ICCJ. Decizia nr. 298/2015. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 298/A/2015
Dosar nr. 908/45/2013*
Şedinţa publică din 7 septembrie 2015
Asupra apelului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 52 din 4 mai 2015, Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a hotărât următoarele:
A condamnat pe inculpatul Ş.D., domiciliat în laşi, jud. laşi, fără antecedente penale, avocat în cadrul Baroului laşi, la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lovire prev. de disp. art. 180 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza disp. art. 12 din Legea nr. 187/2012, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. din 1968, cu titlu de pedeapsă accesorie.
În temeiul dispoziţiilor art. 81-82 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate inculpatului Ş.D. pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 2 luni.
În temeiul dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale, a suspendat şi executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83, 84 C. pen. din 1968 privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.
A admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă S.G., domiciliat în laşi, şi a obligat pe inculpat să plătească acesteia suma de 2.000 lei, reprezentând daune morale.
A obligat inculpatul să plătească statului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa sentinţa penală, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 444/P/2012 din 23 decembrie 2013 a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul Ş.D., pentru comiterea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. din 1969.
Prin rechizitoriu s-a dispus şi neînceperea urmăririi penale faţă de numitul Ş.D. pentru infracţiunea de distrugere, prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. din 1969.
În actul de sesizare, s-a reţinut în esenţă că în seara zilei de 11 mai 2012 inculpatul Ş.D. i-a aplicat o lovitură cu pumnul în faţă părţii vătămate S.G.
Situaţia de fapt a fost reţinută în rechizitoriu din administrarea următoarelor mijloace de probă:
- declaraţiile părţii vătămate S.G.;
- declaraţiile martorilor I.C., I.I., S.D., S.D.G. şi B.C.;
- fişa intervenţie eveniment din data de 11 mai 2012;
- declaraţia învinuitului Ş.D.
În procedura de cameră preliminară, inculpatul Ş.D. nu a formulat cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală şi nici din oficiu, judecătorul de cameră preliminară nu a invocat astfel de excepţii.
Prin încheierea de şedinţă din 13 martie 2014, în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 444/P/2012 din 23 decembrie 2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi privind pe inculpatul Ş.D.
Prin aceeaşi încheiere s-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul Ş.D.
Înainte de începerea cercetării judecătoreşti, persoana vătămată S.G. s-a constituit parte civilă cu suma de 3.500 lei, reprezentând valoarea ochelarilor pe care inculpatul i-a distrus atunci când a lovit-o, precum şi cu suma de 21.500 lei, pentru acoperirea prejudiciului moral constând în umilirea sa de către inculpat şi împiedicarea accesului către terenul aflat în proprietatea sa.
În cursul cercetării judecătoreşti, au fost audiaţi inculpatul Ş.D., partea civilă S.G., martorii I.C., I.I., S.D.G., B.M.C. şi S.D.
Fiind declarată terminată cercetarea judecătorească, Curtea de Apel, analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, a reţinut următoarele:
La data de 11 mai 2012, ora 21.00, partea vătămată S.G. se deplasa la volanul autoutilitarei pe care o deţine, împreună cu doi prieteni de familie, respectiv soţii I., către un teren aflat în proprietatea sa, situat pe raza com. Miroslava. Terenul aparţinând părţii vătămate se învecinează cu lacul Bîrca, concesionat la acea dată de inculpatul Ş.D.
În momentul în care a ajuns în dreptul anexelor ridicate de inculpat în apropierea lacului, a auzit strigăte prin geamul deschis al maşinii şi a oprit pentru vedea ce s-a întâmplat. De autoutilitară s-au apropiat câteva persoane, între care se afla şi inculpatul care s-a manifestat agresiv şi, folosind un limbaj neadecvat, i-a cerut socoteală cu privire la accesul său în zonă. După ce partea civilă i-a spus inculpatului că se îndreaptă spre terenul pe care îl are în proprietate în pădure, s-a urcat la volanul autoutilitarei, pentru a-şi continua deplasarea. în acel moment inculpatul a venit la portiera maşinii şi prin geamul deschis din dreptul părţii civile i-a aplicat acesteia o lovitură cu pumnul în fată. în urma agresiunii, ochelarii părţii vătămate i-au căzut şi s-au zgâriat.
