ICCJ. Decizia nr. 3/2015. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art.322 NCP). Recurs in casaţie
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 3/RC/2015
Dosar nr. 3403/1/2014
Şedinţa publică din data de 6 ianuarie 2015
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 220 din 31 ianuarie 2014, pronunţată de Judecătoria Vaslui, în temeiul art. 345 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul V.R.D., fără antecedente penale, la:
- pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen.;
- pedeapsa de 2 (două) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, republicată, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen.
S-a constatat că cele două infracţiuni sunt concurente sub formă de pluralitate a concursului real, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite cele două pedepse aplicate, în pedeapsa cea mai grea de 5 (cinci) luni închisoare, la care, potrivit art. 34 lit. b) C. pen.; s-a adăugat un spor de 1 (una) lună închisoare, inculpatul V.R.D. urmând să execute în final pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 71 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 71 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii aplicate prin aceasta.
În baza art. 81 alin. (1) C. pen., a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei închisorii aplicate pe durata unui termen de încercare de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 82 alin. (1) C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 359 alin. (1) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului V.R.D. asupra dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. pen., privind revocarea beneficului suspendării condiţionate în cazul comiterii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare fixat, termen care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În temeiul art. 256 alin. (2) C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 78/2000, republicată, s-a dispus confiscarea sumei de 989,02 RON de la inculpatul V.R.D.
În temeiul art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., art. 170 C. proc. pen. şi art. 445 C. proc. pen., au fost desfiinţate în întregime înscrisurile falsificate:
- factura fiscală nr. XX;
- chitanţa nr. WW.
În baza art. 189 şi art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul V.R.D. la plata sumei de 5.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat (din care suma de 5.000 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmăririi penale iar suma de 500 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în cursul judecăţii).
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că inculpatul V.R.D. este angajat al Gărzii Financiare - secţia Judeţeană Vaslui, îndeplinind funcţia de comisar de gardă financiară.
Potrivit fişei postului, printre atribuţiile inculpatului era şi aceea de a participa la activităţile de control pe întreg teritoriul ţării, urmărind aplicarea în mod unitar şi coerent a normelor de lucru şi programelor stabilite de conducerea Gărzii Financiare.
În această calitate, inculpatul a efectuat două acte de control la SC R.C. SRL, cu sediul în municipiul Vaslui, al cărei administrator este V.M.
Primul control s-a desfăşurat la data de 17 august 2010 de către comisarii de gardă financiară V.R.D. şi C.A.I. şi s-a finalizat cu întocmirea procesului verbal de contravenţie din 17 august 2010 prin care SC R.C. SRL a fost amendată cu suma de 1500 RON.
Cel de-al doilea control a fost efectuat la data de 26 august 2011 de către comisarii de gardă financiară V.R.D., J.C. şi L.C., când s-a constatat că pentru anul 2010 nu este efectuată inventarierea generală a personalului societăţii la data de 31 decembrie 2010 şi nici ulterior. Cu ocazia acestui control, între inculpat şi martorul V.M. a avut loc o discuţie, în care martorul i-a promis inculpatului că se va revanşa faţă de el, fără să îi ofere în schimb în acel moment vreo suma de bani sau alte foloase.
Neefectuarea inventarierii personalului societăţii a fost considerată abatere contravenţională de către comisarii de gardă financiară şi a fost întocmit procesul verbal de contravenţie din 26 august 2011, prin care societatea administrată de către V.M. a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 1000 RON.
După efectuarea acestui ultim control, martorul V.M. a fost contactat telefonic, în perioada 16-23 noiembrie 2011, de către inculpatul V.R.D. care i-a solicitat să achite contravaloarea unor materiale de construcţie achiziţionate de către el de la SC E.C. SRL.
Cu privire la materialele de construcţie achiziţionate de inculpat de la SC E.C. SRL şi relaţia comercială dintre inculpatul V.R.D. şi această societate, instanţa a reţinut că la începutul anului 2010, V.R.D. a început construcţia unui imobil - casă de locuit, situat în zona Delea din municipiul Vaslui, achiziţionând materiale necesare construcţiei de la SC E.C. SRL, ai căror administratori sunt soţii M.A. şi M.C.
Potrivit declaraţiilor martorilor M.C. şi M.A., în cursul anului 2011, firma a livrat mai multe materiale de construcţie inculpatului V.R.D. (necesare la construcţia unei case proprietatea acestuia situată în cartierul Delea din Vaslui) în valoare totala de 11.800 RON, contravaloare care nu a fost achitată de către inculpat. Din cauza neachitării debitului, pentru o perioadă de timp, SC E.C. SRL nu a mai livrat materiale inculpatului.
