ICCJ. Decizia nr. 386/2015. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 386/2015
Dosar nr. 166/59/2015
Şedinţa publică din 26 martie 2015
Deliberând asupra contestaţiilor de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 45/PI din 21 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. 166/59/2015, în baza art. 52 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost admise cererile de extrădare formulate de autorităţile din Turcia.
S-a dispus extrădarea în Turcia a numiţilor Z.S. şi U.I., menţinându-se starea de arest provizoriu a celor două persoane extrădabile, până la predarea acestora, conform art. 57 din Legea nr. 302/2004, constatându-se totodată că persoanele extrădabile nu au renunţat la regula specialităţii.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut că la data de 06 februarie 2015 s-au înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, cererile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, având ca obiect arestarea provizorie pentru o perioadă de 39 de zile în vederea extrădării în Turcia a numiţilor Z.S. şi U.I., întrucât faţă de aceştia s-au emis difuziuni de urmărire internaţională pentru săvârşirea infracţiunilor de spionaj şi violarea secretului corespondenţei, motiv pentru care, la aceeaşi dată, au fost admise solicitările, dispunându-se arestarea celor doi pentru 39 de zile în vederea extrădării.
În termenul prevăzut de lege, autorităţile din Turcia au înaintat cererile de extrădare şi actele anexe.
La termenele din 11 martie 2015 şi 20 martie 2015 s-a procedat la audierea persoanelor extrădabile care au formulat opoziţie la extrădare, precum şi la administrarea probatoriului încuviinţat.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că sunt întrunite condiţiile de extrădare întrucât nu s-a contestat faptul că cele două persoane arestate sunt persoanele urmărite de către statul solicitant, potrivit art. 49 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, iar, acuzaţia ce Ie-a fost adusă constând în faptul că, în zilele de 24 noiembrie şi 25 noiembrie 2011, împreună cu alte persoane, au instalat, fără drept, la reşedinţa oficială din C. şi la reşedinţa privată din K., ale primului-ministru al Turciei, aparate de interceptare a convorbirilor, disimulate (ascunse) în prelungitoare electrice, aparate cu care l-au ascultat pe demnitar până la finalul lunii decembrie 2011, nu vizează aspecte legate de opiniile sau manifestările politice ale persoanelor extrădabile, ci se referă la o conduită specifică infracţiunilor de drept comun.
S-a mai apreciat că împrejurarea că persoana vizată de interceptarea ilegală avea o importantă funcţie publică (prim - ministru) sau că discuţiile interceptate conţineau şi informaţii „politice”, nu transformă presupusele fapte în infracţiuni politice sau conexe acestora, iar, din cuprinsul actului de sesizare (fila 75, vol. II) nu reiese că împotriva celor două persoane extrădabile ar fi fost formulată vreo acuzaţie întemeiată pe apartenenţa lor la un anumit grup social, împrejurarea că, în presa din Turcia ar fi apărut ştiri potrivit cărora aceştia ar fi membri ai organizaţiei conduse de F.G., nefiind reţinută ca un capăt de acuzare împotriva celor doi şi nici ca element circumstanţial în cadrul celorlalte acuzaţii.
S-a mai constatat că procedura judiciară care îi vizează pe cei doi cetăţeni turci nu a fost finalizată, instanţa de judecată fiind recent sesizată prin rechizitoriu (în urma verificării actului de sesizare şi a materialului probator de către un complet de judecători, care a validat actul de trimitere în judecată - fila 176, vol. l), motiv pentru care s-a apreciat că echitatea procedurii judiciare se analizează în ansamblu, în raport de modul de desfăşurare a procesului penal atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată.
Referitor la riscul aplicării unor tratamente inumane sau degradante (ori tortură), s-a reţinut că acest risc a fost analizat deja de către o instanţă judecătorească din România, cu ocazia examinării cererilor de azil politic formulate de persoanele extrădabile, care au fost respinse de către Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, prin sentinţele nr. 3806 şi nr. 3807 din 18 martie 2015, irevocabile.
