ICCJ. Decizia nr. 797/2015. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 797/2015
Dosar nr. 170/42/2015
Şedinţa publică din 8 iunie 2015
Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza lucrărilor la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 25 din 16 aprilie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul M.l.R., în prezent aflat în Penitenciarul Ploieşti, cu privire la pedeapsa de 20 ani închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 116 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1128 din 27 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
A fost obligat contestatorul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe condamnatul M.l.R. a formulat contestaţie la executare cu privire la executarea pedepsei rezultante de 20 ani închisoare aplicată prin sentinţa nr. 6 din 06 mai 2005 de Tribunalul Provincial din Casttellon - Secţiunea a III-a şi recunoscută de autorităţile române prin sentinţa penală nr. 116 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, prin aplicarea legii mai favorabile.
În motivarea acestei contestaţii, condamnatul a arătat că prin sentinţa menţionată, fâcându-se corespondenţa infracţiunilor pentru care a fost condamnat de către autorităţile judiciare spaniole în infracţiunile C. pen. român s-a stabilit că pedeapsa rezultantă de 20 de ani este compusă din:
- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani;
- 5 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 7 la 15 ani;
- 3 pedepse de câte 10 ani închisoare fiecare pentru trei infracţiuni de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen. anterior, sancţionate cu pedeapsa închisorii de la 5 la 18 ani şi,
- 2 ani şi 6 luni închisoare pentru facilitarea şederii ilegale a străinilor pe teritoriul României.
Condamnatul a susţinut că, în C. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014 prima infracţiune este incriminată de art. 210 alin. (1), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, a doua infracţiune de art. 205 alin. (1), sancţionată cu pedeapsa de la 1 la 7 ani închisoare, cele 3 pedepse pentru viol sunt incriminate de art. 218 alin. (1) şi (3) lit. f) sancţionate cu pedeapsa închisorii de la 5 la 12 ani, iar delictul împotriva străinilor de art. 264 alin. (1) sancţionat cu o pedeapsă de la 1 la 5 ani închisoare.
În continuare condamnatul a precizat că prin Decizia nr. 13 din 05 iunie 2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a apreciat că aplicarea legii penale mai favorabile se aplică şi cu privire la hotărârile aplicate în alt stat de cetăţenii români, dacă au fost recunoscute în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004.
Totodată, a arătat că acelaşi complet din cadrul instanţei supreme, prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014 a stabilit că în aplicarea legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a N.C.P. în ipoteza unui concurs de infracţiuni într-o primă etapă se verifică incidenţa disp. art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele individualizate, iar în a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., situaţie în care pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.
Condamnatul a susţinut că, în situaţia sa, maximul de pedeapsă este de 18 ani închisoare, situaţie în care pedeapsa rezultantă de 20 ani ar trebui redusă la această limită.
În dovedirea contestaţiei s-a depus la dosar copie de pe sentinţa nr. 116 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Din oficiu, instanţa de fond a dispus ataşarea Dosarului nr. 8660/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti în care s-a pronunţat sentinţa anterior menţionată.
Examinând contestaţia, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a dispoziţiilor legale în vigoare, instanţa de fond a considerat că aceasta este nefondată, pentru considerentele următoare:
M.I.R. a fost condamnat de Tribunalul Provincial - Secţiunea a III-a din Casttellon prin sentinţa nr. 6 din 06 mai 2005 (pag. 24 din sentinţă şi fila 80 Dosar nr. 8660/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală) astfel:
- la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare şi o amendă de 12 luni cu o cotă zilnică de 3 euro pentru delict referitor la proxenetism;
- 5 ani şi 6 luni închisoare pentru detenţie ilegală;
- 3 pedepse de câte 10 ani pentru delicte de agresiune sexuală în calitate de autor;
- 6 pedepse pentru agresiune sexuală în calitate de complice (cooperant);
- o pedeapsă de 2 ani 6 luni închisoare şi o amendă de 12 luni cu o cotă zilnică de 3 euro, pentru delict contra drepturilor străinilor.