Partea civilă a parcurs cu autoutilitara încă aproximativ 200 metri până pe terenul proprietatea sa, după care a parcat şi a apelat serviciul de urgentă «112». în timp ce vorbea la telefon cu operatorul de la serviciul de urgentă, numitul S.G. a observat faptul că pe terenul său a oprit un autoturism, din care a coborât inculpatul, care era însoţit de încă un bărbat. Inculpatul avea în mână o secure şi a continuat injuriile şi ameninţările, încercând să îl lovească şi pe martorul I.I., care îi ceruse inculpatului să părăsească zona, întrucât se afla pe o proprietate privată.
La fata locului a venit un echipaj de politie, care a discutat cu partea civilă şi i-a recomandat acesteia să depună plângere penală pentru infracţiunea de lovire.
Martorii I.I. şi I.C. au confirmat situaţia de fapt aşa cum a fost descrisă mai sus.
Inculpatul Ş.D. nu a recunoscut că a lovit pe partea civilă cu pumnul în fată, arătând că în acea seară el şi partea civilă s-au înjurat reciproc şi s-au îmbrâncit.
Declaraţiile prin care inculpatul a negat că a lovit pe partea civilă cu pumnul în fată, au fost înlăturate, în condiţiile în care din declaraţiile martorilor I.I. şi I.C. date în cursul urmăririi penale şi menţinute în faza de judecată rezultă cu certitudine că imediat după discuţia pe care a avut-o cu partea civilă S.G. în legătură cu prezenţa sa cu maşina pe drumul de lângă ferma piscicolă de la lacul Bîrca, inculpatul Ş.D. a lovit pe partea civilă o singură dată cu pumnul în faţă.
Poziţia procesuală a inculpatului a fost susţinută de martorii S.D.G., B.M.C. şi S.D., persoane care au lucrat pentru inculpat, care nu au probat lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie, declarând o variantă nereală, dar în favoarea inculpatului cu scopul de a-l exonera de răspunderea penală, motiv pentru care aceste mărturii vor fi înlăturate ca fiind nesincere,
Instanţa a reţinut că fapta inculpatului Ş.D., care, în seara zilei de 11 mai 2012, i-a aplicat o lovitură cu pumnul în faţă părţii civile S.G., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (1) C. pen. din 1969.
În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă, instanţa reţine că de la data comiterii faptei, 11 mai 2012, până la judecarea cauzei a intrat în vigoare N.C.P.
Verificând succesiunea de legi în timp, instanţa a constatat că fapta comisă de inculpat era încriminată în vechea reglementare în art. 180 alin. (1) C. pen. din 1969 şi sancţionată cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda, iar în legea nouă se regăseşte încriminată în art. 193 alin. (1) C. pen. şi este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Comparând dispoziţiile aplicabile C. pen. din 1969 şi pe cele din N.C.P. prin prisma tuturor instituţiilor de drept penal incidente în cauză, instanţa a reţinut că legea veche îi creează o situaţie mai favorabilă inculpatului în raport cu limitele de pedeapsă mai reduse, dar şi cu soluţiile pe care instanţa le poate pronunţa în rezolvarea acţiunii penale, respectiv mijloacele de individualizare a pedepsei în condiţiile în care în conformitate cu prevederile acestei legi, instanţa s-a orientat spre o soluţie de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului Ş.D. pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969, respectiv limitele de pedeapsă fixate de art. 180 alin. (1) C. pen. din 1969, gradul de pericol social concret al faptei relevat de modul de săvârşire al acesteia şi de persoana inculpatului, este avocat în Baroul laşi, nu are antecedente penale şi care a avut o poziţie procesuală nesinceră.
Având în vedere cele menţionate anterior, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului Ş.D. la o pedeapsă de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe reţinute în sarcina sa.