Făcând propria evaluare a materialului probator, judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că „riscul” care se întrevede este cel specific procedurilor judiciare penale (posibilitatea de a fi declarat vinovat printr-o sentinţă judecătorească şi de a suporta rigorile unei pedepse), iar, împrejurările invocate, referitoare la inconsistenţa materialului probator (lipsa probelor de vinovăţie) nu pot fi cenzurate de instanţa română în procedura extrădării, analiza probatoriului fiind de competenţa instanţelor din Turcia învestite cu soluţionarea cauzei. Totodată, împrejurarea că în intervalul scurt de timp (4 zile) cât au fost privaţi de libertate în Turcia, ar fi avut condiţii improprii de detenţie (spaţiu redus, lipsa grupului sanitar în celulă) s-a apreciat că nu constituie un argument solid pentru a putea concluziona că un asemenea tratament ar urma să le fie aplicat în continuare, în mod sistematic.
Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţii, în termen legal, persoanele extrădabile Z.S. şi U.I., susţinând, atât în cuprinsul motivelor scrise (depuse la dosar prin apărătorii aleşi la data de 25 martie 2015), cât şi cu ocazia dezbaterilor, că încheierea atacată este netemeinică întrucât în cauză, sunt incidente, motivele obligatorii de refuz al extrădării prevăzute de dispoziţiile art. 21 alin. (1) lit. a), b), c) şi e) din Legea nr. 302/2004, dat fiind faptul că infracţiunile pentru care au fost anchetaţi şi trimişi în judecată în Turcia sunt infracţiuni politice (art. 21 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004); procedura judiciară derulată împotriva lor nu a fost echitabilă, fiind încălcat art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (art. 21 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004); există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii pe motiv de opinii politice ori de apartenenţă la un anumit grup social (art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004); dacă ar fi extrădaţi riscă să fie supuse unor tratamente inumane şi degradante (art. 21 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004), motiv pentru care se impune admiterea căilor de atac, casarea hotărârii contestate şi respingerea cererilor de extrădare.
Înalta Curte, verificând cauza atât sub aspectul criticilor invocate, cât şi din oficiu, conform art. 4251 din Codul procedură penală, sub toate aspectele de fapt şi de drept, apreciază contestaţiile formulate de persoanele extrădabile Z.S. şi U.I. ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 18 din Legea nr. 302/2004 sunt supuse extrădării din România, cu respectarea dispoziţiilor legale, persoanele care sunt urmărite penal sau trimise în judecată, condiţii care Înalta Curte reţine că sunt îndeplinite şi faţă de cei doi contestatori.
Astfel, Înalta Curte constată că persoanele extrădabile Z.S. şi U.I. au fost trimise în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni, aşa cum rezultă din cererile de extrădare formulate de autorităţile turce (filele 58-59, Dosar nr. 166/59/2015, vol. l şi filele 100-101, Dosar nr. 167/59/2015, vol. l), din rechizitoriu (filele 417-480, Dosar nr. 166/59/2015, vol. ll) şi se află pe teritoriul României, fiind depistate în punctul de trecere a frontierei Nădlac, potrivit proceselor verbale de depistare încheiate la data de 5 februarie 2015 de către ofiţerul de poliţie din cadrul M.A.I. (fila 19, Dosar nr. 166/59/2015, vol. l şi fila 19, Dosarul nr. 167/59/2015, vol. l).
Totodată, acestea nu fac parte din categoria persoanelor exceptate de la extrădare şi prevăzute de art. 19 din Legea nr. 302/2004, întrucât nu sunt cetăţeni români, solicitanţi de azil sau beneficiari ai statului de refugiat ori al protecţiei subsidiare, nu se bucură în România de imunitate de jurisdicţie şi nici nu au fost citate în vederea audierii în faţa unei autorităţi judiciare române.
În plus, acuzaţiile care le sunt aduse au ca obiect săvârşirea de infracţiuni pe teritoriul statului solicitant, aşa cum rezultă din cererile de extrădare, cât şi din rechizitoriul, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 302/2004, faptele reţinute în sarcina celor doi contestatori au corespondent şi în legislaţia penală română, acestea nu sunt infracţiuni politice, militare sau fiscale, şi nici nu sunt incidente cauzele care înlătură răspunderea penală, prevăzute de art. 30, 33, 34, 35 din Legea nr. 302/2004, aspecte ce rezultă din înscrisurile ataşate cererii de extrădare, însoţite de traducerile în limba română (fila 62, Dosar nr. 166/59/2015, vol. l si fila 104 Dosar nr. 167/59/2015, vol. l).
