Art. 41 Cod penal Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
| Comentarii |
|
Capitolul IV
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
Art. 41
Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe
În cazul infracţiunii continuate şi al infracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni.
Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
| ← Art. 40 Cod penal Pedeapsa în unele cazuri când nu există... | Art. 42 Cod penal Pedeapsa pentru infracţiunea continuată... → |
|---|
► Art. 35 "(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală."
Detalii: legeaz.net/noul-cod-penal/art-35
Citește mai mult
domiciliu, ambele în formă continuată. Împrejurarea că imobilele în care a pătruns nu se aflau pe aceeaşi stradă, ci la o oarecare distanţă, iar prejudiciile s-au produs în patrimoniile unor persoane diferite, nu poate fi luată în considerare ştiut fiind că unitatea de subiect pasiv şi de loc este absolut necesară pentru reţinerea infracţiunii continuate exclusiv în cazul infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii persoanei. (C.A. Ploieşti secţia penală, decizia nr. 248/1997Citește mai mult
valută.Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs numai de parchet, care susţine că trei dintre persoanele înşelate de inculpat, deşi au fost introduse în cauză ca părţi vătămate, nu au fost citate în proces.
Situaţia invocată este reală - ambele instanţe omiţând să citeze persoanele Ia care se referă parchetul - şi cum această omisiune este sancţionată cu o nulitate absolută, în sensul art. 197 C. proc. pen., urmează a se admite recursul, a se casa atât sentinţa primei instanţe cât şi decizia instanţei de apel şi a se trimite cauza spre rejudecare Ia instanţa de fond.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 921/1998
Notă: a. încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează citarea părţilor este un caz tipic de nulitate relativă; de aceea - s-a arătat în literatura juridică - cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 21 C. proc. pen. - nu poate fi invocat din oficiu (v.: Gr. T h e o d o r u, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p. 401).
b. Potrivit art. 385^17 alin. 2 C. proc. pen., în caz de admitere a recursului, dispoziţiile art. 382 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător; aceasta înseamnă că hotărârea atacată poate fi casată şi parţial, adică "numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei", în speţă, era tocmai cazul pronunţării unei asemenea casări parţiale - limitată sub un dublu aspect: numai la latura civilă şi, în acest cadru, numai la părţile vătămate care nu au fost citate la judecata în fond şi în apel. Articolul 385^6 C. proc. pen. - la care art. 385^17 C. proc. pen. face de asemenea trimitere -limitează efectul devolutiv al recursului şi, implicit, întinderea casării, printre altele, şi "la persoana la care se referă declaraţia de recurs"; or, recursul procurorului privea, în mod expres, doar situaţia acelor părţi vătămate pe care nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu le-au citat. De altfel, la ce ar servi rejudecarea acţiunii penale şi rejudecarea acţiunilor civile exercitate de celelalte părţi vătămate - cu pierdere de timp şi mijloace materiale -, atâta timp cât nici inculpatul, nici aceste părţi vătămate n-au declarat recurs, fiind mulţumite de soluţia pronunţată şi cât este evident că prin limitarea casării, în sensul celor arătate mai sus, nu s-ar fi împiedicat justa soluţionare a cauzei de către instanţa de rejudecare cu privire la părţile vătămate vizate prin recursul parchetului?
352. încheierea prin care s-a respins cererea de rectificare a unei încheieri de şedinţă a instanţei de apel, fiind definitivă, ca şi încheierea a cărei rectificare s-a cerut, nu poate fi atacată cu recurs; aşadar, recursul va fi respins ca inadmisibil iar petiţionarul va fi obligat la plata cheltuielitor judiciare avansate de stat.
C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1013/1998
Notă: în ceea ce priveşte atacarea cu recurs a încheierilor, regula este aceea că încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată. Ca urmare, recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii (art. 385^1 alin. 3 C. proc. pen.). în această categorie intră, aşadar, pe lângă încheierile care soluţionează chestiuni premergătoare judecării fondului, şi încheieri care au fost date după pronunţarea sentinţei sau deciziei, cum sunt încheierile prin care s-au soluţionat cererile de îndreptare a unor erori materiale sau de înlăturare a unor omisiuni vădite (v.: I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p. 578; Gh. M a t e u ţ, Procedura penală, Partea specială, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 293-294). Este vorba de erori sau omisiuni ce afectează, în primul rând hotărârea atacată, dar ele pot privi şi încheieri premergătoare soluţionării cauzei.
Prima instanţă l-a condamnat de inculpat la pedepse separate, variate prin cuantum, pentru fiecare faptă în parte - în total 21 de pedepse -, încadrând infracţiunile de furt, în raport cu circumstanţele concrete de săvârşire, în art. 209, 209 alin. 1 lit. g şi i şi alin. 2 lit. c C. pen., cu aplicarea, în fiecare caz în parte, atât a art. 41
Citește mai mult
alin. 2, cât şi a art. 33 lit. a C. pen., infracţiunile de violare de domiciliu fn art. 192 alin. 2 C. pen., cu aplicarea alin. 2, cât şi a art. 33 lit. a C. pen., iar infracţiunile de tâlhărie în art. 211 alin. 2 lit. d C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi a art. 33 lit. a C. pen.;în cele din urmă, instanţa a contopit toate aceste pedepse, în baza art. 34 lit. b C. pen., aplicând o pedeapsă rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare.
Criticile aduse, în apel, de către inculpat, acestei soluţii, se referă numai la individualizarea pedepsei.
Hotărârea de mai sus este nelegală sub aspectul încadrării juridice a faptelor. Din moment ce a reţinut că inculpatul a săvârşit fiecare categorie de fapte în condiţiile existenţei unităţii de rezoluţie, prima instanţă trebuia să reţină în sarcina lui: o singură infracţiune - continuată - de furt şi s-o încadreze în art. 208, 209 alin. 1 lit. g şi i şi alin. 2 lit. c C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.; o singură infracţiune - continuată - de violare de domiciliu şi s-o încadreze în art. 192 alin.2, cu aplicarea art. 41 alin.2C. pen. şi o singură infracţiune - continuată - de tâlhărie şi s-o încadreze în art. 211 alin. 2 lit. d, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.; aplicarea, în referire la fiecare dintre faptele ce alcătuiesc aceste trei infracţiuni continuate, a art. 41 alin. 2 şi art. 33 lit. a C. pen., este nelegală.
în consecinţă, se va admite apelul, se va desfiinţa sentinţa atacată, se va schimba încadrarea juridică a faptelor în sensul celor arătate, se va pronunţa condamnarea inculpatului la pedepse distincte pentru fiecare din cele trei infracţiuni continuate - de furt calificat, violare de domiciliu şi tâlhărie - reţinute şi, în final, în baza art. 34 lit. b C. pen., se va aplica o pedeapsă rezultantă în cuantumul stabilit prin sentinţa atacată.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 284/1998
Notă: Decizia de mai sus pune, implicit, în discuţie problema dacă infracţiunea continuată - indiferent dacă este vorba de o infracţiune îndreptată împotriva patrimoniului (ca furtul sau tâlhăria) ori, mai ales, împotriva unor valori personale nepatrimoniale (ca violarea de domiciliu) -este sau nu compatibilă cu pluralitatea de subiecţi pasivi, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului soluţia afirmativă este, în general, acceptată (în sens contrar, v., de exemplu, Horaţiu Dumbravă, Discuţii în legătură cu diferenţierea dintre infracţiunea continuată şi pluralitatea de infracţiuni, Dr. nr. 10/1998, p. 106). Ea a fost confirmată şi de Plenul Tribunalului Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 1/1963, în care se arată că "... nu este necesar, pentru existenţa infracţiunii continuate ca obiectele asupra cărora poartă activitatea infracţională repetată... să aparţină aceleiaşi persoane, de vreme ce se stabileşte că infractorul a avut la început reprezentarea concretă- de ansamblu - a obiectelor respective" (CD, p. 52). Acest punct de vedere, reiterat prin numeroase alte decizii ale instanţei supreme şi ale altor instanţe, se întemeiază pe posibilitatea obiectivă a. făptuitorului de a-şi reprezenta - în momentul începerii activităţii infracţionale - atât lezarea succesivă a mai multor patrimonii, cât şi producerea unui rezultat global, ca urmare a acţiunilor-inacţiunilor a căror săvârşire şi-a propus. în cazul infracţiunilor contra patrimoniului reprezentările şi voinţa făptuitorului nu sunt atât de intim legate de persoana victimei - care este relativ indiferentă din punctul de vedere al finalităţii urmărită de făptuitor - încât acţiunile-inacţiunile comise de el să nu poată fi concepute decât în cadrul unor hotărâri distincte, perfect individualizate în fiecare caz în parte şi incompatibile cu imaginea unui singur rezultat, produs ca efect al întregii activităţi infracţionale. în consecinţă, la aceste infracţiuni pluralitatea subiecţilor pasivi nu contrazice ideea de unitate infracţională - indiferent dacă este vorba de o infracţiune continuată sau de o unitate naturală de infracţiuni - iar schimbarea subiectului pasiv pe parcursul săvârşirii acţiunilor-inacţiunilor componente nu implică cu necesitate o nouă rezoluţie (v. CSJ, sp., dec. nr. 1291/1996, PL nr. 4/1997, p. 121).
Compatibilitatea formei continuate de săvârşire cu pluralitatea subiecţilor pasivi, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, este, se înţelege, numai de principiu, deoarece în practică se pot ivi situaţii în care - faţă de împrejurările comiterii faptelor - această pluralitate să constituie, totuşi, un impediment în calea considerării acţiunilor-inacţiunilor săvârşite ca o unitate infracţională.
Cazul infracţiunilor contra persoanei este mai controversat, deoarece, în timp ce unii autori consideră că existenţa infracţiunii continuate nu este niciodată condiţionată - deci nici chiar în cazul infracţiunilor îndreptate contra valorilor imateriale pur personale, ca viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea - de identitatea victimei (v. V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939; L. Biro, Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale pot fi săvârşite în mod continuat?, JN nr. 2/1964, p. 102), alţi autori, deşi admit că la infracţiunile contra patrimoniului persoana subiectului pasiv este indiferentă pentru constituirea infracţiunii continuate, când este vorba de infracţiuni contra persoanei, cer, totuşi, ca o condiţie de existenţă a acestei forme de unitate infracţională, ca toate acţiunile-inacţiunile componente să vizeze una şi aceeaşi persoană (v. Tr. Pop. Drept penal comparat, vol. II, Cluj, 1923, p. 615; I.F o dor, Infracţiunea continuată ca formă a unităţii infracţionale, "Studii şi cercetări juridice" nr. 4/1965, p. 652; V. S o p o n, Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale pot fi săvârşite în mod continuat?, JN nr. 2/1964, p. 97). în argumentarea primului punct de vedere se poate susţine că rezoluţia infracţională, chiar dacă nu poate fi identificată cu un plan concret de săvârşire pe etape a unei activităţi infracţionale, nu exclude totuşi, în numeroase cazuri, exisţer unui asemenea plan; or, chiar şi în cazul infractiunilor prin care se aduce atingere unor valori imateriale pur personale, este întru totul posibil ca făptuitorul să conceapă un plan concret de realizare, prin acţiuni succesive îndreptate împotriva unor subiecţi pasivi, diferiţi, a unei activităţi infracţionale de ansamblu.
în justificarea tezei potrivit căreia la infracţiunile contra persoanei pluralitatea subiecţilor pasivi exclude forma continuată, s-ar putea observa că aceste infracţiuni prezintă, în raport cu infracţiunile contra patrimoniului o dublă particularitate. în primul rând, săvârşirea acţiunii tipice este atât de strâns legată de persoana subiectului pasiv, încât reprezentarea autorului cu privire la comiterea ei implică în mod necesar şi reprezentarea unei anumite victime; la infracţiunile patrimoniale, din contră, acţiunea incriminată se îndreaptă asupra unui bun ori a unei pluralităţi de bunuri, iar ceea ce îl interesează pe făptuitor şi constituie una din componentele reprezentărilor sale este nu atât persoana celui păgubit, care de cele mai multe ori îi este chiar indiferentă, cât bunul ori bunurile ce alcătuiesc obiectul material al infracţiunii.
în al doilea rând - şi acesta este argumentul principal, pentru că cel dintâi poate fi infirmat de fapte - în cazul infracţiunilor contra persoanei fiecare subiect pasiv suportă, în mod distinct, câte un rezultat autonom al acţiunii săvârşite de inculpat împotriva sa de către infractor. Desigur, această constatare este valabilă şi pentru infracţiunile patrimoniale, dar în timp ce la acestea din urmă săvârşirea unei pluralităţi de acţiuni în pagube mai multor patrimonii nu exclude, prin cumularea beneficiilor şi, corespunzător, a prejudiciilor, producerea unui rezultat global, propriu întregii activităţi infracţionale, la infracţiunile contra persoanei autonomia rezultatelor diferitelor acţiuni este absolută şi face imposibilă constituirea - prin adiţionare - a unui singur rezultat. în acest fel, vom avea întotdeauna o pluralitate de rezultate, fiecare corespunzător uneia din acţiunile săvârşite, şi niciodată un rezultat unic, propriu întregii infracţiuni continuate. Or, în lipsa unui asemenea rezultat global, imposibil de realizat, nici rezoluţia infracţională - care implică reprezentarea lui şi voinţa de a-l produce - nu poate fi unică.
Revenind la speţă, se cuvine aprobată fără rezerve aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. în legătură cu infracţiunile de furt şi tâlhărie, dar pusă sub semnul îndoielii considerarea ca o singură infracţiune - continuată - a celor 7 fapte de violare de domiciliu.
Unitatea naturală de infracţiune se caracterizează, sub aspectul factorului obiectiv, prin aceea că, în realizarea unei singure acţiuni, adică în cadrul unui proces execuţional unic, se comit în mod repetat, dar neîntrerupt, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, o pluralitate de acte materiale similare, care prezintă,
Citește mai mult
fiecare în parte, trăsăturile elementului material al infracţiunii săvârşite.în speţă, inculpatul a mers, noaptea, la sediul unui punct de lucru, de unde a luat 5 sulinari de brad, pe care i-a transportat pe rând la căruţa cu care venise, iar de aici i-a dus la domiciliul său; el a realizat astfel o singură acţiune - alcătuită dintr-o pluralitate de acte materiale asemănătoare -caracteristică infracţiunii de furt calificat, şi nu mai multe astfel de acţiuni. Or, o pluralitate de acte materiale similare, săvârşite în cadrul aceluiaşi proces de execuţie, nu realizează o infracţiune continuată - aşa cum au considerat prima instanţă şi instanţa de apel -, ci o unitate naturală de infracţiune.
Cu toate acestea, nu se impune schimbarea încadrării juridice, prin înlăturarea art. 41 alin. 2 C. pen., câtă vreme, fapta neprezentând pericolul social al unei infracţiuni, inculpatul va fi achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat de art. 10 lit. b1 C. proc. pen., cu referire Ia art. 18^1 C. pen.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 272/1998
Notă: Criteriile de deosebire între infracţiunea continuată şi unitatea naturală de infracţiune, folosite în această decizie, se află la baza a numeroase soluţii de practică judiciară (v., de exemplu: TS, sp., dec. nr. 2361/ 1984, R. 3, p. 148; TS, sp., dec. nr. 1655/1980, CD, p. 232; Tj. Botoşani, dec. pen. nr. 75/1973, RRD nr. 5/1973, p. 144; Tj. Braşov, dec. pen. nr. 433/1971, RRD nr. 5/1972, p. 141; Tj. Constanţa, dec. pen. nr. 1387/1980, RRD nr. 4/ 1981, p. 161; Tj. Hunedoara, dec. pen. nr. 169/1976, RRD nr. 11/1976, p. 63; Tj. Suceava, dec. pen. nr. 82/1969, RRD nr. 5/1969, p. 179). Pentru literatura juridică, v., în acelaşi sens: V. Papadopol, Doru Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi presă "Şansa" Bucureşti, 1992, p. 38-39, 123; C. Turianu, Dificultăţi în legătură cu determinarea caracterului faptelor de sustragere repetate -unitate naturală sau infracţiune continuată, Dr. nr. 10/1992, p. 82.
Citește mai mult
suma de 100.000 lei; în noaptea de 2 martie 1997 a spart cu o piatră geamul unui chioşc, din care apoi a sustras ţigări şi dulciuri.Prin recursul declarat inculpatul critică încadrarea juridică a faptelor, solicitând înlocuirea art. 41 alin. 2 C. pen. cu art. 33 lit. a C. pen.
Este adevărat că, avându-se în vedere intervalele mari de timp ce separă comiterea faptelor, modalităţile diferite de comitere a sustragerilor şi natura eterogenă a bunurilor însuşite, instanţa trebuia să reţină existenţa unui concurs de infracţiuni, nu a unei infracţiuni continuate, întrucât inculpatul nu a acţionat în baza aceleiaşi rezoluţii.
Dar prin reţinerea mai multor infracţiuni distincte de furt în locul uneia singure - chiar săvârşită în mod continuat - s-ar agrava situaţia inculpatului în propriul recurs, contrar prevederilor art. 3858 C. proc. pen., astfel că recursul va fi respins.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 532/1998
Notă: Soluţia este, indiscutabil, corectă. în principiu, schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune continuată într-un concurs de infracţiuni constituie o agravare a situaţiei inculpatului, atât din punct de vedere moral, cât şi juridic, deoarece în sarcina acestuia se vor reţine două sau mai multe infracţiuni - având aceeaşi încadrare juridică ca şi cea iniţială -, pentru care se vor stabili două sau mai multe pedepse, deşi prin hotărârea atacată el fusese condamnat la una singură; chiar dacă pedeapsa aplicată conform art. 34 C. pen., pentru întregul concurs, nu o depăşeşte pe cea iniţială, concluzia este aceeaşi: prin reţinerea unei pluralităţi infracţionale, în locul unei infracţiuni unice, situaţia inculpatului suferă o agravare, incompatibilă cu prevederile art. 3858 C. proc. pen.
Există însă şi - rare - excepţii. întrucât gravitatea unei activităţi infracţionale se exprimă în pedeapsa prevăzută de lege, în cazul în care infracţiunea continuată reprezintă o formă de agravare a unei infracţiuni-tip şi este sancţionată de lege nu o pedeapsă mai grea decât cea care s-ar putea pronunţa pentru fiecare dintre infracţiunile în care ar putea fi descompusă, instanţa care judecă calea de atac poate reţine în locul unei infracţiuni continuate, un concurs de infracţiuni, fără aîncălca principiul/ion reformatio in pejus, atâta vreme cât pedeapsa rezultantă nu o depăşeşte pe cea aplicată anterior (De exemplu: furtul care a produs consecinţe deosebit de grave -rezultate, prin ipoteză, din însumarea pagubelor produse prin mai multe acţiuni de sustragere comise în baza aceleiaşi rezoluţii - se pedepseşte, potrivit art. 209 alin. ultim C. pen., cu închisoare de la 10 la 20 de ani, pe când pentru oricare din celelalte fapte de furt calificat, săvârşite în condiţiile concursului, se poate aplica, conform art. 209 alin. 1 C. pen., pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani).