În toamna anului 2011, în urma unor discuţii purtate între inculpat şi M.C., acesta din urmă a fost de acord ca societatea să livreze din nou inculpatului, materiale de construcţie în valoare de aproximativ 1000 RON, deşi inculpatul nu achitase debitul restant. Potrivit susţinerilor martorului M.C., a fost de acord cu noua livrare, în condiţiile în care inculpatul a promis că va achita în termen scurt şi în numerar această ultimă comandă.
Astfel, prima instanţă a precizat că avizele de însoţire a mărfurilor din 26 octombrie 2011, din 28 octombrie 2011 şi din 09 noiembrie 2011, atestă faptul că şoferul societăţii, martorul C.N. a transportat la datele menţionate, materiale de construcţie în valoare de 989,02 RON, la imobilul construit de inculpat. Întrucât inculpatul nu a respectat promisiunea de a achita în termen scurt suma de 989,02 RON, martorii M.C. şi S.C. l-au contactat telefonic pentru a-i solicita achitarea debitului.
Conform declaraţiilor martorului M.C., inculpatul s-a arătat mirat că nu a venit o persoană să plătească şi l-a asigurat că va veni cineva să achite fără a-i menţiona numele, iar potrivit declaraţiilor martorului S.C., inculpatul i-a precizat telefonic că va veni V.M. să achite acest ultim debit.
În perioada 16-23 noiembrie 2011, ca urmare a apelurilor telefonice efectuate de inculpatul V.R.D. martorului V.M., acesta din urmă s-a deplasat la sediul SC E.C. SRL şi a solicitat să efectueze plata pentru contravaloarea materialelor achiziţionate de către inculpat de la această societate.
Martorii M.C. şi M.G. au învederat administratorului SC R.C. SRL, că această societate nu are nicio datorie faţă de SC E.C. SRL, însă V.M. a insistat că plata pe care doreşte să o efectueze este pentru materialele achiziţionate de inculpat în scop personal.
Conform declaraţiei martorului V.M. a acceptat solicitarea lui V. (de a achita materialele de construcţie achiziţionate de el) întrucât a avut în vedere controalele efectuate de acesta la firma sa, gestul său venind ca o răsplată, o revanşare la activitatea de control efectuată de acesta. Totodată, dorea prin acest gest „de a se pune bine cu un comisar de gardă financiară". La această dată a aflat că suma pe care urma să o plătească era de 989,02 RON.
Întrucât la acea dată martorul V.M. nu avea disponibil bănesc, a lăsat drept garanţie a plăţii o filă CEC şi a solicitat în acelaşi timp ca SC E.C. SRL să emită pe numele SC R.C. SRL o factură fiscală cu suma de bani pe care urma să o achite pentru ultimele materiale achiziţionate de inculpat şi transportate la imobilul inculpatului.
În acest context, contabilul societăţii, M.G., a anulat cele trei avize de însoţire a mărfii eliberate pe numele inculpatului V.R.D. (din 26 octombrie 2011, din 28 octombrie 2011 şi din 09 noiembrie 2011), a emis factura fiscală din 23 noiembrie 2011 în valoare de 989,02 RON pe numele SC R.C. SRL şi încă trei avize de însoţire a mărfii purtând acelaşi număr şi aceeaşi dată, dar având drept cumpărător pe R.C. SRL în loc de V.R.D.
La data de 15 decembrie 2011, martorul V.M. s-a reîntors la SC E.C. SRL şi a achitat suma de 989,02 RON pentru care s-a emis factura din 23 noiembrie 2011, dar care reprezenta în realitate contravaloarea materialelor achiziţionate de inculpat în scopul său personal.
Conform facturii fiscale nr. XX, fără dată, SC R.C. SRL ar fi prestat servicii în construcţii (tencuieli şi finisaje) către inculpatul V.R.D. în valoare de 2500 RON, fiind achitate de către acesta din urma prin chitanţa nr. WW (tot fără dată).
Cu privire la această factură fiscală şi chitanţa emise, în declaraţia din 20 iunie 2012 (dos UP), inculpatul a precizat că factura a fost emisă la sfârşitul lunii decembrie 2011 sau sfârşitul lunii ianuarie 2012 şi că reprezenta contravaloarea chiriei unor schele folosite la imobilul său, a 35 de saci de ciment luaţi de la R.C. SRL şi a materialelor de construcţie achiziţionate de către R.C. de la E.C. SRL.