În temeiul art. 71 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., instanţa a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de.art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. din 1969.
Având în vedere persoana inculpatului şi faptul că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 81 C. pen. din 1969, instanţa de fond a apreciat că modalitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei este aptă să satisfacă scopurile şi finalităţile definite prin dispoziţiile art. 52 C. pen. din 1968, respectiv să constituie o reală măsură de constrângere şi reeducare a inculpatului, cât şi să asigure prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
În consecinţă, în temeiul art. 81 C. pen. din 1969, prima instanţă a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale pe un termen de încercare calculat potrivit art. 82 C. pen. din 1969 şi a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 şi 84 C. pen. din 1969.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendat şi pedeapsa accesorie prev. de art. 71 alin. (1) rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. din 1969.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa a reţinut că în dovedirea întinderii pretenţiilor civile reprezentând daune materiale partea civilă nu a depus la dosarul nici un înscris.
Pentru a se putea obţine repararea prejudiciului, acesta trebuie să fie cert, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. în lipsa unor criterii de evaluare a acestui prejudiciu material, instanţa nu a acordat părţii civile daune materiale.
În ceea priveşte prejudiciul moral suferit de partea civilă, instanţa a apreciat că acesta reprezintă rezultatul dăunător direct, de natură nepatrimonială, al faptei ilicite şi culpabile a inculpatului, prin care se aduce o vătămare valorilor şi drepturilor extrapatrimoniale care sunt strâns legate de personalitatea umană.
Sub acest aspect, prima instanţă a apreciat că acţiunea inculpatului, ca manifestare exteriorizată în sfera relaţiilor sociale, a provocat, în concret, părţii civile un prejudiciu cauzat personalităţii acesteia, respectiv prejudiciul nepatrimonial localizat la nivelul suferinţelor fizice şi psihice suferite.
În concret în ceea ce priveşte daunele morale în cuantum de 21.500 lei solicitate de partea civilă S.G., instanţa a reţinut că, faţă de specificul prejudiciului moral nepatrimonial, nu se poate apela la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, urmând ca, în raport de ansamblul circumstanţelor de fapt ale cauzei, să se stabilească o sumă globală care să ofere o compensaţie părţii civile pentru consecinţele prejudiciabile suferite ca urmare a faptei inculpatului.
În consecinţă, la stabilirea întinderii despăgubirilor morale, instanţa a avut în vedere împrejurarea că fapta inculpatului i-a cauzat părţii civile suferinţe fizice, inerente traumatismelor produse prin lovire.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale solicitate, în lipsa unor criterii legale certe şi obligatorii, având în vedere şi împrejurarea că aceste sume nu trebuie să constituie nici amenzi excesive pentru autorul faptei ilicite şi nici venituri nejustificate pentru victima prejudiciului, precum şi principiul potrivit căruia stabilirea indemnizaţiei destinate reparării prejudiciului moral se face în funcţie de gravitatea prejudiciului moral şi în conformitate cu principiul echităţii, a apreciat că suma solicitată de partea civilă cu titlul de despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 21.500 lei este prea mare, ea urmând să fie redusă la 2.000 lei, suma apreciată de instanţă ca reprezentând o compensare efectivă, dar şi o satisfacţie echitabilă, pentru ansamblul prejudiciilor morale nepatrimoniale suferite de partea civilă ca urmare a lovirii suferite.
Împotriva sentinţei penale a declarat apel inculpatul Ş.D., criticând-o pentru netemeinicie în sensul reducerii pedepsei aplicată de instanţa de fond prin acordarea unei mai mari eficiente circumstanţelor sale personale.
Analizând apelul exercitat de inculpat, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Instanţa de control judiciar constată că inculpatul Ş.D. a fost condamnat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lovire prev. de disp. art. 180 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 2 luni.
Examinând actele dosarului, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă orientată spre mediul special prevăzut de lege, apreciind că prin executarea pedepsei în regim neprivativ de libertate este realizat scopul preventiv educativ al sancţiunii şi se realizează şi respectarea principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi circumstanţele personale ale inculpatului.
Instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, instanţa de fond a avut în vedere la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969, cărora Ie-a acordat eficienţa cuvenită, printre care şi datele care caracterizează persoana inculpatului.
Înalta Curte constată că, raportat la gradul de pericol social al faptei săvârşite, reflectat de modul în care inculpatul a conceput şi realizat fapta de lovire (i-a aplicat părţii vătămate o lovitură cu pumnul în faţă, iar, ulterior agresiunii, inculpatul, însoţit de încă un bărbat, avea în mână o secure şi a continuat injuriile şi ameninţările, încercând să îl lovească şi pe martorul I.I.) şi de valorile sociale puse în pericol, instanţa de fond a individualizat în mod just cuantumul pedepsei aplicate, precum şi modalitatea de executare a acesteia.
În contextul concret al cauzei, raportat la criteriile legale, prima instanţă a avut în vedere în cadrul operaţiunii de individualizare a pedepsei, modul în care inculpatul a acţionat, instanţa acordând eficienţă, în mod just, atitudinii procesuale a inculpatului, care nu a recunoscut fapta, poziţie infirmată de restul probatoriului.
Cât priveşte datele ce caracterizează persoana inculpatului, prima instanţă a avut în vedere profilul moral şi de personalitate pozitiv al inculpatului, cariera de avocat şi vârsta acestuia, evidenţiate în înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar, apreciind în mod corect că, raportat la împrejurările comiterii faptei, nu se justifică valorificarea acestora ca circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, însă că un cuantum al pedepsei orientat spre mediul special prevăzut de lege şi prin executarea pedepsei în regim neprivativ de libertate este realizat scopul preventiv educativ al sancţiunii şi se realizează şi respectarea principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi circumstanţele personale ale inculpatului.
În consecinţă, neexistând motive care să justifice o reindividualizare a pedepsei aplicată inculpatului, instanţa de control judiciar urmează să respingă apelul declarat, ca nefondat.
Examinând cauza şi din perspectiva succesiunii de legi intervenită în cursul procesului, în vederea identificării legii penale mai favorabile inculpatului şi având în vedere decizia definitivă şi general obligatorie nr. 265 din data de 06 mai 2014 pronunţată de Curtea Constituţională, conform căreia, dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de control judiciar constată următoarele:
Astfel, potrivit art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Conform art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare la data judecării apelului, în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Prin urmare, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziţia art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că, în această materie, regimul aplicabil rămâne acelaşi.
Determinarea caracterului „mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, etc.
Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere, aşadar, atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.
Cu privire la pedeapsă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora, în mod concret.
În cauză, se constată că legea nouă sancţionează infracţiunea săvârşită cu pedeapsa închisorii în limita minimă şi maximă mai ridicate faţă de legea veche (art. 180 alin. (1) C. pen. din 1969 prevedea închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda, iar N.C.P., în art. 193 alin. (1) C. pen. prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda) şi, comparând cele două legi succesive, Înalta Curte, secţia penală, constată că legea penală mai favorabilă este C. pen. din 1969, având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei.
Din această perspectivă, comparând dispoziţiile referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei din reglementarea veche cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei, se constată că legea veche este mai favorabilă, având în vedere condiţiile de acordare (nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei concret aplicată pentru o infracţiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, pe durata termenului de încercare sunt prevăzute obligaţii mai puţine, etc).
Singurul element în virtutea căruia ar fi mai favorabilă reglementarea nouă este durata termenului de încercare (denumit termen de supraveghere în actuala reglementare), element insuficient pentru a califica noua reglementare ca fiind mai favorabilă.
De altfel, la această concluzie conduc şi prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform cărora, măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza C. pen. din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a C. pen.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, va respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul Ş.D. împotriva sentinţei penale nr. 52 din 4 mai 2015 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga apelantul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul Ş.D. împotriva sentinţei penale nr. 52 din 4 mai 2015 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 460 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 28/2015. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 299/2015. Penal → |
|---|
