CSJ. Decizia nr. 40/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 40
Dosar nr. 125/2002
Şedinţa publică din 10 martie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 26 aprilie 1999, reclamanta S.C. S. S.A. Năsăud a chemat în judecată pe pârâta S.C. A.C. S.R.L. Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la:
- plata sumei de 187.211.574 lei, reprezentând preţ datorat şi neachitat;
- 93.606 lei penalităţi pentru fiecare zi de întârziere în decontarea preţului datorat, calculate cu începere de la data promovării acţiunii până la plata integrală a sumei datorate;
- 6.959.231 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, precum şi 50.000 lei timbre judiciare aferente acţiunii.
S-a motivat că, în baza comenzii nr. 251 din 1 octombrie 1998, emisă de societatea pârâtă, între părţi a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3098 din 1 octombrie 1998, în executarea căruia societatea reclamantă a livrat societăţii pârâte diferite cantităţi de ţeavă din P.E., cu facturile nr. 3075005 şi nr. 3075006 din 27 noiembrie 1998, precum şi cu factura nr. 0001827 din 20 iulie 1998.
S-a relevat că pentru neachitarea integrală a preţului datorat, în sumă de 186.800.776 lei, societatea pârâtă a fost pusă în întârziere de plată, menţionându-se că aceasta, deşi a recunoscut debitul în totalitate, din motive neexoneratorii de răspundere legală, nu l-a decontat.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 2752 din 21 mai 1999, a respins acţiunea cu motivarea, întemeiată pe dispoziţiile art. 969 C. civ., că din calculul facturilor depuse la dosar rezultă o sumă de 220.328.505 lei, care este diferită de aceea de 187.211.574 lei, pretinsă de reclamanta S.C. S. S.A. Năsăud de la pârâta S.C. A.C. S.R.L. Bucureşti, ceea ce pune instanţa în situaţia de a nu putea verifica temeinicia pretenţiilor.
Cu privire la penalităţile de întârziere pretinse, s-a motivat că, din moment ce reclamanta nu a depus modul de calcul al acestora, nu se poate determina suma solicitată.
Împotriva sentinţei reclamanta a făcut apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 240 din 26 ianuarie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, motivându-se, în esenţă, că din examinarea dosarului se constată că aşa-zisele critici ce vizează nelegalitatea şi netemeinicia sunt simple afirmaţii nedovedite cu acte.
Recursul declarat de reclamantă, împotriva acestei decizii, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 4857 din 21 septembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
S-a motivat că din probele dosarului nu rezultă cum a ajuns reclamanta să pretindă numai 187.211.574 lei, în timp ce valoarea totală a cantităţilor de ţeavă livrate, potrivit facturilor depuse în sprijinul acţiunii, este de 220.328.505 lei, iar prin calculele prezentate nu se face nici o referire la achitarea vreunei sume de bani din acest preţ vădit mai mare decât cel solicitat.
Totodată, făcându-se referire la art. 21 din contract, prin care se prevede obligativitatea plăţii penalităţilor de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, s-a motivat că acestea nu pot fi acordate cât timp reclamanta nu a făcut calculul lor, precum şi că, oricum, soluţionarea acestui capăt de cerere este indisolubil legată de rezolvarea celui privind preţul datorat şi neachitat care, în lipsa unor probatorii clare, nu s-a putut face decât prin respingerea cererii respective.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. referitoare la vădită netemeinicie.
În dezvoltarea motivului invocat, s-a susţinut că din actele dosarului rezultă că prima instanţă a pronunţat soluţia fără să ţină seama de probele depuse de reclamantă şi fără să manifeste rol activ în stabilirea corectă a situaţiei de fapt, astfel cum era obligată prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Făcându-se referire la diferenţa dintre suma mai mică, pretinsă de reclamantă, şi aceea ce reiese din totalizarea facturilor prezentate, s-a învederat că instanţele de apel şi de recurs nu au avut în vedere precizarea făcută succesiv de reclamantă, în faţa acestora, că pârâta i-a achitat o parte din contravaloarea ţevilor livrate.
Totodată, s-a relevat că neconcordanţa dintre suma pretinsă şi aceea rezultată în urma adiţionării componentelor înscrise în facturi nu justifică respingerea acţiunii, aşa cum o atare soluţie nu poate fi dată nici în cazul când, în urma calculelor efectuate, se ajunge la concluzia că suma ce poate fi pretinsă ar fi mai mică, în care situaţie acţiunea se admite în parte.
Referitor la penalităţile de întârziere pretinse, s-a arătat că insuficienta precizare a acestui capăt de cerere nu justifică respingerea lui, ci obliga instanţa să se conformeze dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., în sensul de a pretinde reclamantei să facă precizările necesare şi a acorda un termen pentru întregirea cererii şi achitarea taxei de timbru corespunzătoare.
În fine, s-a mai relevat că nici nu era obligatorie prezentarea calculului penalităţilor de întârziere de către reclamantă, acest calcul putând fi efectuat şi de instanţă prin înmulţirea procentului de penalităţi prevăzut în contract, care a şi fost indicat prin acţiune, cu numărul zilelor de întârziere a plăţii.
În concluzie, s-a cerut casarea celor trei hotărâri pronunţate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.