Referitor la materialele de construcţie achiziţionate de către SC R.C. SRL de la E.C., inculpatul a precizat că personal a intenţionat să cumpere aceste materiale direct de la R.C., însă V.M. nu avea astfel de materiale şi i-a sugerat să le achiziţioneze el de la E.C. SRL, urmând să le factureze ulterior inculpatului. A mai susţinut că a achitat contravaloarea facturii în valoare de 2500 RON, direct către V.M., martor fiind soţia, V.M.
Pe de altă parte, martorul V.M. a susţinut în mod constant că nu a prestat nici o activitate la casa inculpatului (tencuieli interioare sau exterioare), că nu i-a livrat materiale de construcţie şi că nu au avut nicio relaţie comercială, schela împrumutată inculpatului, fiind cu titlu gratuit. A mai susţinut că spre sfârşitul lunii ianuarie 2012, a fost contactat telefonic de către inculpat care i-a solicitat emiterea facturii fiscale şi a chitanţei în valoare de 2500 RON, întrucât avea nişte probleme şi că a emis aceste acte, din aceleaşi motive pentru care a achitat şi suma de 989,02 RON, fără sa primească în realitate suma de 2500 RON.
Cu privire la factura fiscală nr. XX (fără dată) şi chitanţa nr. WW (tot fără dată), instanţa a apreciat aceste înscrisuri ca fiind falsificate şi emise la instigarea inculpatului cu scopul de a ascunde infracţiunea de primire de foloase necuvenite.
Corespunzător situaţiei de fapt reţinute, instanţa a arătat că, în drept, faptele comise de inculpatul V.R.D., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată şi a infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. cu aplic. art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, republicată (în legătură directă cu infracţiunea de primire de foloase necuvenite), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de primire de foloase necuvenite, instanţa a constatat că existenţa elementului material, acţiunea inculpatului de a primi bani sau alte foloase, după ce a îndeplinit un act licit în virtutea funcţiei sale este confirmată de materialul probatoriu administrat în cauză.
De asemenea, instanţa a constatat a fi întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu infracţiunea de primire de foloase necuvenite, existând din partea inculpatului o instigare la întocmirea în fals de către Vrânceanu Mihai a facturii fiscale seria VSREN nr. 0000139 (fără data) şi chitanţa seria VSREN nr. 27 (tot fără dată).
În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de primire de foloase necuvenite, instanţa a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie indirectă prevăzută de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen., întrucât acesta a prevăzut rezultatul faptei sale, şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Cât priveşte latura subiectivă a infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanţa a reţinut că inculpatul a săvârşit această faptă cu intenţie directă, prevăzută de art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pen.
La individualizarea pedepselor, instanţa de fond a ţinut seama de limitele de pedeapsă fixate în art. 256 C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată şi art. 290 C. pen., de gradul de pericol social concret, dat de circumstanţele reale ale faptelor, de cuantumul redus al sumei ce urmează a fi confiscată de la inculpat, de faptul că nu este cunoscut cu antecedente penale, fiind la primul său conflict cu legea penală. Din aceste motive au fost reţinute în favoarea acestuia şi circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., coborându-se pedeapsa aplicata conform art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen.
Pentru ca o pedeapsă să-şi poată îndeplini funcţiile ce-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, aceasta trebuie să corespundă sub aspectul naturii - privativă sau neprivativă de libertate - şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă persoana inculpatului cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii. Pedeapsa trebuie să fie aleasă şi dozată astfel încât prin funcţiile ei să realizeze un efect preventiv maxim.
Faţă de aspectele reţinute, instanţa a apreciat că pedepsele de 5 luni închisoare şi 2 luni închisoare sunt suficiente şi de natură a reeduca pe inculpat şi de a-l determina ca pe viitor să se conformeze dispoziţiilor legale.
În urma contopirii pedepselor conform art. 34 lit. b) C. pen., a fost aplicată pedeapsa cea mai grea de 5 luni închisoare, instanţa apreciind necesară şi aplicarea unui spor de 1 lună închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa de 6 luni închisoare.
