CSJ. Decizia nr. 13/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 13
Dosar nr. 81/2002
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 22 decembrie1993, reclamanta C.D. a chemat în judecată Editura O. Bucureşti şi pe pârâtul F.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună obligarea acestora la plata de despăgubiri, câte 3.000.000 lei fiecare.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în data de 23 noiembrie 1991 a încheiat cu Editura O. un contract, prin care ceda acesteia din urmă dreptul de a publica 50.000 exemplare din traducerea romanului „Shogun" de James Clavell.
Ulterior, aceeaşi editură a mai publicat aproximativ 64.000 exemplare ale romanului, într-o altă traducere, respectiv cea a pârâtului F.A., care reprezintă un plagiat.
Acţiunea a fost precizată sub aspectul daunelor, stabilite la 14.000.000 lei în sarcina pârâtei I şi la 6.000.000 lei în sarcina pârâtului II, precum şi sub aspectul temeiului de drept al pretenţiei deduse judecăţii, respectiv art. 10 din Decretul nr. 321/1956.
În cauză au fost efectuate două expertize tehnice literare şi o expertiză contabilă.
Prima expertiză tehnică, în lipsa specialiştilor pentru evaluarea traducerii lucrărilor literare şi tehnice, înscrişi în listele Biroului Central pentru expertize, a fost efectuată de către prof.univ.dr.A.B. Cu referire la cele două versiuni ale traducerii romanului, prin raportul de expertiză s-a arătat că versiunea F.A. are ca punct de plecare versiunea D.C., nu originalul englez şi că, pentru a se diferenţia de prima versiune şi a masca plagiatul, F.A. a recurs cu precădere la înlocuirea unor cuvinte prin sinonimele lor, menţinând structura frazei din versiunea C. S-a concluzionat că versiunea A. a romanului „Shogun” de James Clavell apărută în anul 1993 la Editura O. este un plagiat al traducerii semnate de D.C., apărută în anul 1988 la Editura U., că încercările prin care F.A. a căutat să mascheze plagiatul nu anulează furtul intelectual comis şi că traducătoarea D.C. are dreptul la protecţie, la reparaţii morale şi materiale, în conformitate cu prevederile legislaţiei române şi internaţionale în vigoare.
Ulterior strămutării judecării cauzei, s-a încuviinţat cererea privind efectuarea unei noi expertize. Prin raportul de expertiză Ţ.G. privind traducerea romanului Shogun de către F.A., plagiatul se estimează la 30%, cu referire la primul volum şi este exclus cu privire la al doilea volum al romanului. În completarea expertizei, la cererea instanţei, în urma admiterii obiecţiunilor formulate, expertul Ţ.G. a concluzionat că cele două traduceri sunt diferite, neputând fi vorba de un plagiat.
Prin raportul de expertiză contabilă D.G.D. s-a concluzionat că drepturile băneşti ale reclamantei, reactualizate la 22 mai 1995, sunt în valoare de 30.356.608 lei funcţie de rata medie a inflaţiei şi în valoare de 56.709.683 lei funcţie de cursul dolarului SUA. S-a mai arătat de către expertul contabil că RAI Imprimeria C. a executat, în trei tranşe, un număr total de 112.600 exemplare a romanului Shogun, fără a putea preciza traducătorul şi preţul de vânzare al cărţii.
Tribunalul Argeş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 235 pronunţată la data de 13 iulie 1999, a respins acţiunea.
Înlăturând prima expertiză de specialitate, precum şi concluziile consilierei D.I., desemnată de reclamantă, instanţa de fond a reţinut că nu se poate susţine existenţa plagiatului, cu referire la răspunderea pârâtului F.A. Totodată, cu referire la pârâta Editura O. s-a reţinut că aceasta nu poate fi obligată la plată, în raport de faptul că pârâtul F.A. şi-a asumat răspunderea pentru originalitatea traducerii.
