CSJ. Decizia nr. 41/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 41
Dosar nr. 157/2002
Şedinţa publică din 10 martie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 17 aprilie 1997, astfel cum a fost precizată la data de 22 octombrie 1997, reclamantul C.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. T.C. S.R.L. Bucureşti să-i plătească suma de 197.537.000 lei, din care 101.000.000 lei reprezentând preţul plătit pentru lucrări de construcţii neefectuate sau executate necorespunzător, iar diferenţa penalităţi.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că a încheiat cu societatea pârâtă mai multe contracte de antrepriză, pentru efectuare de lucrări de construcţii şi instalaţii la un imobil situat în localitatea M., a căror valoare totală a fost stabilită la 259.500.000 lei, din care i-a plătit suma de 101.000.000 lei.
S-a mai susţinut că pârâta a executat numai o parte din lucrările contractate, însă şi acele lucrări, fiind necorespunzătoare, nu au fost recepţionate şi a trebuit să fie efectuate din nou, de un alt antreprenor.
Ca urmare, s-a relevat că societatea pârâtă datorează suma pe care a încasat-o, precum şi 96.537.000 lei penalităţi pentru nerespectarea clauzei contractuale.
Prin precizări făcute ulterior, reclamantul a menţionat că valoarea lucrărilor, rezultând din cele 8 contracte semnate cu pârâta, este de 259.500.000 lei, precum şi că s-a mai convenit cu pârâta să execute şi alte lucrări, suplimentare, evaluate la 59.280.000 lei, astfel că valoarea totală a lucrărilor contractate este de 318.780.000 lei. Totodată, reclamantul a precizat că a achitat pârâtei suma totală de 315.000.000 lei, însă valoarea lucrărilor executate şi recepţionate este de numai 214.000.000 lei, astfel că suma de 101.000.000 lei, solicitată prin acţiune, reprezintă valoarea lucrărilor plătite şi neexecutate sau executate necorespunzător.
De asemenea, reclamantul a învederat că, la încetarea lucrărilor, pârâta i-a reţinut următoarele bunuri: una staţie radio emisie-recepţie, două aeroterme, una maşină electrică de frezat lemn şi un aparat Coffee Mocca, solicitând să fie obligată să i le restituie. La termenul din 10 martie 1998, reclamantul şi-a redus pretenţiile la 99.607.813 lei, reprezentând costul remedierii lucrărilor efectuate necorespunzător de pârâtă , iar la 16 iunie 1998 a formulat cerere de majorare a câtimii pretenţiilor la 197.537.000 lei şi a solicitat din nou obligarea pârâtei la restituirea bunurilor ce i le-a reţinut la încetarea lucrărilor, pentru ca, după efectuarea expertizei tehnice, să ceară obligarea pârâtei la sumele de 333.403.000 lei, reprezentând costurile actualizate ale remedierii sau refacerii lucrărilor executate necorespunzător, de 99.929.187 lei, reprezentând penalităţi pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unor lucrări, precum şi de 21.188.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor nerestituite după încetarea lucrărilor .
Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, acesta admiţând-o, prin încheierea din 3 decembrie 1997, iar ca urmare cauza a fost trimisă, spre soluţionare, secţiei comerciale.
Pârâta a mai arătat, prin întâmpinare, că a refuzat plata sumelor pretinse pe motiv că şi-a îndeplinit corespunzător şi complet obligaţiile contractuale asumate.
Prin sentinţa civilă nr. 3841 din 13 iulie 1999, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis în parte acţiunea majorată formulată de reclamantul C.A., obligând pe pârâta S.C. T.C. S.R.L:
- să plătească reclamantului suma de 30.340.000 lei, echivalentă contravalorii lucrărilor de construcţii neexecutate sau executate necorespunzător, precum şi 8.905.516 lei cheltuieli de judecată.
- să restituie reclamantului, în natură, una staţie radio emisie-recepţie, două aeroterme, una maşină electrică de frezat lemn şi un aparat Coffee Mocca sau contravaloarea acestora în lei, la data executării hotărârii, dar nu mai puţin de 21.188.000 lei.