Sporul de o lună, a fost aplicat de către instanţă în considerarea perseverentei infracţionale a inculpatului, care a comis infracţiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru a ascunde săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, instanţa a reţinut că natura faptelor săvârşite şi ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală şi a celor care implică exercitarea dreptului de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., prin urmare, în baza art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Având în vedere că inculpatul este la prima încălcare a legii penale şi că prezintă şanse sporite de reintegrare în societate şi constatând că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii impuse de art. 81 alin. (1) C. pen., instanţa a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia în regim de detenţie, iar condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii şi suspendarea condiţionată a executării acesteia reprezintă un avertisment suficient pentru inculpat în măsură să conducă la reeducarea acestuia, la formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, de valorile sociale ocrotite prin dispoziţiile legale ce încriminează infracţiunea pentru care a fost antrenată răspunderea penală şi să îşi conformeze conduita exigenţelor legii penale. Astfel, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni, fixat în condiţiile art. 82 alin. (1) C. pen. (cuantumul pedepsei aplicate la care s-a adăugat un interval de 2 ani).
Împotriva sentinţei penale nr. 220 din 31 ianuarie 2014 au declarat apel Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi inculpatul V.R.D.
Prin decizia nr. 352 din 12 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul V.R.D., împotriva sentinţei penale nr. 220 din 31 ianuarie 2014 pronunţată de Judecătoria Vaslui în Dosarul nr. 4107/333/2012.
A fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, împotriva sentinţei penale nr. 220 din 31 ianuarie 2014 pronunţată de Judecătoria Vaslui în Dosarul nr. 4107/333/2012 pe care a desfiinţat-o, în parte, în latură penală.
Rejudecând în limitele arătate a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare şi au fost repuse în individualitatea lor pedepsele componente aplicate inculpatului V.R.D., cu datele de stare civilă de mai sus, după cum urmează:
- pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de "primire de foloase necuvenite", prevăzută de art. 256 C. pen. din 1969 cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969;
- pedeapsa de 2 (două) luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de "instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată" în legătură cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 25 C. pen. din 1969 raportat la art. 290 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, republicată, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969.
A fost înlăturat sporul de pedeapsă de 1 lună închisoare aplicat inculpatului apelant V.R.D. prin sentinţa penală apelată.
A fost înlăturată reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969.
A fost înlăturată din încadrarea juridica a infracţiunii de "instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată" reţinerea dispoziţiilor art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, republicată, ca urmarea abrogării acestui text de lege.
A fost majorată de la 5 (cinci) luni închisoare la 1 (un) an închisoare pedeapsa aplicată inculpatului V.R.D. pentru săvârşirea infracţiunii de "primire de foloase necuvenite", prevăzută de art. 256 C. pen. din 1969 cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată.
A fost majorată de la 2 (două) luni închisoare la 5 (cinci) luni închisoare pedeapsa aplicată inculpatului V.R.D. pentru săvârşirea infracţiunii de "instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată", prevăzută de art. 25 C. pen. din 1969 raportat la art. 290 C. pen. din 1969.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 şi art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost recontopite cele două pedepse cu închisoarea aplicate pentru infracţiunile concurente prin prezenta decizie, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (un) an închisoare.
A fost majorat termenul de încercare stabilit în sarcina inculpatului apelant V.R.D. de la 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni la 3 (trei) ani.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Criticile procurorului privind înlăturarea circumstanţei atenuante şi majorarea cuantumului pedepselor aplicate sunt fondate.
Individualizarea pedepsei presupune o activitate de cântărire a tuturor împrejurărilor care caracterizează fapta şi persoana infractorului în scopul stabilirii unei pedepse care să asigure realizarea scopului acesteia. în această activitate, instanţa de judecată trebuie să asigure un echilibru între criteriile de individualizare a pedepsei şi scopurile pedepsei. O judecată echitabilă trebuie să aibă ca finalitate realizarea unei proporţionalităţi juste, corespunzătoare faptei comise şi vinovăţiei infractorului, reeducarea şi reinserţia socială a acestuia în restabilirea ordinii de drept prin stabilirea pedepsei de o maniera în care să funcţioneze ca o forţă socială pedagogică în societate.
Săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană, demonstrează perseverenţa infracţională a acesteia, impunându-se sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii, reeducării, dar şi prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
S-a arătat că instanţa de control judiciar trebuie să aibă în vedere pericolul social semnificativ pe care îl prezintă tipul de infracţiuni pentru care inculpatul V.R.D. a fost condamnat şi anume primire de foloase necuvenite şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Prima instanţă a reţinut în mod netemeinic circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. anterior. Reţinerea circumstanţei atenuante nu este obligatorie conform C. pen. vechi, decât în măsura în care o astfel de modalitate de micşorare a pedepsei se justifică în raport cu scopul ei şi cu criteriile de individualizare a pedepsei.
