CSJ. Decizia nr. 42/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 42
Dosar 177/2002
Şedinţa publică din 10 martie 200.
Asupra recursului în anulare de faţă;
In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 21 aprilie 1999, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta S.C. P. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei să-i plătească suma de 2.126.154.660 lei, reprezentând diferenţa de preţ şi de curs de schimb aferentă importului de ulei realizat în baza HG nr. 274/1992.
În motivarea acţiunii, reclamanta a relevat că, în perioada mai-septembrie 1992, a efectuat importuri de ulei brut de floarea soarelui pentru care Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei trebuia să acopere, în conformitate cu prevederile art. 3 din HG nr. 274/1992, diferenţa de preţ şi de curs de schimb aferentă acestei operaţiuni comerciale.
S-a mai învederat că, deşi prin OG nr. 113/1998 s-a aprobat acoperirea de la bugetul de stat pe anul 1998, a diferenţelor de preţ şi de curs de schimb aferente importului de ulei efectuat de reclamantă în baza HG nr. 274/1992, aceste diferenţe, totalizând suma ce face obiectul pretenţiilor formulate, nu i-au fost achitate.
Prin întâmpinare, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a cerut respingerea acţiunii, precizând că a achitat reclamantei suma de 1.376.476.340 lei care reprezintă diferenţa de preţ şi de curs de schimb valutar aferentă cantităţilor de ulei brut de floarea soarelui importate în perioada mai-august 1992, pentru cantităţile importate după data de 31 august 1992, până la 10 septembrie 1992, neavând obligaţia de a plăti diferenţele ce totalizează valoarea pretinsă pentru acţiune, deoarece HG nr. 274/1992 se referă numai la importurile realizate în perioada mai-august 1992.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 1223 din 25 februarie 2000, a respins acţiunea motivând că prin OG nr. 113/1998 s-au stabilit doar sursele de asigurare a acoperirii întregii sume de 3.502.631.000 lei solicitată de reclamantă, iar identificarea importurilor la care se referă suma menţionată s-a făcut prin trimitere la HG nr. 274/1992, prin care este stabilită condiţia ca importurile să fie efectuate până la data de 31 august 1992.
S-a mai relevat că, în raport cu aceste prevederi ale actelor normative menţionate, nu există bază legală decât pentru pretinderea diferenţelor de preţ şi de curs de schimb la importurile de ulei brut efectuate de reclamantă până la 31 august 1992, în sumă de 1.376.476.340 lei, pe care pârâta a şi achitat-o, iar suma de 2.126.154.660 lei, reprezentând diferenţele de preţ şi de curs de schimb la importurile efectuate în continuare, până la 10 septembrie 1992, nu mai poate fi pretinsă deoarece reclamanta a acceptat unilateral explicaţia partenerului extern că s-a aflat în imposibilitatea de a organiza livrarea la timp, a întregii cantităţi contractate, datorită deschiderii acreditivului cu întârziere.
Împotriva sentinţei, reclamanta S.C. P. S.A. a declarat apel, acesta fiind admis prin Decizia civilă nr. 3347 din 22 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială. Ca urmare, sentinţa a fost schimbată în tot, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată, a obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2.126.154.660 lei contravaloare preţ actualizat produse şi la 29.526.546 lei cheltuieli de judecată aferente căii de atac.
S-a motivat că din actele dosarului rezultă că produsul ce face obiectul litigiului a fost importat de reclamantă în condiţiile stabilite prin HG nr. 274/1992, în vederea aprovizionării pieţei interne, la preţ subvenţionat, diferenţa dintre preţul în lei, determinat pe baza preţului extern şi a cursului unic de schimb al leului în vigoare la data importului şi preţul intern în vigoare la aceeaşi dată, regularizându-se de la bugetul de stat, în cadrul fondurilor aprobate în acest scop pârâtului.
S-a relevat că Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în calitate de titular şi beneficiar al importului destinat aprovizionării populaţiei, era obligat, potrivit art. 4 din Normele Băncii Naţionale a României nr. 1756 din 61 din 13 noiembrie 1991, să emită scrisoarea de garanţie, în baza căreia instituţia bancară urma să deschidă acreditivul.
S-a mai motivat că efectuarea ultimelor importuri cu depăşirea datei limită 31 august 1992 se datorează pârâtului, care a emis scrisoarea de garanţie abia la 30 iulie 1992, situaţie ce a fost avută în vedere şi de Guvern la adoptarea OG nr. 113/1998, prin care s-a aprobat acoperirea de la buget, în beneficiul reclamantei, a întregii sume de 3.502.631.000 lei.