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta D.C. a declarat apel, criticile formulate privind:
- înlăturarea nejustificată a expertizei A.B.;
- pronunţarea sentinţei cu neobservarea faptului că şi cel de al doilea expert a concluzionat iniţial că în proporţie de 30% traducerea F.A. este un plagiat şi că singura care a împărtăşit un alt punct de vedere a fost A.I.I., persoană ce a colaborat, însă, cu editura, aşa încât aprecierea acesteia este vădit subiectivă;
- instanţa nu a valorificat şi nu a interpretat corespunzător probele care impun concluzia existenţei plagiatului, printre care se enumeră răspunsurile la interogatorii şi existenţa unui contract de copyright încheiat cu agentul literar al scriitorului James Clavell;
- în mod nejustificat s-a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea editurii, deoarece aceasta ar reveni în totalitate traducătorului. Prin Decizia nr. 41/A din 4 aprilie 2000, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.D. şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta Editura O. Bucureşti să plătească reclamantei suma de 253.637.658 lei. Totodată, aceeaşi pârâtă a fost obligată să plătească reclamantei, în solidar cu pârâtul F.A., suma de 196.441.622 lei.
Pentru a hotărâ astfel, instanţa de apel a reţinut că între reclamantă şi Editura O. a intervenit, la 23 noiembrie 1991, un contract având ca obiect dreptul de reproducere a unui tiraj de 50.000 exemplare a romanului Shogun, tradus de către C.D.
Ulterior derulării acestui contract, editura a mai publicat acelaşi roman într-un tiraj de 114.914 exemplare.
La baza acestei ultime publicări a stat în parte, cu referire la 50.100 exemplare, contractul încheiat între cei doi pârâţi la data de 15 iulie 1992, diferenţa fiind editată fără existenţa unui contract.
Reţinându-se că traducerea făcută de F.A. reprezintă un plagiat şi că prin publicarea diferenţei de 68.814 exemplare, folosind neautorizat traducerea reclamantei, pârâţii au produs acesteia un prejudiciu, instanţa a apreciat că se impune repararea acestuia, în baza art. 10 din Decretul nr. 321/1956 şi în baza art. 998-999 C. civ.
Ca atare, răspunderea delictuală solidară a pârâţilor urmează a fi antrenată, în baza art. 1003 C. civ., cu referire la cele 50.100 exemplare publicate în traducerea constituind plagiat, până la nivelul actualizat al prejudiciului, stabilit de expert la suma de 196.441.622 lei. Totodată, pârâta Editura O. va răspunde pentru publicarea, fără autorizarea traducătoarei, a unui număr de 64.814 exemplare ale aceluiaşi roman, în traducerea reclamantei, paguba produsă acesteia din urmă fiind reactualizată la suma de 253.637.658 lei.
Împotriva acestei din urmă hotărâri pârâţii au declarat recurs.
Pârâta Editura O. Bucureşti şi-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,9 şi 10 C. proc. civ., susţinând că editarea şi publicarea romanului Shogun s-a făcut în baza contractului încheiat cu F.A. şi că nu s-a făcut dovada plagiatului. În consecinţă, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei criticate şi menţinerea hotărârii primei instanţe, iar în subsidiar trimiterea cauzei la instanţa de apel, în vederea completării probatoriului, cu referire la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză contabilă.
Pârâtul F.A. şi-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 3,9 şi 11 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit au fost înlăturate concluziile decurgând din expertiza Ţ.G. şi s-a reţinut că traducerea romanului Shogun reprezintă un plagiat al traducerii realizate de către reclamantă. În concluzie, pârâtul a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei criticate.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 3092 pronunţată la data de 19 iunie 2001 în dosarul nr. 2417/2000, a admis recursurile declarate de către pârâţi împotriva deciziei pronunţate în apel, a casat Decizia atacată şi a respins apelul declarat de către reclamanta C.D. împotriva hotărârii primei instanţe, pe care a menţinut-o.
În motivarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că, potrivit art. 10 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, dacă au un caracter creator, traducerile dau naştere dreptului de autor, în conţinutul căruia intră, conform art. 3 pct. 3 din acelaşi act normativ, şi dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii, precum şi de a cere încetarea actelor de folosire săvârşite de alţii fără consimţământul său.
Încetarea actelor de folosire de către alţii, fără consimţământul său, poate fi cerut de titularul dreptului de autor, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate, care se întregesc cu dreptul comun, reprezentat de art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
Ca atare, pentru repararea prejudiciului cauzat autorului, acesta trebuie să facă dovada că o altă persoană, prin fapta sa ilicită şi culpabilă, a cauzat paguba.
În speţă, revenea reclamantei obligaţia de a proba că pârâta Editura O. Bucureşti a editat şi publicat romanul Shogun de James Clavell, în traducerea pârâtului F.A., traducere care reprezintă un plagiat al traducerii anterioare realizată de D.C.