Aşa cum a susţinut şi procurorul în motivele de apel, lipsa antecedentelor penale şi o conduită bună a inculpatului până la momentul comiterii infracţiunilor sunt cerinţe fireşti ale oricărui cetăţean şi nu pot constitui de la sine împrejurări care să reliefeze un pericol social mai scăzut al faptelor comise şi care în final să conducă la aplicarea unei pedepse diminuată.
Pentru aceste considerente, instanţa de control judiciar a constatat că se impune, în funcţie de modul şi circumstanţele comiterii faptelor aşa cum au fost descrise de prima instanţă, înlăturarea circumstanţei atenuante reţinută în favoarea inculpatului şi, ca şi consecinţă, majorarea cuantumului celor două pedepse aplicate inculpatului apelant intimat. Astfel, Curtea de Apel a înlăturat sporul de pedeapsă aplicat apreciind că majorarea cuantumului pedepselor şi în final contopirea celor două pedepse va fi în măsură să îşi atingă scopul prevăzut de art. 52 C. pen. vechi.
Instanţa de apel a dispus şi înlăturarea prevederilor art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu motivarea că acest text de lege a fost abrogat.
Critica privind aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), c) C. pen. vechi nu a fost primită de instanţa de control judiciar cu motivarea că pedeapsa cu închisoarea nu este mai mare de doi ani.
Critica privind majorarea sporului de pedeapsă aplicat în urma contopirii pedepselor de asemenea nu a fost primită deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, majorarea cuantumului pedepselor şi în final rezultanta va fi în măsură să contribuie la reeducarea şi reinserţia socială a inculpatului apelant şi intimat.
Cu aceeaşi motivare, Curtea nu a primit nici critica privind executarea pedepsei în regim de detenţie şi nici schimbarea modalităţii de executare din suspendarea condiţionată clasică în suspendarea executării sub supraveghere.
A mai adăugat că simpla condamnare a inculpatului constituie un avertisment serios care să îl facă să conştientizeze să nu mai intre în conflict cu legea penală.
Concluzionând, instanţa de control judiciar a constatat că în cauza de faţă prima instanţă nu a realizat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpatului apelant şi intimat, în raport cu criteriile prevăzute de lege. Pedepsele de 5 luni; respectiv 2 luni închisoare aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor susmenţionate, nu au fost just proporţionate raportat la limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege, la gradul ridicat de pericol social al faptelor, rezultat din importanţa valorilor sociale ocrotite. Pedeapsa rezultantă stabilită pentru inculpat nu este în măsură să asigure, sub aspectul cuantumului, reeducarea acestuia şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, conform scopului prevăzut de art. 52 C. pen. anterior, mai ales în condiţiile în care, în baza dispoziţiilor art. 81 C. pen. anterior, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate.
Împrejurările comiterii infracţiunilor, funcţia avută de inculpat care presupunea ca el să vegheze la menţinerea ordinii de drept, conduc la concluzia că reeducarea inculpatului şi apărarea societăţii civile prin descurajarea săvârşirii unor astfel de fapte de către alte persoane, se pot realiza prin majorarea cuantumului pedepselor principale aplicate inculpatului.
Cu referire la critica privind nevinovăţia invocată de apărarea inculpatului, Curtea de Apel a precizat că instanţa de fond a reţinut în mod corect, pe baza probelor administrate, situaţia de fapt, fâcându-se şi o încadrare juridică a faptelor săvârşite de inculpatul apelant intimat.
Instanţa de apel a reţinut că judecătorul fondului a administrat în cursul cercetării judecătoreşti efectuate, cu respectarea dispoziţiilor art. 313 şi urm. C. proc. pen. 1968, un probatoriu pertinent, concludent şi util lămuririi cauzei şi aflării adevărului, procedând în cadrul procesului de deliberare la analiza riguroasă a tuturor mijloacelor de probă pe baza cărora a stabilit situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului V.R.D., fiind respectate şi exigenţele art. 356 lit. b) şi c) C. proc. pen. anterior şi a dispus condamnarea inculpatului apelant pentru faptele dovedit a fi comise de el. Probele administrate de prima instanţă au confirmat că faptele au fost comise de inculpatul V.R.D. aşa cum au fost pe larg descrise în motivarea judecătorului de la fond.