În fine, s-a argumentat că, din moment ce a recepţionat întreaga cantitate de ulei brut ce a făcut obiectul contractului extern, derulat prin intermediul reclamantei, pârâtului beneficiar îi revine obligaţia de a suporta diferenţele de preţ şi de curs de schimb, în cauză fiind incidente şi prevederile art. 36 şi art. 42 C. com., coroborate cu art. 1361-1362 cu referire la art. 1652-1653 C. civ.
Recursul declarat de pârât împotriva acestei decizii a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 2216 din 27 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, cu motivarea că soluţia instanţei de apel este legală.
S-a reţinut, în acest sens, că prin OG nr. 113/1998 s-a aprobat, în mod expres, acoperirea de la bugetul de stat a diferenţelor de preţ şi de curs de schimb aferente importului de ulei efectuat de S.C. P. S.A. în baza HG nr. 74/1992, subliniindu-se că în cuprinsul acelei ordonanţe se face referire la întreg importul, iar nu doar la o parte, iar dreptul reclamantei de a încasa din alocaţii bugetare întreaga sumă de 3.502.631.000 lei este consacrat fără a se face nici o distincţie, astfel că prima instanţă nu era îndreptăţită să aplice parţial şi condiţionat respectivul act normativ.
Conchizându-se, s-a relevat că, din moment ce ambele părţi au confirmat că, din suma totală menţionată, pârâtul nu a achitat decât 1.376.476.340 lei, temeinicia pretenţiilor formulate de reclamantă pentru diferenţa de 2.126.154.660 lei este indiscutabilă, astfel că se impune respingerea recursului.
Împotriva deciziilor pronunţate în apel şi în recurs, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare.
Invocându-se temeiurile prevăzute în art. 330 pct. 2 C. proc. civ., s-a susţinut că ambele decizii au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că hotărârile respective sunt şi vădit netemeinice.
S-a arătat că S.C. P. S.A., desemnată în urma licitaţiei organizate, să efectueze importul de ulei brut de floarea soarelui aprobat prin HG nr. 274/1992, a încheiat la data de 26 mai 1992, cu firma B.M.I., un contract pentru furnizarea cantităţii de 10.000 tone ulei brut, stabilind ca plata să fie efectuată prin acreditiv documentar irevocabil.
S-a mai relevat că prin acreditiv, care a fost emis la 3 august 1992, s-a prevăzut ca marfa să fie expediată, de partenerul extern, cel mai târziu la data de 31 august 1992.
Or, se învederează în argumentarea recursului în anulare, reclamanta a acceptat livrarea uleiului şi, implicit, efectuarea importului acestuia şi în cursul lunii septembrie 1992, încălcând astfel prevederile exprese ale art. 2 din HG nr. 274/1992, în care se menţionează că „importurile prevăzute la art. 1 se vor face în perioada mai-august 1992, pe bază de credite interne acordate pe o perioadă de 360 de zile".
S-a subliniat că, prin acceptarea de livrări şi după data limită de 31 august 1992, fixată prin acreditiv, reclamanta a încălcat prevederile art. 2 din hotărârea menţionată, ceea ce constituie o culpă evidentă din partea sa.
S-a scos în evidenţă că, deşi prin OG nr. 113/1998 s-a aprobat să fie acoperită din bugetul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei suma de 3.502.631.000 lei, reprezentând diferenţe de preţ şi de curs de schimb aferente importului de ulei efectuat de S.C. P. S.A. în baza HG nr. 274/1992, reclamanta nu este îndreptăţită să primească decât cei 1.376.476.340 lei care i-au fost achitaţi din această sumă, deoarece diferenţa de 2.126.154.660 lei nu poate fi considerată justificată cât timp reprezintă diferenţe de preţ şi de curs de schimb pentru cantităţile de ulei importate, după data de 31 august 1992, cu încălcarea prevederilor art. 2 din hotărârea menţionată.
În concluzie, s-a învederat că actualul Minister al Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor a fost în mod greşit obligat să plătească reclamantei suma de 2.126.154.660 lei, cerându-se casarea deciziilor atacate şi menţinerea sentinţei prin care a fost respinsă acţiunea.
Recursul în anulare nu este fondat.