În motivarea soluţiei, prima instanţă s-a întemeiat pe constatările şi concluziile din varianta a II-a a raportului de expertiză tehnică, din care rezultă că pretenţiile majorate de reclamant sunt justificate pentru suma de 30.340.000 lei.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind penalităţile, s-a reţinut că, prin cererea de reducere a pretenţiilor, reclamantul a renunţat în mod expres la capătul respectiv de cerere, iar potrivit art. 246 C. proc. civ., nu mai poate reveni asupra acestei renunţări. S-a mai învederat că aceste pretenţii nici nu sunt dovedite, deoarece reclamantul nu a depus un calcul detaliat din care să rezulte valoarea penalizată, procentul şi perioada la care se referă.
În fine, s-a relevat că pârâta a recunoscut primirea banilor la care se referă reclamanta prin completarea adusă acţiunii, precum şi că nu a făcut dovada restituirii lor.
Împotriva sentinţei reclamantul a declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 2996 din 3 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Prin Decizia nr. 6124 din 31 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 2996 din 3 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, pe care a modificat-o în sensul că a obligat pe pârâta S.C. T.C. S.R.L. Bucureşti să plătească reclamantului suma de 334.403.000 lei, reprezentând prejudiciu actualizat la data de 25 martie 1999, precum şi suma de 99.929.187 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, cu menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei şi obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 13.205.170 lei cheltuieli judiciare în recurs şi în apel.
S-a motivat că, în raport cu precizarea făcută de expertul tehnic, la termenul din 22 iunie 1999, în sensul că, faţă de completarea materialului documentar cu procesul verbal de recepţie din 15 decembrie 1995, semnat abia la sfârşitul anului 1998, precum şi cu declaraţia ing. V.A. din 22 ianuarie 1999, se impune însuşirea şi, respectiv, dezdăunarea reclamantului potrivit variantei I din raportul de expertiză, instanţa de apel a menţinut greşit sentinţa prin care s-a reţinut nejustificat că reclamantul nu a dovedit culpa exclusivă a pârâtei.
S-a mai motivat că, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind penalităţile, s-a considerat greşit că reclamantul a renunţat la judecată în condiţiile art. 246 C. proc. civ, deoarece condiţiile cerute de acest text de lege nu sunt îndeplinite cât timp renunţarea nu a fost expresă şi explicită, nu s-a formulat de reclamant personal sau prin mandatar şi nici nu s-a luat act de ea prin încheierea instanţei, ci a fost dedusă din susţineri ale părţii care pot avea şi alt înţeles decât acela al renunţării la judecată.
Împotriva acestei ultime decizii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc civ.
S-a susţinut, în esenţă, că declaraţia ing. V.A., pe baza căreia expertul a optat pentru varianta I din raportul de expertiză, nu putea fi luată în considerare deoarece nu a fost dată în faţa instanţei.
S-a mai învederat că din aprecierea corectă şi completă a raportului de expertiză tehnică şi a celorlalte probe administrate în cauză nu rezultă că lucrările efectuate de pârâtă ar fi fost necorespunzătoare, astfel că nu se justifică obligarea sa la plata sumei de 334.403.000 lei.
Cu privire la penalităţile de întârziere, s-a susţinut că au fost acordate neîntemeiat cât timp nu s-au stabilit lucrările de construcţii neexecutate la care se referă penalităţile şi modul de calcul a acestora.
În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate şi respingerea recursului declarat de reclamant împotriva deciziei instanţei de apel.
Recursul nu este fondat.
În adevăr, potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ., se poate declara recurs în anulare atunci „când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică".
Aşa cum s-a arătat, prin recursul în anulare declarat în cauză, invocându-se dispoziţiile din acest text de lege, se susţine că „hotărârea instanţei de recurs este vădit netemeinică".
Verificându-se aspectele din decizie la care se referă recursul în anulare, în raport cu actele dosarului, se constată următoarele:
Din contractele încheiate succesiv între părţi, care se află în dosarul cauzei, rezultă că reclamantul, în calitate de beneficiar, iar pârâta în calitate de constructor, au convenit la executarea unor lucrări de construcţii în valoare totală de 318.780.000 lei, din care reclamantul a achitat pârâtei suma de 315.000.000 lei.
Pentru clarificarea modului în care s-au derulat contractele, sub aspectele referitoare la respectarea proiectului de execuţie, la abaterile de la proiect şi lucrările ce au necesitat refacere sau remediere, precum şi cu privire la felul în care a avut loc recepţionarea lucrărilor, a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară de către arhitectul M.V., expert autorizat.
Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de acest expert, depus la Tribunalul Bucureşti la data de 25 ianuarie 1997, s-a ajuns la concluzia că S.C. T.C. S.R.L. a atacat lucrările fără o documentaţie completă, a procedat la schimbări de soluţie fără acceptul beneficiarului şi proiectantului, a întocmit procesele verbale de lucrări numai cu proiectantul, fără semnătura beneficiarului sau a reprezentantului acestuia şi, respectiv, fără a atenţiona beneficiarul asupra obligativităţii unui diriginte atestat, s-a mulţumit cu formele implicite de stingere a contractelor, fără a încheia procese verbale de recepţie, nu a întocmit situaţii lunare şi, respectiv, situaţii definitive de plată, conform prevederilor contractuale.
S-a relevat că elementele care rezultă din această concluzie impun două variante pentru stabilirea cuantumului valoric al dezdăunării, asupra cărora trebuie să dispună instanţa în raport cu materialul probator administrat.
S-a subliniat, astfel, că în prima variantă pârâtei îi revine răspunderea de a dezdăuna pe reclamant cu suma de 182.945.437 lei, indicându-se categoriile de lucrări ce trebuie efectuate sau refăcute, iar potrivit celei de a doua variante ar urma ca dezdăunarea să fie de numai 16.205.778 lei.
Aprecierea instanţei de recurs că suma indicată în cadrul variantei I asigură o justă şi echitabilă dezdăunare a reclamantului nu poate fi considerată nefundamentată cât timp această instanţă a motivat că se impune acceptarea acestei variante, deoarece însuşi expertul desemnat a precizat că noile elemente probatorii intervenite exclud primirea celeilalte variante.
În această privinţă, este de subliniat că modalitatea în care a dat declaraţia V.A. nu prezintă relevanţa ce i se atribuie prin recursul în anulare cât timp datele pe care le conţine declaraţia respectivă, coroborate cu celelalte elemente probatorii din dosar, au determinat pe expert să facă declaraţia la care s-a făcut referire, iar nu pe instanţă să dea o anumită apreciere ansamblului materialului probator.
Aşa fiind, cât timp expertul şi-a exprimat liber opţiunea, bazându-se atât pe probe legal administrate, cât şi pe propriile cunoştinţe tehnice, pe care le putea corobora şi cu elemente deduse din documentaţia sa personală sau din anumite acte, chiar extrajudiciare, însă apreciate de el ca fiind de natură a-l convinge, iar instanţa de recurs a relevat temeiurile ce au determinat-o să ajungă la concluzia că suma din varianta I este aceea care asigură dezdăunarea justă şi echitabilă a reclamantului, se impune a se considera că, sub acest aspect, nu se justifică criticile aduse deciziei atacate, suma de 334.403.000 lei, care reprezintă prejudiciul actualizat la data de 25 martie 1999, fiind corect acordată.
Tot astfel, se impune a se reţine că instanţa de recurs a apreciat corect că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 246 C. proc. civ. referitoare la renunţarea la judecată, cu privire la capătul de cerere privind penalităţi de întârziere.
Sub acest aspect, aşa cum s-a subliniat prin considerentele deciziei, renunţarea nu a fost expresă şi explicită, nu a fost formulată de reclamant personal sau prin mandatar şi nici nu s-a luat act de ea prin încheierea instanţei, ci a fost dedusă din susţineri ale părţii, ce pot avea şi alt înţeles, cum este acela al micşorării pretenţiilor obiectului cererii formulate în baza art. 132 C. proc. civ., care permite micşorarea sau majorarea câtimii obiectului cererii la orice termen de judecată.
Cum temeiul plăţii penalităţilor este clauza din contracte, precum şi prevederile Legii nr. 76/1992, în vigoare la data încheierii contractelor dintre reclamant şi pârâtă, iar concluziile raportului de expertiză tehnică, astfel cum au fost completate în faţa instanţei prin opţiunea exprimată de expert, confirmă că valoarea totală a daunelor era, la data respectivă, de 182.945.437 lei (respectiv, 334.403.000 lei, actualizată la 25 martie 1999), pentru care reveneau penalităţi calculate de 99.929.187 lei, este evident că această din urmă sumă a fost în mod just atribuită, prin Decizia atacată, cu titlu de penalităţi de întârziere.
În consecinţă, constatându-se că Decizia atacată nu conţine aspecte de vădită netemeinicie în sensul susţinerilor formulate prin recursul în anulare şi cum alte aspecte, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, urmează ca această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 6124 din 31 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 40/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 412/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
