ICCJ. Decizia nr. 506/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 506
Dosar nr. 491/2003
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 153 din 18 februarie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul A.M. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000.
Prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 118 lit. e) C. pen., coroborat cu art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, instanţa de fond a dispus confiscarea şi distrugerea cantităţii de 1,9 gr. heroină, în amestec cu cofeină.
Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 309/A, pronunţată la data de 27 mai 2003 în dosarul nr. 1455/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, pentru judecarea căruia s-a fixat termen la 16 octombrie 2003.
La data de 24 iulie 2003 s-a fixat, din oficiu, termen pentru verificarea legalităţii măsurii arestării inculpatului când cauza a fost amânată la 31 iulie 2003, în vederea realizării procedurii de citare cu inculpatul.
La 31 iulie 2003, având în vedere că măsura arestării preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror şi prelungită de instanţe, că a fost pronunţată în primă instanţă o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, menţinută în apel şi observând şi prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpatului este legală şi, prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi, a dispus prelungirea acesteia cu încă 30 zile.
La 31 iulie, la 28 august şi la 25 septembrie 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării preventive şi, prin încheierile pronunţate la datele menţionate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 28 august 2003, la 27 septembrie 2003 şi apoi până la 16 octombrie 2003.
Împotriva încheierii din 25 septembrie 2003 inculpatul A.M. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recursul este inadmisibil.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66/2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoaşterea unei căi de atac, în alte situaţii decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este adevărat că prin art. I pct. 25 şi 26 din OUG nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160c şi art. 160d C. proc. pen. au fost abrogate.
În acelaşi sens sunt însă dispoziţiile art. 160b, cu trimitere la art. 160a alin. (2) C. proc. pen., modificate prin ordonanţa de urgenţă menţionată.
Totodată, ordonanţa de urgenţă privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condiţiile de exercitare a recursului în procesul penal, aşa încât acestea rămân în continuare aşa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea specială a acestuia.
Ca atare, chiar şi în raport de modificarea legislativă menţionată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are suport legal şi, în consecinţă, în lipsa dreptului de a sesiza instanţa de control judiciar, recursul declarat de către acesta nu poate declanşa controlul judecătoresc asupra legalităţii şi temeiniciei încheierii atacate, prin care instanţa competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunţării, a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.
Pe de altă parte, în raport de modul de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătoreşti.
În consecinţă, o hotărâre judecătorească, sentinţă, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor de atac prevăzute de lege la data pronunţării acesteia.
Aşa fiind, admisibilitatea recursului declarat de inculpat este examinată în raport de exercitarea acestuia cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea procesuală penală la data pronunţării hotărârii atacate.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din acelaşi cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de inculpat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii din 25 septembrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2891/2003, ca inadmisibil.
Obligă pe inculpat să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată astăzi 17 noiembrie 2003, în şedinţă publică.
| ← ICCJ. Decizia nr. 505/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 507/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