Instanţa spaniolă a stabilit prin această sentinţă (fila 48 din acelaşi dosar al Curţii de Apel Bucureşti) că în total pedepsele aplicate lui M.I.R. sunt de 100 de ani şi 6 luni, însă prin aplicarea art. 76 C. pen. spaniol maximul executării acestor pedepse este de 20 de ani.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa nr. 116 din 22 aprilie 2008, definitivă prin Decizia nr. 1128 din 27 martie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţia penală, a recunoscut sentinţa instanţei spaniole şi a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare.
Din motivarea acestei sentinţe rezultă că infracţiunile pentru care M.I.R. a fost condamnat de instanţele spaniole aveau ca şi corespondent în legislaţia română de la acea dată infracţiunile de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. şi viol prev. de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
S-a constatat în primul rând că instanţa română de recunoaştere a hotărârii pronunţată de Tribunalul Provincial - Secţiunea a III-a Casttellon în considerente nu a făcut trimitere la toate faptele inculpatului care au corespondent în legislaţia română. Astfel, s-a constatat că cele 6 delicte de agresiune sexuală unde se precizează că M.I.R. a fost „cooperant" aveau ca şi corespondenţă în legislaţia română de la acea dată infracţiunea de complicitate la viol prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen. sancţionate cu pedeapsa închisorii de la 5 la 18 ani iar delictul contra drepturilor străinilor în infracţiunea de Facilitarea şederii ilegale a străinilor pe teritoriul României prev de art. 1301 alin. (2) lit a) din O.U.G. nr. 194/2002 sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani
Analizând contestaţia la executare formulată de către condamnat, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile Deciziei nr. 13 din 05 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție- completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prevăd că „dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală".
În aplicarea dispoziţiilor art. 6 C. pen., instanţa de fond s-a raportat la Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunţată de acelaşi complet din cadrul instanţei supreme, prin care s-a statuat că „în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a N.C.P., pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 C. pen., cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 C. pen. În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. în caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi."
De asemenea, ceea ce s-a luat în considerare la soluţionarea contestaţiei la executare este dispozitivul sentinţei nr. 116 din 22 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin s-a recunoscut în integralitate sentinţa nr. 6 din 06 mai 2005 a Tribunalului Provincial - Secţiunea a III-a din Casttellon.
Efectuând corespondenţa infracţiunilor C. pen. român anterior reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti în sentinţa de recunoaştere s-a constatat că:
- infracţiunea prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 după data de 01 februarie 2014 este incriminată de infracţiunea prev. de art. 210 alin. (1) C. pen.
- infracţiunea de lipsire de libertate prev. de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior este incriminată în prezent de art. 205 alin. (1) şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 7 ani;
- infracţiunea de viol prev. de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen. anterior este incriminată în prezent de art. 218 alin. (1) C. pen. şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani;
- delictul împotriva străinilor este incriminată în prezent de art. 264 C. pen. şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
- cele 6 infracţiuni de complicitate la viol prev. de art. 26 C. pen. anterior rap. la art. 197 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen. anterior pentru care contestatorul a fost condamnat de instanţa spaniolă, se observă că sunt incriminate în prezent de art. 48 C. pen. rap. la art. 218 alin. (1) C. pen.
S-a mai constatat de asemenea că faptele contestatorului au fost comise sub forma concursului real de infracţiuni, iar art. 39 lit. b) C. pen. în vigoare precizează că dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite.
S-a observat că pedeapsa cea mai grea aplicată contestatorului este cea de 10 ani pentru comiterea infracţiunii de viol. Dacă la această pedeapsă s-ar adăuga conform art. 39 lit. b) C. pen. 1/3 din totalul celorlalte pedepse s-ar depăşi pedeapsa de 20 de ani în a cărei executare se află în prezent contestatorul, conform sentinţei penale nr. 116 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Având în vedere aceste considerente, instanţa în baza art. 598 lit. c) C. proc. pen. coroborat cu art. 597 C. proc. pen. a respins contestaţia la executare ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie condamnatul M.l.R., motivele acesteia fiind expuse în partea introductivă a hotărârii.
