CSJ. Decizia nr. 51/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 51
Dosar nr. 188/2002
Şedinţa publică din 7 aprilie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 342/P/1997 din 27 martie 1997, întocmit de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în calitate de delegat al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi confirmat la data de 30 martie 1998, inculpatul P.P. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a reţinut că inculpatul, în calitate de preşedinte al Tribunalului Timiş, a desfăşurat în favoarea inculpaţilor Z.I. şi M.M. activităţi vizând intrarea acestora, în regim de urgenţă, în posesia unor hotărâri judecătoreşti definitive ce au contribuit la îngreunarea urmăririi penale, precum şi la asigurarea folosului infracţiunilor săvârşite de către cei doi inculpaţi. Din probele administrate în faza urmăririi penale a rezultat că inculpatul P.P:
1 - A dispus înregistrarea în regim de urgenţă a cauzelor civile privind societăţile comerciale administrate de către cei doi inculpaţi şi a dispus fixarea unor termene foarte scurte, respectiv 4 zile, pentru judecarea dosarelor ce cuprindeau soluţionarea litigiilor dintre Direcţia Regională Vamală Timişoara şi societăţile comerciale administrate de inculpatul Z.I. şi asociaţii acestuia.
2 - Şi-a repartizat spre judecare şi a soluţionat dosarul civil nr. 2519/C/1994, privind litigiul dintre S.C. M.S. S.R.L. Timişoara şi Direcţia Regională Vamală Timişoara, pronunţând o hoărâre definitivă, în favoarea firmei administrate de inculpatul Z.I., prin care Direcţia Vamală a fost obligată să-i restituie inculpatului suma de aproximativ 43 miliarde lei.
3 - Şi-a repartizat spre rejudecare şi a soluţionat dosarul civil nr. 2580/C/1994, privind litigiul dintre S.C. S.S. S.R.L. Timişoara şi Direcţia Regională Vamală Timişoara, pronunţând o hotărâre definitivă în favoarea societăţii comerciale administrate de un asociat al inculpatului Z.I.
4 - A dispus înregistrarea dosarelor civile nr. 2519/C/1994, 2580/C/1994, 2430/C/1995, 2433/C/1995, 2341/C/1995 şi 2432/C/1995 la Tribunalul Timiş, deşi competenţa de soluţionare a cauzelor nu aparţinea acestei instanţe, ci secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Timişoara.
5 - A dispus preschimbarea termenului pentru judecarea dosarului civil nr. 66/C/1996, din luna februarie în ziua de 23 ianuarie 1996, pe această cale S.C. C. S.R.L, administrată de M.M. intrând în posesia unei hotărâri definitive ce a favorizat activitatea infracţională desfăşurată de inculpat.
6 - A exercitat presiuni asupra completului de judecată, prin intimidarea membrilor acestuia, cu privire la soluţionarea dosarului civil nr. 66/C/1996 şi pronunţarea deciziei nr. 40 din 23 ianuarie 1996 în favoarea societăţii comerciale administrate de inculpatul M.M.
7 - În ziua de 9 ianuarie 1996, împreună cu fostul director al Direcţiei Regionale Vamale Timişoara, inculpatul M.M.A., l-a ajutat pe inculpatul M.M., administratorul S.C. C. S.R.L., să intre în posesia unor hotărâri definitive, prin retragerea recursurilor declarate de Direcţia Regională Vamală Timişoara, împotriva sentinţelor civile nr. 175 şi 176 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara la data de 19 decembrie 1995. În acest sens, inculpatul P.P. l-a rugat pe vicepreşedintele Curţii de Apel Timişoara, A.I., să ia act de retragerea recursurilor declarate.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 24 din 26 septembrie 2001, a dispus achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a reţinut că inculpatul Z.I. a fost achitat pentru toate faptele şi că inculpatul M.M. a fost condamnat pentru fapte ce nu au legătură cu prezenta cauză, iar toate deciziile civile pronunţate de Tribunalul Timiş sunt în continuare definitive şi irevocabile.
Pe de altă parte, toate faptele imputate inculpatului se situează în timp cu mult înainte de începerea urmăririi penale împotriva inculpatului Z.I., aşa încât nu este îndeplinită condiţia de timp prevăzută de art. 264 C. pen.
Totodată, din probele administrate rezultă că inculpatul P.P. nu a desfăşurat activităţile menţionate în rechizitor şi care, oricum, nu reprezintă un ajutor dat de către acesta altui infractor, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Prin încheierea atacată cu recurs, instanţa de fond a respins excepţia invocată de inculpat privitoare la necompetenţa organului de urmărire penală, reţinând atribuirea legală de competenţă procurorului din cadrul Curţii de Apel Timişoara prin delegare şi respectiv, repartizarea cauzei spre soluţionare.