Aceste fapte, în drept, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată şi a infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/20000, republicată (în legătură directă cu infracţiunea de primire de foloase necuvenite), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut că prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul apelant a fost răsturnată pe baza probelor administrate în cauză, de prima instanţă şi care constau în: declaraţiile martorului M.C., a martorului S.C., coroborate cu avizele de însoţire a materialelor de construcţii emise pe numele inculpatului de către SC E.C. SRL, procesul verbal din 28 mai 2012 cu privire la listingul convorbirilor efectuate de inculpat, declaraţiile martorului V.M. care se coroborează cu procesul verbal din 28 mai 2012 cu privire la listingul convorbirilor efectuate de către inculpat în perioada 16 noiembrie 2011-16 martie 2012, declaraţiile martorilor V.M. coroborate cu declaraţiile martorilor M.A., S.C. şi M.G. care confirmă faptul că martorul V.M. s-a prezentat la sediul SC E.C. SRL cu scopul de a achita contravaloarea materialelor de construcţie achiziţionate de la aceasta societate de inculpat. Achitarea contravalorii acestor materiale a fost efectuată de către martorul V.M. drept recompensă în urma controlului efectuat de inculpat în calitate de comisar de gardă financiară la SC R.C. SRL şi nu pentru că ar fi existat o relaţie comercială între inculpat şi SC R.C.
Curtea de apel nu a primit apărările inculpatului apelant care a susţinut că nu sunt probe care să susţină vinovăţia sa, deoarece, în acord cu motivarea primei instanţe, a reţinut că, probele administrate stabilesc cu certitudine că inculpatul V.R.D. a comis faptele reţinute în sarcina sa, neexistând nici un dubiu în privinţa întrunirii condiţiilor laturii obiective şi subiective a infracţiunilor amintite mai sus.
Concluzionând, instanţa de apel a constatat că faptele inculpatului apelant, aşa cum au fost descrise mai sus, pentru care a solicitat achitarea, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor cu încadrarea făcută de prima instanţă şi prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni aşa cum este prevăzut în art. 17 alin. (1) C. pen.
Solicitarea inculpatului prin apărătorul său de achitare şi aplicare a unei sancţiuni administrative nu a fost primită de instanţa de control judiciar.
În ceea ce priveşte lipsa antecedentelor penale, s-a arătat că aceste aspecte au fost reţinute corect de către prima instanţă la individualizarea pedepsei, nefiind de natură să determine aplicarea art. 181 C. pen. raportat la faptele săvârşite.
De asemenea, s-a menţionat că nici critica referitoare la cuantumul cheltuielilor judiciare nu este întemeiată, cu motivarea că inculpatul a fost obligat la plata acestora în baza art. 189 şi 191 alin. (1) C. proc. pen. şi s-a stipulat că, suma de 5.000 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmăririi penale, iar suma de 500 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în cursul judecăţii.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie V.R.D.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 26 august 2014.
Prin încheierea nr. 213/RC din data de 29 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4107/333/2012, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de V.R.D. împotriva deciziei nr. 352 din 12 iunie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie, completului C7.
S-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 04 noiembrie 2014, ora 9,00, pentru când a fost citat recurentul V.R.D.
S-a desemnat un apărător din oficiu pentru recurentul V.R.D.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că aceasta este admisibilă în principiu pentru următoarele considerente:
Cererea de recurs în casaţie a fost făcută în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen., iar decizia nr. 352 din 12 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie conform art. 434 alin. (2) C. proc. pen.
De asemenea, cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d), în sensul că este formulată în scris şi cuprinde numele şi prenumele inculpatului (V.R.D.), numele, prenumele, domiciliul profesional al avocatului părţii (avocat S.M.A. din cadrul Baroului Mureş, cu sediul profesional în Târgu Mureş, str. M.A. nr. 13, jud. Mureş), vechimea în avocatură a acestuia (cu trimitere la condiţia prev. de art. 436 alin. (2) C. proc. pen.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 352 din 12 iunie 2014), cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază [art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.] şi motivarea acestuia (nu constituie o faptă prevăzută de legea penală existenţa unui contract de colaborare între două părţi, respectiv între recurent şi martorul V.M.), precum şi semnătura avocatului care a exercitat recursul în casaţie.