Pentru a stabili dacă traducerea realizată de pârâtul F.A. reprezintă sau nu un plagiat al traducerii realizată anterior de reclamantă, instanţa a dispus efectuarea unei expertize de specialitate.
Potrivit art. 201 C. proc. civ., când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa socoteşte de cuviinţă să cunoască părerea unor specialişti, va numi unul sau trei experţi, statornicind punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe.
Aşadar, în principiu, efectuarea unei expertize poate fi realizată numai de către un specialist care are, în acelaşi timp şi calitatea de expert.
În cauză a fost întocmit, iniţial, un raport de către prof. A.B., membru al Uniunii Scriitorilor din România, care nu avea calitate de expert judiciar, ci de specialist.
Pârâţii au formulat obiecţiuni, încuviinţate de instanţă, la care nu s-a răspuns ca urmare a decesului prof. A.B.
Din acest motiv, s-a încuviinţat efectuarea unei noi expertize de către prof. Ţ.G., având calitatea de specialist în domeniul dreptului de autor şi traduceri literare şi fiind înscris ca expert pe lista Biroului Central de Expertize Tehnice de pe lângă Ministerul Justiţiei.
Concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de prof. Ţ.D. au fost în sensul că traducerea romanului Shogun de către pârâtul F.A. nu reprezintă un plagiat al traducerii aceluiaşi roman realizată anterior de reclamanta D.C.
Instanţa de apel, fără nici o motivare a înlăturat concluziile raportului de expertiză Ţ.G., lucrare efectuată cu respectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la modul de desemnare a experţilor şi şi-a însuşit punctul de vedere al prof. A.B., care nu a avut calificarea de expert judiciar şi care, obiectiv, nu şi-a putut finaliza lucrarea.
În consecinţă, greşit curtea de apel a reţinut existenţa unui plagiat, cu consecinţa antrenării răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 998-999 C. civ.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, la data de 19 iunie 2002, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat, în termen, recurs în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că hotărârea criticată este vădit netemeinică.
S-a susţinut că desemnarea de către instanţa de judecată a prof. univ. dr. A.B. în vederea efectuării expertizei literare a fost corectă şi legală, fiind făcută cu observarea normelor procedurale în materie.
S-a arătat că în mod eronat, în considerentele deciziei criticate, s-a reţinut că obiecţiunile formulate de pârâţi au fost încuviinţate de instanţă, în realitate, prin încheierea din 27 ianuarie 1996, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererile formulate de pârâţi privind admiterea obiecţiunilor la expertiza tehnică şi efectuarea în cauză a unei noi expertize.
Totodată, în mod eronat Curtea a reţinut că instanţa de apel a înlăturat, fără nici o motivare, concluziile raportului de expertiză Ţ.G.
S-a mai arătat că prima expertiză a fost efectuată în baza unor criteri lingvistice clar precizate şi generos ilustrate, pe când cea de a doua expertiză nu îndeplineşte criteriile ce se impun a fi respectate la administrarea acestui mijloc legal de probaţiune, aprecierile cuprinse în raport fiind lipsite de argumente ştiinţifice, iar exemplele date sunt extrem de puţine şi neelocvente.
Cu referire la cel de al doilea raport de expertiză, s-a arătat că expertul nu a precizat criteriile lingvistice şi stilistice funcţie de care a apreciat lipsa plagiatului, rezumându-se doar la definiţia generală extrasă din Dicţionarul explicativ al limbii române. Totodată, expertul nu a precizat în nici un fel cum a concluzionat că în volumul I al cărţii proporţia plagiatului este de 30% şi nici care au fost factorii care l-au determinat să nege totalmente existenţa plagiatului în volumul al II-lea.
Acelaşi expert, în urma obiecţiunilor formulate la raportul său de expertiză a revenit asupra propriilor concluzii, fără motivare, or o expertiză nu poate fi luată în considerare dacă expertul nu ajunge la concluzii întemeiate pe date şi raţionamente precise, ci face simple aprecieri subiective.
S-a susţinut că, privite în ansamblul lor, se impune concluzia că cea mai completă, documentată şi convingătoare este prima expertiză, iar din considerentele deciziei criticate nu rezultă criteriile în baza cărora instanţa de recurs a înlăturat-o şi a păstrat cel de al doilea raport de expertiză.