Înalta Curte constată că sunt îndeplinite şi cerinţele legate de gravitatea pedepsei prevăzută de art. 26 din Legea nr. 302/2004, limitele de pedeapsă pentru infracţiunile de care sunt acuzate persoanele extrădabile fiind cuprinse între 15 şi 20 ani închisoare; astfel este respectată şi reglementarea din art. 27 din Legea nr. 302/2004 care interzice pedeapsa capitală, împrejurări dovedite tot de înscrisurile ataşate cererii de extrădare, însoţite de traducerile în limba română (fila 66, Dosar nr. 166/59/2015, vol. l şi fila 107 Dosar nr. 167/59/2015, vol. l), dar şi condiţia privind amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei (art. 28 din Legea nr. 302/2004), întrucât recent s-a dispus trimiterea în judecată a persoanelor extrădabile, fiind fixat termen la data de 4 martie 2015, nefiind pronunţată până la acest moment o hotărâre judecătorească prin care să se soluţioneze fondul cauzei (fila 61, Dosar nr. 166/59/2015, vol. l şi fila 103 Dosar nr. 167/59/2015, vol. l).
Cererea de extrădare a fost formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, fiind însoţită de documentele justificative, dar şi acordarea de garanţii în cazul judecării în lipsă, aşa cum o cer dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 302/2004 (filele 60-68, Dosar nr. 166/59/2015, vol. l si filele 102-111 Dosar nr. 167/59/2015, vol. l).
Totodată, persoanele extrădabile nu au formulat în cauză opoziţie la extrădare întemeiată pe dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora „opoziţia nu poate fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare”, ci, dimpotrivă, nu şi-au contestat în niciun moment identitatea: nici cu ocazia identificării (procesele verbale de identificare încheiate la data de 5 februarie 2015 nr. 1134/11/5/2015, fila 8 Dosar nr. 166/59/2015, vol. l şi nr. 1136/11/5/2015, fila 5 Dosar nr. 167/59/2015, vol. l), nici în declaraţia dată în faţa reprezentantului Ministerului Public (fila 7 Dosar nr. 166/59/2015, vol. l şi fila 4 Dosar nr. 167/59/2015, vol. l) şi nici în declaraţia dată în faţa primei instanţe cu ocazia examinării propunerii de arestare provizorie în vederea extrădării (fila 34 Dosar nr. 166/59/2015,vol. l şi fila 34 Dosar nr. 167/59/2015, vol. l).
Actele si lucrările dosarului nu evidenţiază niciunul dintre motivele obligatorii de refuz al extrădării, prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.
Astfel, Înalta Curte apreciază că declaraţiile persoanelor extrădabile nu sunt de natură să conducă la concluzia că începerea urmăririi penale s-ar fi dispus în mod nejustificat, discreţionar sau fără temei legal, ori că nu le-au fost respectate garanţiile minime procedurale cu ocazia cercetării, în condiţiile în care au beneficiat de serviciile unui avocat ales, atât pe perioada reţinerii, în iunie 2014, cât şi ulterior, când au fost eliberaţi sub control judiciar, fiind lăsaţi în stare de libertate. Cu toate acestea, persoanele extrădabile nu au rămas în Turcia pentru a-şi demonstra nevinovăţia, preferând să părăsească teritoriul acestui stat, împrejurarea care a fost posibilă datorită soluţiilor favorabile date sub aspectul măsurilor preventive privative de libertate.
Până în prezent aceştia au beneficiat de dreptul la asistenţă juridică, fiind reprezentaţi de un avocat, chiar şi în lipsă, iar rechizitoriul şi celelalte acte procesuale din cadrul anchetei le-au fost aduse la cunoştinţă, astfel încât, Înalta Curte constată că există suficiente elemente pentru a prezuma că persoanele extrădabile au beneficiat şi beneficiază de un proces echitabil şi corect în Turcia.
Mai mult decât atât, autorităţile turce le-au respectat drepturile procesuale, în condiţiile în care contestatorii au avut posibilitatea să se adreseze si forurilor internaţionale pentru a-si demonstra nevinovăţia (Consiliului Europei - Comitetul European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante).
Pe de altă parte, echitatea unei proceduri judiciare se analizează în ansamblul său şi cuprinde atât faza de urmărire penală, cât şi cea de judecată, or în speţă, instanţa de judecată a fost recent sesizată prin rechizitoriu (în urma verificării actului de sesizare şi a materialului probator de către un complet de judecători, care a validat actul de trimitere în judecată - fila 176, vol. l), astfel încât este prematur a se vorbi de o încălcare a dreptului la un proces consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale întrucât procedura judiciară nu a fost finalizată, fiind chiar într-o fază incipientă.