Împotriva hotărârii primei instanţe Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs, invocând următoarele motive:
I - Instanţa a nesocotit art. 209 alin. (4) raportat la art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., cu consecinţa prevăzută de art. 197 alin. (2) din acelaşi cod, în sensul că urmărirea penală s-a început şi a fost efectuată de un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi care, în raport de împrejurarea că inculpatul era judecător la Curtea de Apel Timişoara, era necompetent după calitatea persoanei.
Faţă de această situaţie, instanţa de judecată ar fi trebuit să constate că sunt incidente dispoziţiile art. 332 alin. (1) C. proc. pen. şi să restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale.
II - Este greşit temeiul în care instanţa a dispus achitarea inculpatului.
S-a susţinut că cenzurând parţial probatoriul administrat, instanţa a stabilit în mod greşit situaţia de fapt cu privire la două dintre actele materiale pentru care s-a exercitat acţiunea penală, respectiv cu privire la împrejurările în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 40 din 23 ianuarie 1996 şi referitor la retragerea de către Direcţia Generală Vamală Timişoara a recursurilor împotriva sentinţelor civile nr. 175 şi 176 din 9 decembrie 1995 ale Curţii de Apel Timişoara.
În concluzie, comiterea acestor acte materiale reţinute în sarcina inculpatului fiind dovedită, temeiul în care s-a dispus achitarea este greşit.
III - Încadrarea juridică sub aspectul căreia instanţa a soluţionat acţiunea penală este greşită, în sensul că reţinând neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 264 C. pen., instanţa ar fi trebuit să constate că subzistă caracterul penal al faptei, aceasta constituind complicitate la instigare la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 cu referire la art. 25 raportat la art. 248 C. pen.
În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Urmare a distincţiei nete dintre actele procesuale şi actele procedurale sub aspectul naturii juridice, conţinutului şi contribuţiei acestora la declanşarea şi desfăşurarea procesului penal, prin art. 132 C. proc. pen. şi art. 135 din acelaşi cod, s-a instituit o exclusivitate a dispunerii sau efectuării, după caz, a actelor procesuale.
Astfel, efectuarea sau dispunerea actelor procesuale este limitată imperativ numai la organele de urmărire penală sau instanţele de judecată competente, exclusivitate ce nu priveşte însă actele procedurale care, prin dispunerea comisiei rogatorii sau delegării, pot fi efectuate şi de alte organe decât cele competente potrivit legii procesuale penale.
În cauză, inculpatul P.P. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 27 martie 1998, întocmit de C.C., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, delegată a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, confirmat la 30 martie 1998 de către şeful secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
La data comiterii faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, acesta avea calitatea de judecător la Curtea de Apel Timişoara, transferat la Tribunalul Timiş în funcţia de preşedinte al acestei instanţe.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen. şi art. 209 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod, rezultă că, în raport de această calitate, competenţa efectuării urmăririi penale revenea procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Este de reţinut că punerea în mişcare a acţiunii penale, încuviinţarea de probatorii în cursul urmăririi penale şi trimiterea în judecată sunt acte procesuale supuse exclusivităţii de dispunere şi efectuare menţionate.
Această exclusivitate stabilită prin lege înlătură posibilitatea legală a atribuirii competenţei pe calea delegării, aşa încât, urmărirea efectuată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara apare ca fiind făcută de către un organ necompetent după calitatea persoanei.
Or, potrivit art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., dispoziţiile relative la competenţa după calitatea persoanei se află sub protecţia nulităţii absolute.
Ca atare, faţă de aceste dispoziţii, raportat la art. 135 alin. (2) C. proc. pen., rezultă că, nefuncţionând cu privire la actele procesuale, delegării invocate îi lipseşte aptitudinea înlăturării sancţiunii nulităţii, aşa încât în mod corect s-a susţinut că prima instanţă ar fi trebuit să constate incidenţa dispoziţiilor art. 332 alin. (1) C. proc. pen. privitoare la restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
Neprocedând astfel, devin incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., respectiv cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 1 din acelaşi cod, care atrag invalidarea întregii judecăţi.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi fără ca examinarea celorlalte motive invocate în calea de atac declarată împotriva hotărârii primei instanţe să mai apară ca fiind necesară, Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va restitui cauza, spre competentă efectuare a urmăririi penale, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 24 din 26 septembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul P.P.
Casează hotărârea atacată şi restituie cauza spre competentă efectuare a urmăririi penale la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 133/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 510/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
