ICCJ. Decizia nr. 430/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 430
Dosar nr. 179/2002
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Orăştie, sub nr. 840 din 4 septembrie 1998, reclamantul B.P. a solicitat obligarea Ministerului de Interne să-i plătească suma de 18.000.000 lei, cu titlu de daune morale, pe motiv că, fiind arestat preventiv în perioada 23 ianuarie – 22 februarie 1998, a fost lipsit în mod ilegal de libertate, încă 18 zile, în intervalul 23 februarie – 12 martie 1998.
Judecătoria Orăştie, prin încheierea nr. 652 din 8 octombrie 1998, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 504 şi 506 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile în favoarea Tribunalului Hunedoara.
Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul măririi pretenţiilor pentru daunele morale suferite prin arestarea sa ilegală, cerând obligarea statului român să-i plătească suma de 1.000.000.000 lei, iar a Ministerului de Interne să-i plătească suma de 100.000.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 238 din 1 noiembrie 2000, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 500.000.000 lei cu titlu de daune morale, respingând, totodată, acţiunea faţă de Ministerul de Interne.
S-a motivat că, în raport cu prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cererea de despăgubiri este îndreptăţită, deoarece reclamantul a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 22 ianuarie 1998 până la 1 aprilie 1998, când s-a dispus eliberarea sa provizorie pe cauţiune, iar prin Decizia penală nr. 1481 din 12 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de procuror, s-a dispus achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290 şi de art. 243 C. pen., pe care s-a întemeiat luarea măsurii reţinerii şi a arestării preventive.
S-a mai motivat că, din moment ce solicitarea de despăgubiri se încadrează în aceste dispoziţii legale, iar potrivit principiilor stabilite prin art. 990, art. 1084 şi următ. C. civ., daunele datorate de către stat trebuie să reprezinte o justă şi integrală despăgubiri, se justifică acordarea sumei de 500.000.000 lei. S-a învederat că se impune acordarea de daune morale, în această sumă, deoarece reclamantul a fost arestat pe nedrept timp de 68 zile, măsură ce a avut ca urmare o vătămare a reputaţiei sale, supunerea la suferinţe fizice şi psihice, cu consecinţe negative asupra vieţii lui profesionale şi sociale.
Cererea de obligare a Ministerului de Interne la daune a fost respinsă cu motivarea că nu se poate reţine în sarcina organelor de poliţie vreo culpă care să antreneze răspunderea civilă delictuală a acestora, iar potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale revine statului.
Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul, reclamantul şi pârâtul, statul român prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Hunedoara, apelurile fiind respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 50/A din 7 martie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Recursurile declarate împotriva acestei decizii de procuror, de reclamant şi pârâtele, Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 5440 din 28 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie,secţia civilă.
Invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză.
S-a susţinut că aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că sunt şi vădit netemeinice, deoarece daunele morale au fost acordate fără să se verifice, pe bază de probe, în ce au constat consecinţele negative pe care le-a avut arestarea reclamantului asupra situaţiei sale.
În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate şi să se aibă în vedere, la aprecierea temeiurilor invocate, şi modul în care se va soluţiona recursul în anulare declarat anterior împotriva hotărârilor penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului în cauza în care a fost arestat preventiv.
Recursul în anulare este fondat.
În adevăr, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., astfel cum era în vigoare la data pronunţării sentinţei, „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”, în care scop „ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”.
Or, din examinarea actelor dosarului se constată că, întemeindu-se pe actele din care rezultă că reclamantul a fost deţinut preventiv în baza ordonanţei de reţinere şi mandatului de arestare emise în cauza în care s-a dispus achitarea sa, soluţie menţinută şi în recurs, i s-a acordat, prin apreciere, suma de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale, fără să se verifice, prin administrarea de probe, ce consecinţe a avut acea deţinere asupra poziţiei lui sociale şi morale.
Mai mult, din copia minutei deciziei nr. 253 din 21 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, rezultă că, prin această decizie, a fost admis recursul în anulare declarat împotriva hotărârilor pronunţate în cauză în care reclamantul a fost arestat preventiv şi, casându-se hotărârile respective, s-a dispus condamnarea acestuia, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, la 2 ani închisoare şi interzicerea timp de un an a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 123 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În aceste condiţii, temeiul înscris în art. 504 alin. (2) C. proc. pen. în baza căruia statul român a fost obligat să plătească reclamantului daune morale, nu mai există.
Aşa fiind, se constată că hotărârile atacate sunt vădit netemeinice şi că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond.
În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate şi a se respinge, ca nefondată, cererea reclamantului B.P. de obligare la daune a statului român prin Ministerul Finanţelor şi a Ministerului de Interne.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează sentinţa civilă nr. 238 din 1 noiembrie 2000 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, Decizia civilă nr. 50/A din 7 martie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă şi Decizia nr. 5440 din 28 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Respinge, ca nefondată, cererea reclamantului B.P. de obligare la daune a Statului român prin Ministerul Finanţelor şi a Ministerului de Interne.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 noiembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 43/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 44/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