Deşi apărarea a invocat că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii pe motiv de opinii politice ori de apartenenţă la un anumit grup social şi ca atare este incident motivul obligatoriu prevăzut de art. 21 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte reţine că prin sintagma „motive serioase” trebuie să se înţeleagă nu doar simpla existenţă a unei stări de spirit a celui în cauză, ci o situaţie obiectivă pe care se bazează aceasta. Ca atare declaraţiile persoanelor extrădabile nu pot fi analizate în abstract, ci raportat la condiţiile existente în Republica Turcia, astfel încât temerea contestatorilor exprimată în propriile declaraţii poate fi considerată un „motiv serios” doar dacă s-ar putea stabili, într-o măsură rezonabilă că extrădarea lor este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii pe motive de opinii politice ori de apartenenţă la un anumit grup social.
Susţinerile lor în acest sens nu pot fi primite întrucât la data comiterii infracţiunilor, nu erau membrii vreunui partid politic sau ai unei grupări politice interzise, iar, în acuzaţiile aduse, nu se retine ca element circumstanţial această împrejurare, şi nici nu sunt acuzaţi că ar fi făcut parte dintr-o astfel de organizaţie, aşa cum rezultă din rechizitoriu, în cuprinsul căruia se menţionează doar că în mass-media s-a vehiculat apartenenţa acestora la o anumită grupare, fapt neconfirmat de aceştia.
Lipsa dovezilor în susţinerea privind riscul de a fi supuşi unor tratamente inumane şi degradante în caz de extrădare (art. 21 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004), rezultă din considerentele Sentinţelor civile nr. 3806 din 18 martie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 4266/325/29015 şi nr. 3807 din 18 martie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 4267/325/29015 ale Judecătoriei Timişoara, prin care au fost respinse plângerile formulate de petenţii U.I. şi Z.S. împotriva hotărârilor emise de Inspectoratul general pentru imigrări, hotărâri prin care au fost respinse cererile de acordare a statului de refugiat şi nu li s-a acordat protecţie subsidiară în temeiul art. 75 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) lit. e) din Legea nr. 122/2006.
De altfel, se constată că nu a fost prezentat nici un element circumstanţial din care să rezulte existenţa unui risc serios şi prezent ca persoanele extrădabile să fie supuse la tortură, tratamente inumane sau degradante în cazul întoarcerii lor în ţara de origine.
În acest sens sunt relevante declaraţiile persoanei extrădabile U.I., din cadrul interviului pentru procedura de azil, potrivit cărora a stat singur în celulă şi a dormit normal, două trei zile nu a fost vizitat, după care avocatul său i-a reprezentat interesele, dar şi manifestările sale exterioare între momentul părăsirii ţării de origine până în cel al reţinerii, din care nu rezultă existenţa unei reale temeri de persecuţie, în condiţiile în care a petrecut aproximativ 40 de zile în Georgia pentru a se relaxa şi pentru a-şi căuta un loc de muncă, apoi a plecat în Serbia pentru a obţine paşaport pentru copii săi, de unde a plecat având informaţii că ar putea fi arestat, a trecut prin Ungaria după care a venit în România unde a stat 48 de ore, încercând apoi să părăsească teritoriul României cu destinaţia Germania.
Şi faţă de persoana extrădabilă Z.S., actele şi lucrările dosarului probează că aceasta a declarat că a plecat în Georgia pentru a scăpa de stresul presiunilor politice, pentru a se relaxa şi pentru a-şi găsi de lucru, iar, ulterior, a recunoscut că a părăsit ţara de origine pentru a nu fi arestat.
Într-adevăr, înalta Curte constată că riscul care există pentru ambii contestatori, este acela că vor fi supuşi unei proceduri penale, împrejurare ce nu reprezintă un risc că vor fi supuşi la tratamente inumane sau degradante, iar, o eventuală condamnare a lor, în cazul în care ar fi găsiţi vinovaţi pentru acuzaţiile aduse, nu poate fi asimilată unui act de tortură sau vreunui tratament inuman ori degradant, în condiţiile în care aceasta este prevăzută expres de legislaţia turcă.