Analizând sentinţa contestată din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte retine următoarele:
Prin Decizia nr. 13 din 05 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a admis sesizarea formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 530/258/2014, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C. pen. cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.
S-a stabilit că dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În cuprinsul acestei decizii se arată că aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive trebuie analizată prin prisma a două principii fundamentale, şi anume principiul legalităţii incriminării, respectiv principiul autorităţii de lucru judecat.
Potrivit primului principiu, nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă era prevăzută de legea penală în momentul săvârşirii infracţiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă.
Principiul autorităţii de lucru judecat (care are două efecte de natură diferită: un efect pozitiv, şi anume acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusă în executare şi un efect negativ care constă în faptul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândeşte valoare de adevăr în ceea ce priveşte fapta şi persoana judecată, creează un obstacol în reanalizarea, de către instanţă, a conflictului soluţionat definitiv) sau principiul intangibilităţii lucrului judecat poate fi influenţat doar prin apariţia unei legi noi unde maximul special prevăzut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicată în baza legii vechi.
Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 302/2004, care sunt aplicabile în cauză. Astfel, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine este prevăzută în art. 135 al legii menţionate.
Conform art. 135 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art 136, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, se atribuie hotărârii judecătoreşti străine efecte juridice pe teritoriul României şi se dispune transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală din România a persoanei condamnate.
În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte, aşa cum se prevede în cuprinsul art. 135 alin. (4) din acelaşi act normativ.
La art. 135 alin. (6) lit. a) şi b) din Legea nr. 302/2004 se prevede că instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, poate dispune, prin sentinţă, recunoaşterea şi executarea pedepsei aplicate de instanţa străină, iar în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare poate adapta, prin sentinţă, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanţa străină, potrivit alin. (7) şi (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă, stabileşte şi aplică, prin sentinţă, pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită.
În cuprinsul art. 135 alin. (7) din Legea menţionată, se arată că instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată de instanţa străină, atunci când natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română, precum şi atunci când durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.
După cum se poate observa, în procedura de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, instanţa română procedează la adaptarea pedepsei rezultante aplicate de instanţa străină în cazul unui concurs de infracţiuni în situaţia în care aceasta depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română.
Hotărârea de condamnare îşi păstrează caracterul de extraneitate şi după recunoaşterea sa de către autorităţile judiciare române, astfel că nu poate fi convertită în hotărâre a unei instanţe judecătoreşti din România, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti căreia prin recunoaştere i se conferă doar puterea de a-şi produce efectele juridice recunoscute de legea română.
În plus, cu privire la concursul de infracţiuni, dispoziţiile legii române privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se referă la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislaţia naţională, iar nu la incompatibilitatea sistemelor prin care se determină pedeapsa rezultantă.
În acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată într-un recurs în interesul legii, stabilind că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român. Această decizie este aplicabilă în speţă, contrar celor reţinute de instanţa de fond.
Având în vedere prevederile menţionate, prima instanţă a apreciat corect că nu se impune reducerea pedepsei principale rezultante de 20 ani închisoare, aplicată condamnatului M.I.R. prin sentinţa nr. 6 din 06 mai 2005 de Tribunalul Provincial din Casttellon - Secţiunea III şi recunoscută de autorităţile române prin sentinţa penală nr. 116 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, prin schimbarea modalităţii de stabilire a pedepsei rezultante.
Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul M.I.R. împotriva sentinţei penale nr. 25 din 16 aprilie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul M.I.R. împotriva sentinţei penale nr. 25 din 16 aprilie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 796/2015. SECŢIA PENALĂ |
|---|