Or, în ipoteza în care s-au administrat expertize contradictorii, instanţa trebuia să accepte motivat una dintre acestea sau să le înlăture pe amândouă, urmând să dispună administrarea unei noi expertize ori, eventual, să recurgă la alte criterii de evaluare.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei criticate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate prin recursul în anulare se constată următoarele:
În cauză, instanţa de judecată a fost sesizată cu o acţiune vizând apărarea dreptului de autor, în componenta sa patrimonială, lezat prin folosirea fără drept, în varianta plagiatului, a traducerii romanului Shogun de James Clavell, realizată de reclamantă.
Potrivit prevederilor art. 149 din Legea nr. 8/1996, raportat la data încălcării dreptului de autor, invocată de reclamantă, constatarea existenţei dreptului de autor şi protecţia acestuia este supusă regimului juridic reglementat prin Decretul nr. 321/1956.
Decretul nr. 321/1956, prin art. 10, recunoaşte calitatea de subiect al dreptului de autor şi acelor persoane care, folosind opere preexistente şi fără participarea autorilor acestora, alcătuiesc opere noi.
Recunoaşterea dreptului de autor este condiţionată de constatarea caracterului de creaţie intelectuală a noii opere.
În acelaşi sens, dispoziţiile art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996.
Una din categoriile de opere derivate protejate, formând obiectul dreptului de autor, este reprezentată de traduceri, care, potrivit art. 10 lit. a) din Decretul nr. 321/1956, cu referire la operele literare, trebuie să îndeplinească condiţia caracterului creator.
Totodată, prin art. 3 din Decretul nr. 321/1956, a fost reglementat conţinutul dreptului de autor.
Este de reţinut, pe de altă parte, că dreptul de autor, în toate componentele sale, este apărat împotriva oricărei încălcări, prin mijloacele de drept civil prevăzute de art. 54-56 din Decretul nr. 31/1954, cu referire la drepturile personale nepatrimoniale ale autorului şi de art. 998-999 C. civ., cu referire la drepturile personale atât patrimoniale, cât şi nepatrimoniale, iar în situaţii determinate şi prin mijloace de drept penal.
Recunoaşterea şi apărarea dreptului de autor sunt justificate de sursa acestuia, respectiv munca care dă dreptul la remunerare şi, pe de altă parte, de originalitatea rezultatului muncii, ambele neputând fi cedate sau însuşite de către oricare altă persoană, decât în formele prescrise de lege.
În acest context, plagiatul în oricare dintre formele sale, reprezintă o formă ilicită de utilizare a unei opere preexistente, sancţionată de lege.
Aşadar, sesizată cu cererea reclamantei, instanţa de judecată urma a stabili existenţa dreptului de autor, dată de caracterul protejabil al traducerii romanului Shogun realizată de aceasta, după care urma a stabili existenţa sau inexistenţa plagiatului, cu referire la traducerea aceluiaşi roman, realizată de pârâtul F.A.
Or, spre deosebire de dreptul de autor având ca obiect opera originală, traducerea aceleiaşi opere, ca obiect al dreptului derivat de autor, ridică numeroase probleme, generate de aprecierea principială diferită a acestei activităţi.
Astfel, cu privire la caracterul creator al traducerii de opere literare acesta apare ca fiind inexistent şi exclude protecţia legii, în acea situaţie în care traducerea este apreciată ca fiind o operaţiune pur tehnică, la îndemâna oricărui cunoscător al limbii de publicare a operei originale şi cu aceleaşi rezultate, de transpunere în altă limbă.
Pe de altă parte, în raport de realitatea deosebirilor de calitate dintre mai multe traduceri ale aceleiaşi opere, realizate de persoane diferite, traducerea este apreciată ca o rescriere a operei, în altă limbă, aportul traducătorului având un caracter cert de creaţie intelectuală, constând în alegerea şi combinarea celor mai potrivite cuvinte sau expresii, apte a reda cât mai exact forma în care ideile, sentimentele şi imaginile au fost exprimate în opera originală.
Acelaşi mod de abordare diferită, cu referire la condiţionarea valorii traducerii de personalitatea traducătorului sau lipsa oricărei cauzalităţi, pune probleme în constatarea plagierii, într-o ipoteză identitatea fiind firească şi inerentă, în cealaltă ipoteză asemănările caracterizând plagiatul.
Prin urmare, caracterul creator al traducerii şi plagiatul sunt împrejurări de fapt cu semnificaţie juridică, opera originală şi cele două traduceri reprezentând, în prezenta cauză, mijloace de probă.
