CSJ. Decizia nr. 43/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

Decizia nr. 43

Dosar nr. 66/2002

Şedinţa publică din 10 martie 2003

Asupra recursului în anulare de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la Curtea de Apel Cluj, la data de 20 februarie 2001, O.V. a solicitat anularea deciziei nr. 48 din 2 februarie 2001 a Inspectoratului de Protecţie a Mediului Zalău, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia de consilier, precum şi reintegrarea sa în această funcţie, cu obligarea pârâtului la plata salariului de care a fost lipsit, la daune morale şi cominatorii.

În motivarea contestaţiei, O.V. a susţinut că Inspectoratul de Protecţie a Mediului Zalău a dispus eliberarea sa din funcţia de consilier pe baza unor criterii subiective, precum şi că, deşi avea calitatea de funcţionar public, nu i s-a adus la cunoştinţă oferta Agenţiei Naţionale a funcţionarilor publici privind posturile vacante, aşa cum se prevede în art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999.

Prin întâmpinare, Inspectoratul de Protecţie a Mediului Zalău a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că inginerul O.V. a fost eliberat din funcţie în cadrul aducerii la îndeplinire a HG nr. 17/2001, care a impus disponibilizarea mai multor persoane în cadrul acţiunii de reorganizare a agenţiilor de protecţie a mediului judeţene în inspectorate, precum şi că au fost respectate toate criteriile referitoare la selecţionarea personalului. S-a mai relevat că au fost respectate şi dispoziţiile legale referitoare la afişarea funcţiilor publice vacante din judeţ, la afişierul unităţii, însă reclamantul nu a făcut nici o opţiune care să denote acceptarea acestei oferte.

Prin sentinţa civilă nr. 184 din 5 iunie 2001, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea şi, anulând Decizia nr. 48 din 2 februarie 2001, emisă de pârâtul Inspectoratul de Protecţie a Mediului Zalău, a dispus reintegrarea reclamantului O.V. în funcţia de consilier şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului drepturile salariale de la încetarea raporturilor de muncă şi până la reintegrarea sa efectivă, precum şi 10.000.000 lei daune morale.

S-a motivat că etapa prealabilă, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990, a fost epuizată prin adresarea de către reclamant a mai multor sesizări Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, în urma cărora a primit răspunsuri negative, încât acţiunea nu poate fi considerată inadmisibilă.

Pe de altă parte, făcându-se referire la dispoziţiile art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, s-a relevat, prin considerentele sentinţei, că nu s-a dovedit că reclamantului i s-a adus la cunoştinţă oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici şi că el a refuzat oferta respectivă, astfel că nu a fost îndeplinită condiţia cerută prin acest text de lege înainte de a se emite Decizia de eliberare din funcţie.

Totodată, s-a motivat că unitatea pârâtă a încălcat prevederile legale şi în legătură cu modul cum a procedat la angajările ulterioare disponibilizărilor, deoarece nu a asigurat o publicitate reală şi cu respectarea termenului de 30 de zile cu ocazia anunţării concursului organizat pentru ocuparea a două posturi de inginer, ceea ce a impus concluzia că persoanelor reangajate după restructurări li s-au creat condiţii favorizante în comparaţie cu ceilalţi salariaţi aflaţi în situaţii similare.

Împotriva sentinţei, au declarat recurs atât O.V., cât şi Inspectoratul de Protecţie a Mediului Zalău, ambele recursuri fiind respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 809 din 1 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.

În motivarea acestei decizii, s-a arătat că din actele dosarului rezultă că Inspectoratul de Protecţie a Mediului Zalău nu a respectat condiţiile prevăzute de art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999, deoarece nu a adus la cunoştinţă reclamantului, înainte de emiterea deciziei de eliberare din funcţie, lista funcţiilor vacante comunicate de agenţi.

S-a relevat, de asemenea, că nu au fost respectate de pârât nici dispoziţiile Legii nr. 188/1999 şi ale Codului muncii, referitoare la obligaţia de a depune toate diligenţele pentru a oferi trecerea celor disponibilizaţi în funcţii corespunzătoare pregătirii lor.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că ambele hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că sunt şi vădit netemeinice.

S-a relevat, în acest sens, că reducerea postului deţinut de contestatar a fost reală, fiind determinată de reorganizarea unităţii în conformitate cu HG nr. 17/2001, că lista funcţionarilor publici disponibilizaţi a fost comunicată Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, care a comunicat unităţii funcţiile vacante existente în judeţul Sălaj, iar oferta respectivă a fost expusă la afişierul şi secretariatul unităţii, ceea ce s-a consemnat în procesul verbal încheiat la 16 februarie 2001.

S-a mai învederat că argumentul dedus din modul cum au fost organizate concursurile ţinute pentru ocuparea unor posturi este lipsit de relevanţă cât timp Decizia de eliberare din funcţie este anterioară acelor concursuri.

În fine, s-a invocat şi împrejurarea că soluţia criticată nici nu ar putea fi pusă în executare întrucât postul şi funcţia în care s-a stabilit să fie reintegrat contestatorul au fost desfiinţate.

Recursul în anulare este nefondat.

Prin art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, se prevede că eliberarea din funcţie a funcţionarului public poate fi dispusă în cazul când „autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcţionarul public, şi acesta refuză oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici".

Este adevărat că Decizia nr. 48 din 2 februarie 2001, prin care s-a dispus eliberarea inginerului O.V. din funcţia de consilier, a fost emisă ca urmare a reducerii numărului maxim de posturi în conformitate cu Ordinul ministerului apelor şi protecţiei mediului nr. 92/2001, dat în aplicarea art. 12 din HG nr. 17/2001 privind organizarea şi funcţionarea acelui minister.

Dar, aşa cum s-a arătat, este de observat că, în conformitate cu partea finală a prevederii de la art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999, pentru a se dispune eliberarea din funcţie în cazul reducerii personalului, ca urmare a reorganizării, mai este necesară şi îndeplinirea condiţiei ca funcţionarul public vizat să fi refuzat oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

O atare condiţie, însă, nu poate fi presupusă dintr-o situaţie echivocă, cum este aceea a expunerii ofertei, într-un interval foarte redus de timp, la afişierul şi secretariatul unităţii, mai ales dacă o atare operaţiune este contestată, ci trebuie să rezulte cu certitudine, din dovezi neîndoielnice, pentru că numai astfel se poate ajunge la concluzia existenţei refuzului explicit din partea funcţionarului public.

Or, cât timp nu s-a dovedit că reclamantul contestatar a luat cunoştinţă de oferta comunicată de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici cu adresa nr. 472 din 13 februarie 2001, pentru care s-a întocmit proces verbal de afişare abia la data de 16 februarie 2001, deşi fusese primită cu două zile mai înainte, este evident că prima instanţă şi aceea de recurs nu puteau să aibă certitudinea îndeplinirii condiţiei referitoare la refuzul ofertei menţionate, care nu putea fi decât explicit şi manifest.

Aşa fiind, faţă de neîndeplinirea, la emiterea deciziei de eliberare din funcţie, a uneia din condiţiile cerute expres de lege, atât soluţia instanţei de fond, de infirmare a acelei decizii, cât şi hotărârea instanţei de recurs, de menţinere a acelei soluţii, sunt legale şi temeinice.

În consecinţă, neconstatându-se că hotărârile atacate ar conţine aspecte de încălcare esenţială a legii sau de vădită netemeinicie, în sensul susţinerilor formulate prin recursul în anulare, urmează ca această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 184 din 5 iunie 2001 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi deciziei nr. 809 din 1 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 martie 2003.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 43/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI