CSJ. Decizia nr. 192/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 192
Dosar nr. 237/2003
Şedinţa publică din 8 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 216 din 4 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul B.M. la 14 ani închisoare şi interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., precum şi la 3 ani închisoare şi, respectiv, 4 ani închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 4 şi de art. 5 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., dispunând, în urma revocării unui rest de 968 zile închisoare, rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară, să execute pedeapsa cea mai grea, de 14 ani închisoare şi interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 6 noiembrie 2002 până la 4 martie 2003, menţinându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinţei, procurorul şi inculpatul au declarat apel.
Prin Decizia penală nr. 387 din 23 iulie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca nefondat apelul inculpatului şi, admiţând apelul procurorului, a desfiinţat parţial sentinţa şi, în fond, a contopit restul de 964 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, cu fiecare din pedepsele stabilite pentru cele trei infracţiuni concurente şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 14 ani închisoare şi interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Inculpatul a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 21 noiembrie 2003.
Prin încheierea din 15 august 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală şi a dispus prelungirea acesteia până la 12 septembrie 2003.
Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind, şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva încheierii din 15 august 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3589/2003.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 8 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 191/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 193/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