Prin art. 1 din HG nr. 274/1992 s-a aprobat importul de materii prime furajere, boabe soia şi ulei brut de floarea soarelui în limita sumei de 163 milioane dolari SUA, iar prin art. 2 din aceeaşi hotărâre s-a stabilit că importurile respective „se vor face în perioada mai - august 1992, pe bază de credite interne acordate pe o perioadă de 360 zile".
Tot prin această hotărâre s-a mai precizat, la art. 3, că „diferenţa rezultată între preţul în lei, determinat pe baza preţului extern şi a cursului unic de schimb al leului în vigoare la data importului, şi preţul intern în vigoare la aceeaşi dată, se regularizează cu bugetul de stat, în cadrul fondurilor aprobate Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei pe anul 1992".
Fiind desemnată în aceste condiţii, în urma licitaţiei organizate, să efectueze importul de ulei brut de floarea soarelui aprobat prin hotărârea menţionată, S.C. P. S.A. a încheiat la data de 26 mai 1992, cu firma B.M.I., un contract pentru furnizarea cantităţii de 10.000 tone ulei brut, livrările fiind efectuate începând de la 9 august până la 10 septembrie 1992, datorită deschiderii acreditivului, de către B., abia la 3 august 1992.
Este adevărat că, acceptând livrarea uleiului importat până la data de 10 septembrie 1992, reclamanta nu a respectat în totul termenul de livrare de cel târziu 31 august 1992, prevăzut în art. 2 din HG nr. 274/1992, dar această întârziere, fără semnificaţie deosebită în raport de natura mărfii procurate, se datorează, aşa cum reiese din actele dosarului, insuficientelor diligenţe depuse de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei de a obţine la timp scrisoarea de garanţie necesară deschiderii acreditivului, în care sens societatea reclamantă a făcut numeroase intervenţii la conducerea ministerului respectiv.
Pe de altă parte, aşa cum întemeiat s-a relevat în considerentele deciziei instanţei de recurs, prin OG nr. 113/1998 s-a aprobat în mod expres „acoperirea din bugetul de stat pe anul 1998 al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei a diferenţelor de preţ şi de curs de schimb, aferente importului de ulei, realizat de către S.C. P. S.A., în baza prevederilor HG nr. 274/1992, în sumă de 3.502.631.000 lei".
Din moment ce prin această ordonanţă este aprobată întreaga sumă de 3.502.631.000 lei ce reprezintă valoarea diferenţelor de preţ şi de curs de schimb pentru toate cantităţile de ulei brut importat de S.C. P. S.A. până la 10 septembrie 1992, fără să se facă vreo distincţie în raport cu perioada în care au fost livrate, este evident că în mod just s-a reţinut de instanţele de apel şi de recurs că ordonanţa respectivă a fost adoptată în vederea acoperirii de la bugetul statului a întregii sume menţionate, iar nu doar a unei părţi din aceasta.
Aşa fiind, câtă vreme întreaga sumă de 3.502.631.000 lei, reprezentând diferenţele de preţ şi de curs de schimb, aferente importului de ulei realizat de S.C. P. S.A., în baza prevederilor HG nr. 274/1992, a fost acoperită de la bugetul statului prin intervenţia Guvernului, nu se mai poate da nici o semnificaţie împrejurării că o parte din importuri s-au realizat până la data limită de 31 august 1992, iar o altă parte în zilele imediat următoare, până la 10 septembrie 1992.
În atare situaţie, reieşind, pe de o parte, că prin OG nr. 113/1998 s-a aprobat acoperirea din bugetul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei pe anul 1998 a întregii sume ce reprezintă diferenţele de preţ şi de curs de schimb, aferente importului de ulei efectuat de reclamantă în baza HG nr. 274/1992, fără a se condiţiona de stricta respectare a termenului prevăzut pentru livrare, iar pe de altă parte, că pârâtul nu a achitat decât 1.376.476.340 lei din suma totală de 3.502.631.000 lei alocată în acest scop, se constată că în mod corect s-a stabilit de cele două instanţe de control judiciar că dreptul reclamantei la obţinerea diferenţei de 2.126.154.660 lei este pe deplin justificat.
În consecinţă, se impune a se reţine că soluţia pronunţată în sensul admiterii acţiunii reclamantei este temeinică şi legală, astfel că recursul în anulare urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 3347 din 22 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială şi deciziei nr. 2216 din 27 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 10 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 419/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 420/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