Înalta Curte a constatat că prin cererea de recurs în casaţie s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinându-se că existenţa unui contract de colaborare între două părţi, respectiv între recurent şi martorul V.M., nu este şi nu constituie o faptă prevăzută de legea penală.
În acest sens, recurentul a precizat că instanţa de apel i-a respins cele trei cereri în probatiune (emiterea unei adrese către Banca C.R. şi a unei alte adrese în dosarul de insolvenţă al societăţii comerciale a martorului V.M. şi reaudierea martorului V.M.) ca nefiind utile cauzei şi astfel a fost pus în imposibilitatea de a-şi dovedi nevinovăţia.
Înalta Curte a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., în cazul în care se constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.
Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
S-a apreciat că este întrunit formal cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de formă enumerate anterior, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., instanţa a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de V.R.D. împotriva deciziei nr. 352 din 12 iunie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie, completului C7.
Analizând recursul în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Recursul în casaţie, în reglementarea noului C. proc. pen., este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.
În speţă, criticile condamnatului vizează greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, susţinându-se că existenţa unui contract de colaborare între două părţi nu este şi nu constituie o faptă prevăzută de legea penală.
În acest sens, recurentul a precizat că instanţa de apel i-a respins cele trei cereri în probatiune (emiterea unei adrese către Banca C.R. şi a unei alte adrese în dosarul de insolventă al societăţii comerciale a martorului V.M. şi reaudierea martorului V.M.) ca nefiind utile cauzei şi astfel a fost pus în imposibilitatea de a-şi dovedi nevinovăţia.
Rolul recursului în casaţie este de a examina dacă situaţia de fapt reţinută în apel corespunde consecinţelor legale care au condus la condamnare.
V.R.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite constând în aceea că, în calitatea de comisar de gardă financiară din cadrul Gărzii Financiare, secţia Judeţeană Vaslui, a efectuat două acte de control la SC R.C. SRL, cu sediul în municipiul Vaslui şi al cărei administrator era V.M. Actele de control s-au desfăşurat în datele de 17 august 2010 şi 26 august 2011. V.R.D., alături de comisarii de gardă financiară J.C. şi L.C. au considerat că neefectuarea inventarierii personalului societăţii reprezintă abatere contravenţională şi a fost întocmit procesul verbal de contravenţie din 26 august 2011, prin care societatea administrată de către V.M. a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 1000 RON. Cu ocazia ultimului control, între inculpat şi martorul V.M. a avut loc o discuţie, în care martorul i-a promis inculpatului că se va revanşa faţă de el, fără să îi ofere în schimb în acel moment vreo suma de bani sau alte foloase. În perioada 16-23 noiembrie 2011 inculpatul a contactat telefonic martorul V.M. căruia i-a solicitat să achite contravaloarea unor materiale de construcţie achiziţionate de la SC E.C. SRL. Martorul V.M. s-a deplasat la sediul acestei societăţi şi a solicitat să efectueze plata pentru contravaloarea materialelor achiziţionate de către inculpat. La data de 15 decembrie 2011, martorul V.M. a achitat suma de 989,02 RON pentru care s-a emis factura din 23 noiembrie 2011, dar care reprezenta în realitate contravaloarea materialelor achiziţionate de inculpatul V.R.D. în scopul său personal.
În consecinţă, V.R.D. a fost condamnat pentru că a primit materiale de construcţie în legătură cu exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, şi nu pentru a încheia un contract de colaborare, astfel cum a susţinut acesta în apărare.
Corespunzător situaţiei de fapt reţinute, în drept, faptele comise de V.R.D., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen. cu referire la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, republicată şi a infracţiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/20000, republicată (în legătură directă cu infracţiunea de primire de foloase necuvenite), ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Se constată că instanţa de apel a dispus şi înlăturarea prevederilor art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu motivarea că acest text de lege a fost abrogat.