Nu pot fi primite nici susţinerile contestatorilor în sensul că pe durata celor 4 zile de detenţie ar fi fost supuşi unor tratamente inumane sub forma privării de somn şi a unei alimentaţii necorespunzătoare, că familiile lor ar fi fost ameninţate sau că li s-ar fi interzis părăsirea teritoriului ţării, în condiţiile în care aceste aspecte nu au putut fi dovedite, simple afirmaţii ale acestora nefundamentate pe probe neputând fi luate în considerare. Mai mult decât atât, din actele dosarului mai rezultă că persoanele extrădabile au formulat sesizări şi reclamaţii atât la Comitetul împotriva Torturii din cadrul Consiliului Europei, cât şi pe lângă mai multe autorităţi naţionale abilitate să evalueze şi să se pronunţe cu privire la aceste solicitări.
Având în vedere motivele care au stat la baza părăsirii Turciei - teama contestatorilor fată de autorităţile turce, care, conform declaraţiilor lor vor să îi acuze pe nedrept pentru fapte pe care nu le-au comis, dar şi la faptul că aceştia nu au precizat nici un act discriminatoriu suferit, înalta Curte apreciază că persoanele extrădabile nu riscă să fie supuse la tratamente inumane sau degradante, astfel încât nu este incident nici motivul obligatoriu de refuz al extrădării prevăzut de art. 21 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004.
Motivul obligatoriu de refuz al extrădării prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004, privind o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal, deşi nu a fost invocat de apărare, este analizat din oficiu de Înalta Curte, care constată că nu este incident, întrucât din cererile de extrădare (filele 102-111, Dosar nr. 167/59/2015, vol. l şi filele 60-68, Dosar nr. 166/59/2015, vol. l) nu rezultă că Tribunalul Pedepse Grele nr. 7 din Ankara reprezintă un tribunal extraordinar în sensul precizat de dispoziţiile legale menţionate.
De asemenea, în mod corect, judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că infracţiunile pentru care sunt cercetate persoanele extrădabile sunt infracţiuni de drept comun.
Astfel, în cuprinsul cererii de extrădare, s-a reţinut că numiţii Z.S. şi U.I. sunt urmăriţi în vederea judecării de către autorităţile turceşti într-un dosar penal, acuzaţiile constând în aceea că în zilele de 24 noiembrie şi 25 noiembrie 2011, împreună cu alte persoane cercetate în cauză, au instalat fără drept, la reşedinţa oficială din Cankaya şi la reşedinţa privată din Kecioren, ale primului-ministru al Turciei, aparate de interceptare a convorbirilor, disimulate (ascunse) în prelungitoare electrice, aparate cu care l-au ascultat pe demnitarul menţionat până la finalul lunii decembrie 2011.
Totodată, analizând actele şi lucrările dosarului rezultă că, la data comiterii infracţiunilor, contestatorii nu erau membrii vreunui partid politic, ci erau funcţionari de stat, Z.S. lucrând ca poliţist în perioada 1998 - iunie 2014, ultima funcţie fiind cea de Director Adjunct în cadrul Departamentului Suport Tehnic, unde se ocupa cu „partea de suport de achiziţii”, iar U.I. lucrând ca poliţist în perioada 1999 - iunie 2014, ultima funcţie fiind aceea de şofer la Departamentul de Securitate si Informaţie a Poliţiei, unde se ocupa cu transportul dispozitivelor necesare efectuării verificărilor.
În cererea de extrădare se arată că infracţiunile pentru care sunt cercetate persoanele extrădabile sunt infracţiunile de procurare de informaţii politice sau militare confidenţiale în scop de spionaj, încălcarea confidenţialităţii de comunicare, înregistrarea convorbirilor non-publice dintre persoane, indicându-se textele de lege aplicabile în care se încadrează, respectiv art. 3281, art. 1321 şi art. 1331 C. pen. al Republicii Turcia (Legea nr. 5237).
În aceleaşi cereri de extrădare se mai precizează că infracţiunile pentru care sunt cercetate persoanele extrădabile nu sunt infracţiuni politice sau militare, dar şi că aceştia nu erau membrii vreunui partid politic.
Deşi denumirea marginală a art. 3281 teza I C. pen. al Republicii Turcia este de „Spionaj politic”, nu se poate reţine natura politică a acesteia întrucât din conţinutul tezei I a dispoziţiilor menţionate (regăsite în cuprinsul cererii de extrădare) rezultă că este vorba de furnizarea de date confidenţiale din punct de vedere al securităţii statului, fiind deci o infracţiune contra securităţii statului, coroborat şi cu faptul că persoanele extrădabile aveau atribuţii în domeniul securităţii statului, lucrând la Departamentului Suport Tehnic/ Departamentul de Securitate şi Informaţie a Poliţiei; o eventuală infracţiune de natură politică ar putea fi prevăzută în teza a II-a a textului legal, potrivit căruia” persoana care furnizează date confidenţiale din punct de vedere politic sau militar se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 20 de ani”.