Recursul în anulare este fondat.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, la comanda beneficiarului nr. 251 din 1 octombrie 1998, între S.C. S. S.A. Năsăud, în calitate de furnizor, şi S.C. A.C. S.R.L. Bucureşti, în calitate de beneficiar, a fost încheiat contractul nr. 3098, pentru livrarea de ţevi P.E. 80 transport apă potabilă, prin care s-a stabilit, între altele, la art. 21, obligaţia beneficiarului de a achita contravaloarea mărfurilor în termen de maximum 3 zile de la data recepţiei, în caz contrar furnizorul fiind îndreptăţit să pretindă penalităţi de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, precum şi daune interese.
De asemenea, se constată că, pentru dovedirea pretenţiilor formulate, S.C. S. S.A. Năsăud, în calitate de reclamantă, a depus dispoziţiile de livrare, facturile fiscale nr. 3075005 şi nr. 3075006 din 27 noiembrie 1998, factura fiscală nr. 0001827 din 20 iulie 1998, precum şi notificarea art. 796 din 14 aprilie 1999, prin care a comunicat pârâtei că figurează în evidenţele sale financiar-contabile cu debite în valoare totală de 186.800.776 lei, reprezentând valoarea mărfurilor specificate în facturile nr. 3075005 şi nr. 3075006 din 27 noiembrie 1998.
Din actele dosarului mai reiese că, deşi s-a prezentat la proces, în calitate de pârâtă, S.C. A.C. S.R.L. Bucureşti nu a prezentat acte pentru a dovedi că a achitat suma pretinsă şi nici nu s-a apărat în sensul că ar fi plătit-o, ci a solicitat „respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că societatea A.C. S.R.L. este doar comisionar, acţiunea a fost în mod greşit îndreptată asupra sa şi, deci, nu datorează suma".
Este adevărat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestui din urmă aspect, dar prevederile contractului la care s-a făcut referire nu justifică existenţa vreunei îndoieli cu privire la calitatea procesuală pasivă a S.C. A.C. S.R.L. Mai mult, S.C. A.C. S.R.L. a confirmat prin menţiune scrisă, cu aplicarea ştampilei proprii, existenţa debitului la care se referă notificarea.
Împrejurarea că suma totală rezultată din adunarea valorilor menţionate în facturi depăşeşte suma de 186.800.776 lei, pretinsă de reclamantă, nu prezintă relevanţa ce i s-a atribuit de prima instanţă şi de instanţele de control judiciar, dacă se are în vedere ansamblul materialului probator din dosar.
În această privinţă, este de observat că prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ. se prevede că „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Or, din actele dosarului nu rezultă că prima instanţă s-a conformat acestei cerinţe obligatorii, lăsând nelămurită neconcordanţa dintre suma pretinsă de reclamantă şi suma reprezentând valoarea mărfurilor livrate, astfel cum aceasta rezultă din facturile prezentate în sprijinul acţiunii formulate.
Necerând explicaţii reclamantei cu privire la diferenţa menţionată, iar pârâtei cu privire la susţinerea că ar fi avut doar calitatea de comisionar şi că acţiunea a fost îndreptată greşit împotriva sa, prima instanţă nu s-a conformat nici dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
În adevăr, potrivit acestui text de lege, „cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare".
Numai datorită nerespectării acestor prevederi ale legii a fost posibil să rămână nelămurit cuantumul preţului neîncasat de reclamantă şi să nu se clarifice problema răspunderii asumate de pârâtă prin contractul semnat, pentru mărfurile ce i s-au livrat, în raport cu susţinerea acesteia din faţa instanţei că acţiunea nu trebuia îndreptată împotriva sa întrucât ar fi avut doar rol de comisionar.
Oricum, neconcordanţa dintre cuantumul sumei pretinse de reclamantă şi totalul sumelor rezultat din facturile depuse la dosar nu justifică respingerea acţiunii cât timp rezultă cu certitudine că mărfurile prevăzute în contract au fost livrate şi că iar pârâta nu a făcut dovada că le-a plătit, iar dispoziţiile legale la care s-a făcut referire obligau instanţa să clarifice aspectele invocate în motivarea soluţiei adoptate.
În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, este de reţinut că acestea au fost prevăzute la art. 21 din contractul semnat de părţi, iar în măsura în care ar exista certitudine cu privire la cuantumul sumei datorate, evident că şi cuantumul penalităţilor ar putea fi determinat în raport cu acest cuantum şi luarea în considerare a zilelor de întârziere şi penalităţile contractuale de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere.
Şi sub acest aspect se impunea ca instanţa să se conformeze dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., în sensul de a cere reclamantei să-şi precizeze pretenţiile referitoare la penalităţile de întârziere, putându-i da termen, potrivit art. 132 din acelaşi cod, pentru întregirea cererii şi achitarea taxei de timbru corespunzătoare. Neprocedându-se în modalităţile arătate, soluţia pronunţată de prima instanţă este vădit netemeinică în sensul prevederilor art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., iar pe cale de consecinţă şi soluţiile instanţelor de control judiciar, prin care au fost respinse apelul şi, respectiv, recursul declarate de reclamantă, sunt tot vădit netemeinice.
Aşa fiind, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate şi a se trimite cauza, spre rejudecare, la prima instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 2752 din 21 mai 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, deciziei civile nr. 240 din 26 ianuarie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, şi deciziei nr. 4857 din 21 septembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Casează hotărârile atacate.
Trimite cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 10 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 37/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 41/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
