C.G. şi partea civilă Statul Român prin A.N.A.F., D.G.F.P. Maramureş împotriva aceleiaşi hotărâri.
Împotriva Deciziei penale nr. 210/A din 25 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, secţia penală şi de minori, nefondate, au declarat recurs inculpatul C.G. şi partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - prin D.G.R.F.P. CSuj - Napoca.
Preparator, Înalta Curte constată că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, situaţie incidenţă în prezenta speţă.
Cu titlu prelabil Înalta Curte reaminteşte faptul că potrivit dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen. anterior, recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
De asemenea se constată faptul că recursul vizează o decizie ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, astfel încât sunt avute în vedere cazurile de casare limitativ prevăzute în art 3859 C. proc. pen. anterior,modificate prin această lege.
Înalta Curte ca instanţă de recurs urmează să respingă calea de atac declarată pentru următoarele considerente:
Inculpatul C.G. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi, în rejudecare, în temeiul art. 3859 pct. 13 C. proc. pen. anterior, raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. c), d) C. proc. pen., achitarea sa.
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 13 C. proc. pen., invocat de inculpat presupune ca fapta pentru care a fost condamnat acesta să nu fie prevăzută de legea penală.
Instanţa de recurs reţine că evaziunea fiscală reprezintă conform art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Infracţiunea are ca element material al situaţiei premise existenţa unei obligaţii legale de a preda taxe sau impozite pentru anumite activităţi prestate sau bunuri deţinute.
Omisiunea plăţii unei taxe legal datorate nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală dacă bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse.
Inculpatul a fost acuzat că ar fi realizat activităţi comerciale în perioada 2010-2011, fără a fi autorizat pentru activităţi de cumpărare-vânzare a deşeurilor metalice, a obţinut venituri din astfel de activităţi fără a depune la organul fiscal declaraţiile de venit, astfel încât în baza a 41 de adeverinţe de primire şi de plată, emise de către firma specializată în achiziţionarea de fier vechi SC R.C.M. SRL Baia Mare rezultă că inculpatul a predat deşeuri metalice pentru care a încasat suma de 196.413 lei, în anii fiscali 2010-2011, pentru care nu a depus declaraţia specială „200"., fapta care conform acuzării constituie evaziune fiscală.
În cauză, instanţa de recurs constată că inculpatul nu a declarat veniturile şi s-a sustras de la plata impozitului pe venit.
Date fiind considerentele ce preced, instanţa de recurs apreciază că soluţiile pronunţate de instanţele anterioare referitoare la aspectele invocate sunt' temeinice şi legale, sens în care urmează a respinge critica, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte recursul părţii civile se constată că nu a fost indicat nici un caz de casare.
Înalta Curte constată că nu poate analiza criticile formulate de partea civilă Statui Român prin A.N.A.F. - prin D.G.R.F.P. Cluj - Napoca, în termen, referitoare la cuantumul despăgubirilor la care trebuia obligat inculpatul, întrucât acestea nu se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., care presupune o verificare a legalităţii hotărârii recurate şi nu a temeiniciei acesteia.
Înalta Curte nu a identificat încălcări prevăzute de dispoziţiile art 3859 pct. 1, 3-6, 13, 14 şi 15 C. proc. pen., care pot fi luate in considerare din oficiu, referitoare la respectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau calitatea persoanei, compunerea şi continuitatea completului de judecată, cazurile de incompatibilitate, publicitatea şedinţei de' judecată,participarea procurorului, avocatului sau a inculpatului la judecată, aplicarea pedepsei în limite legale, precum şi condamnarea inculpatului pentru o faptă neprevăzută de legea penală.
Pentru aceste considerente recursurile declarate de inculpatul C.G. şi de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - prin D.G.R.F.P. Cluj - Napoca împotriva Deciziei penale nr. 210/A din 25 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, secţia penală şi de minori, vor fi respinse, ca nefondate şi va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezenta onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul C.G. şi de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - prin D.G.R.F.P. Cluj -Napoca împotriva Deciziei penale nr. 210/A din.25 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei-, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă.recurenta parte civilă la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 7 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 841/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... | ICCJ. Decizia nr. 1016/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni la... → |
|---|