Se constată că instanţa de apel a respins probele solicitate în apărare de către inculpatul V.R.D., apreciind că o nouă audiere a martorilor V.M. şi M.A. nu este utilă pentru justa soluţionare a cauzei, având în vedere dispoziţiile art. 103 C. proc. pen., potrivit cărora probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar acordarea de valoare probatorie se face după examinarea depoziţiilor martorilor în coroborare cu toate mijloacelor de probă existente al dosar. în ce priveşte solicitarea de relaţii de la Banca C.R., a apreciat proba ca nefiind utilă cauzei, având în vedere faptele concrete imputate inculpatului prin actul de inculpare. S-a apreciat ca fiind lipsită de utilitate şi proba privind relaţiile din dosarul care are ca obiect insolvenţa societăţii comerciale R.C. SRL aflat pe rolul Tribunalului Vaslui, referitor la infracţiunea de primirea de foloase necuvenite comisă de către V.R.D., fiind lipsită de relevanţă starea de insolvenţa a acestei societăţi comerciale.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că judecătorul fondului a administrat în cursul cercetării judecătoreşti un probatoriu pertinent, concludent şi util lămuririi cauzei şi aflării adevărului, procedând în cadrul procesului de deliberare la analiza riguroasă a tuturor mijloacelor de probă pe baza cărora a stabilit situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului V.R.D., motiv pentru care a dispus condamnarea acestuia pentru faptele reţinute în sarcina sa. Curtea de Apel, în acord cu motivarea judecătorului de fond, a apreciat că probele administrate (declaraţiile martorilor M.C., S.C., avizele de însoţire a materialelor de construcţii emise pe numele inculpatului de către SC E.C. SRL, procesul verbal din 28 mai 2012 cu privire la listingul convorbirilor efectuate de inculpat, declaraţiile martorului V.M., procesul verbal din 28 mai 2012 cu privire la listingul convorbirilor efectuate de către inculpat în perioada 16 noiembrie 2011-16 martie 2012) stabilesc cu certitudine că inculpatul a comis faptele, neexistând niciun dubiu în privinţa întrunirii condiţiilor laturii obiective şi subiective a infracţiunilor amintite mai sus.
În reglementarea noului C. proc. pen. recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Recurentul şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Se constată că motivele recurentului nu sunt întemeiate. Prin cererea de recurs în casaţie se invocă o neconcordanţă între situaţia de fapt şi consecinţele juridice reţinute de instanţa de apel. Apărările formulate nu au însă corespondent în cele constatate de către instanţa de apel. Situaţia de fapt reţinută în apel corespunde conţinutului infracţiunilor, astfel cum au fost prezentate anterior, aceasta fiind condamnat pentru că, în calitate de comisar al Gărzii Financiare, a primit, în mod indirect, un folos material constând în achitarea de către V.M., administratorul unic al SC R.C. SRL Vaslui, a sumei de 989,02 RON reprezentând contravaloarea materialelor de construcţie achiziţionate de acesta de la SC E.C. SRL Vaslui şi utilizate la construirea imobilului proprietate personale, după ce în cursul anului 2010 şi 2011 a efectuat activităţi de control la SC R.C. SRL Vaslui (activităţi licite exercitate în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia) în urma cărora a aplicat sancţiuni contravenţionale în cuantum orientat către minimul prevăzut de lege. V.R.D. a mai fost condamnat pentru că la sfârşitul lunii ianuarie 2012 i-a solicitat numitului V.M. eliberarea unei facturi fiscale în alb din care să rezulte prestarea lucrărilor de construcţie (tencuială interioară şi exterioară) la casa sa de către SC RC. SRL Vaslui în sumă de 2500 RON (care ar fi reprezentat contravaloarea materialelor de construcţie puse în operă, precum şi contravaloarea manoperei), precum şi chitanţa aferentă acestei sume (care ar fi reprezentat dovada plăţii sumei de 2500 RON de către V.R.D.).
Înalta Curte, examinând recursul în casaţie, exercită un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a administra probe noi, cu excepţia înscrisurilor, astfel încât constatările sale decurg din probele deja administrate. Aprecierea situaţiei de fapt poate fi consecinţa directă a administrării nemijlocite a probelor.
Se apreciază că motivele invocate de recurentul condamnat V.R.D. nu se încadrează în limitele impuse de textul de lege referitor la recursul în casaţie şi de la care nu se poate deroga în niciun mod, pentru că vizează aspecte de fapt, ce nu fac obiectul acestei instituţii de drept.
Astfel, Înalta Curte, în cadrul acestei căi de atac, nu se poate transforma într-o instanţă de fond. Nu se poate înfăptui o nouă judecată bazată pe reaprecierea probelor, aşa cum se solicită de recurent.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casaţie formulată de V.R.D. împotriva deciziei penale nr. 352/2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul penal nr. 4107/333/2012.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, cererea de recurs în casaţie formulată de V.R.D. împotriva Deciziei penale nr. 352/2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul penal nr. 4107/333/2012.
Obligă recurentul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 06 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 29/2015. Penal. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 358/2015. Penal → |
|---|