Aceste împrejurări de fapt necesită însă o evaluare de specialitate, aşa încât s-a impus efectuarea unei expertize, opera de interpretare a probelor rămânând în sarcina judecătorului.
Pentru a menţine soluţia de respingere a pretenţiei reclamantei, prin admiterea recursurilor declarate de pârâţi, casarea deciziei pronunţate în apel şi respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanţe, instanţa de recurs a înlăturat prima expertiză, fără a mai analiza această lucrare pe fondul său, apreciind că aceasta nu a fost efectuată, sub aspectul numirii expertului, cu respectarea dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ.
Or, potrivit art. 201 alin. (3) C. proc. civ., în domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv.
Prin adresa nr. 1097 din 12 decembrie 1994, Ministerul Justiţiei a comunicat instanţei de fond că în listele Biroului central pentru expertize tehnice nu sunt înscrişi specialişti pentru evaluarea traducerii lucrărilor literare şi tehnice, sugerând ca, pentru recomandarea de specialişti în acest domeniu, aceasta să se adreseze Uniunii Scriitorilor.
La cererea instanţei, Uniunea Scriitorilor a comunicat numele a două persoane, experţi-traducători, în măsură a confirma sau infirma actul de plagiat.
Ca atare, în raport de aceste împrejurări, numirea prof. univ. dr. A.B. apare ca fiind legală, potrivit dispoziţiilor art. 201 alin. (3) C. proc. civ., aşa încât critica formulată prin recursul în anulare, este întemeiată.
Pârâţii au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză. La 26 ianuarie 1996, instanţa de fond a respins obiecţiunile, aşa încât şi această critică apare ca fiind întemeiată.
Instanţa de apel a înlăturat expertiza Ţ.G. cu motivarea că aceasta este incompletă, nedocumentată, neconvingătoare şi că revenirea asupra concluziilor nu este argumentată, ca atare critica formulată prin recursul în anulare, şi cu referire la nemotivare, apare ca fiind întemeiată.
Cele trei critici privesc însă aplicarea greşită a legii şi nu vădita netemeinicie, reglementată ca motiv de casare prin srt.330 pct. 2 teza II C. proc. civ., invocat ca temei legal al recursului în anulare.
Însă, cel de al doilea expert a concluzionat, prin expertiza însuşită de instanţa de fond, înlăturată de instanţa de apel şi menţinută de instanţa de recurs, că gradul de inspiraţie (de plagiat) al pârâtului F.A. din traducerea reclamantei D.C., în volumul I, poate fi estimat la 30%.
Existenţa plagiatului este confirmată şi de consiliera D.I., desemnată de reclamantă şi care susţine, cu referire la raportul de expertiză Ţ.G., că în cauză relevantă este constatarea existenţei sau inexistenţei plagiatului şi nu măsura întinderii furtului intelectual practicat de pârâtul F.A.
Ulterior, expertul tehnic Ţ.G. răspunde la obiecţiunile formulate de reclamantă şi la punctul de vedere exprimat de I.D., arătând că îşi menţine concluzia că pârâtul nu poate fi acuzat de plagiat şi concluzionând în sensul că cele două traduceri sunt deosebite.
Or, prin raportul iniţial al specialistului Ţ.G., concluzia diferenţei privea exclusiv cel de al doilea volum al romanului.
Pe de altă parte, plagiatul definit ca o însuşire a formei protejate se examinează şi se constată prin existenţa şi importanţa asemănărilor, aşa încât existenţa unor deosebiri apare ca neesenţială.
Ca atare, materialul probator administrat în cauză impunea constatarea existenţei plagiatului, evidenţiată argumentat, imparţial şi convingător de reputatul specialist A.B. în lucrarea efectuată în cauză care, în mod judicios, a fost validată de instanţa de apel.
Aşadar, considerentele instanţei sunt în contradicţie cu soluţia pe care materialul probator administrat în cauză o impunea.
Prin urmare, Decizia pronunţată în recurs „este vădit netemeinică", în cauză fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza II C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa Decizia criticată şi va respinge recursurile declarate de pârâţi împotriva deciziei pronunţate în apel, pe care o va menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 3092 din 19 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, pe care o casează şi în consecinţă:
Respinge recursurile declarate de pârâţii Editura O. Bucureşti şi F.A. împotriva deciziei nr. 41/A din 4 aprilie 2000 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pe care o menţine.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 226/2006. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 472/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