Pe de altă parte, în doctrină nu există o definiţie pozitivă, general acceptabilă, privind noţiunea de infracţiune politică, împrejurare care a determinat legiuitorul să stabilească acele fapte care nu pot intra în sfera infracţiunilor politice în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în care, printre altele, la litera a) se prevede că nu este considerată infracţiune de natură politică atentatul la viaţa unui şef de stat, situaţie în care, înalta Curte apreciază că se încadrează şi acuzaţiile aduse celor doi contestatori întrucât interceptarea ilegală a unei persoane ce deţine o importantă funcţie publică reprezintă o imixtiune, un atentat la viaţa privată a acestuia, cu atât mai mult cu cât textul menţionat se referă la un şef de stat, iar în speţă este vorba de premier, un demnitar de un rang inferior.
De asemenea, Înalta Curte constată că, deşi la fila 75 alineatul 1 din rechizitoriu (vol. II) se face vorbire despre articolele apărute în presa din Turcia, în cuprinsul cărora se menţionează că persoanele extrădabile ar face parte din gruparea politică condusă de F.G., din împrejurările faptice reţinute de organele judiciare rezultă că aceştia nu sunt cercetaţi pentru faptul că ar aparţine unei astfel de organizaţii, nefiind reţinută această împrejurare nici ca element circumstanţial în cadrul celorlalte acuzaţii sau că vizează aspecte legate de opiniile ori manifestările lor politice, ci se referă la o conduită specifică infracţiunilor de drept comun.
De altfel, nu se poate reţine că infracţiunile de care sunt acuzate persoanele extrădabile sunt infracţiuni politice sau conexe acestora, chiar în condiţiile în care persoana vizată de interceptarea ilegală avea o importantă funcţie publică (prim - ministru) sau că discuţiile interceptate conţineau şi informaţii „politice”, în raport şi de definiţia dată de legea specială acestei noţiuni.
Prin urmare infracţiunile reţinute în sarcina persoanelor extrădabile nu sunt infracţiuni politice şi nici infracţiuni conexe unor infracţiuni politice, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004.
Faţă de natura infracţiunilor de care sunt acuzate persoanele extrădabile, se constată că nu este incident nici motivul obligatoriu de refuz al extrădării prevăzut de art. 21 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004.
Analizând din oficiu motivele opţionale de refuz al extrădării, reglementate de art. 22 din Legea nr. 302/2004, înalta Curte nu le poate reţine întrucât faptele pentru care s-a solicitat extrădarea nu fac obiectul unui proces penal în curs şi nici nu pot face obiectul unui proces penal în România, iar predarea nu este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru contestatori, din cauza vârstei sau stării de sănătate, având în vedere că aceştia sunt persoane tinere (40, respectiv 42 ani) şi nu au susţinut că suferă de vreo afecţiune medicală.
În ceea ce priveşte susţinerile persoanelor extrădabile în sensul că sunt acuzaţi pe nedrept pentru fapte pe care nu le-au săvârşit sau că la dosarul cauzei din Turcia nu există probe de vinovăţie, înalta Curte apreciază că aceste aspecte nu pot fi verificate în procedura extrădării, întrucât instanţa română nu este chemată să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi şi trimiterii în judecată pentru care autoritatea străină solicită extrădarea şi nici asupra oportunităţii extrădării, competenţa aparţinând doar instanţelor din Turcia învestite cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, având în vedere toate considerentele anterior expuse şi constatând că judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, Înalta Curte, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate contestaţiile formulate de persoanele extrădabile Z.S. şi U.I. împotriva sentinţei penale nr. 45/PI din 21 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii persoane extrădabile vor fi obligaţi la plata sumei de câte 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 80 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul interpretului de limba turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, contestaţiile declarate de persoanele extrădabile Z.S. şi U.I. împotriva sentinţei penale nr. 45/PI din 21 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă contestatorii persoane extrădabile la plata sumei de câte 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 80 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 30/2015. Penal. Mandat european de arestare.... | ICCJ. Decizia nr. 55/2015. Penal. Omorul calificat (art.189... → |
|---|