De asemenea, unitatea de conţinut şi de omogenitate juridică, la care se referă art. 41 alin. 2 C. pen., ca o condiţie de existenţă a infracţiunii continuate, nu este afectată de faptul că una din aceste acţiuni a rămas în
Citește mai mult
faza de tentativă, din moment ce se intenţiona comiterea unor fapte având aceeaşi încadrare juridică.In speţă, inculpatul a pătruns în incinta unei societăţii comerciale de două ori, în aceeaşi noapte, pentru a sustrage bunuri, intenţie realizată o singură dată întrucât, a doua oară, activitatea sa infracţională a fost întreruptă prin intervenţia paznicului; prima dată, el a sustras din atelierul mecanic deşeuri de aluminiu şi un cablu din cupru, iar a doua oară a intenţionat să fure radiatoare de tractor.
Din modul în care a procedat, prin pătrunderea în aceeaşi unitate de două ori, la interval de aproximativ 3 ore, rezultă că inculpatul a acţionat în baza unei rezoluţii unice -de a fura - el hotărând, de la prima acţiune, ce urmează să mai sustragă ulterior, astfel că sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 41 alin. 2 C. pen.
C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 483/1996
NOTĂ. a) în sensul că identitatea obiectului material sau unicitatea bunului asupra căruia poartă acţiunile componente nu este relevantă în ce priveşte existenţa infracţiunii continuate, v. TS, col. pen., dec. nr. 132/1964, CD, p. 297.
b) In ceea ce priveşte posibilitatea coexistenţei, în conţinutul infracţiunii continuate, a unor fapte consumate cu fapte numai tentate, v.: CSJ, sp., dec. nr. 106/1994, PL nr. 2/1995, p. 85; TS, sp., dec. nr. 214/1986, RRD nr. 10/1986, p. 74; TS, sp., dec. nr. 1974/1969, RRD nr. 12/1969, p. 180; Tj. Cluj, dec. pen. nr. 1115/1970, cu nota de S. Sicoe, M. Orbonaş, RRD nr. 8/1972, p. 139; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 1124/1974, RRD nr. 4/1975, p. 64.
Tezei de principiu, formulată mai sus şi exprimată, de asemenea, de curte, trebuie să i se aducă, însă, o amendare: dacă ea este, în general, valabilă, atunci când, în ordine cronologică, fapta consumată precede tentativa, în situaţia inversă, când tentativa precede fapta consumată - ambele fiind săvârşite, desigur, în baza aceleiaşi rezoluţii - ne putem afla nu în faţa unei infracţiuni continuate, ci a unei unităţi naturale de infracţiune.
Formele infracţionale au, după cum se ştie, caracter absorbant, în sensul că forma perfectă, infracţiunea consumată, absoarbe formele imperfecte, tentativa şi actele pregătitoare; or - atâta vreme cât la baza lor stă o rezoluţie infracţională unică -, nu există nici un motiv ca în cazul săvârşirii celor două acţiuni, prima tentată iar cealaltă consumată, după un oarecare interval de timp, absorbţia să nu mai aibă loc, iar acţiunile respective să constituie părţi componente, distincte, ale unei infracţiuni continuate (v. TS; sp., dec. nr. 1233/1989, Dr. nr. 1990, p. 86). Din moment ce, pe de o parte, acţiunea finală are caracter absorbant în raport cu prima iar, pe de altă parte, ambele acţiuni au fost săvârşite în realizarea unei rezoluţii şi finalităţi unice, existenţa unui interval de timp între cele două acţiuni nu apare suficientă pentru a anula unitatea natural existentă.
Din cele de mai sus rezultă că, atunci când - după ce a săvârşit o tentativă - făptuitorul, acţionând în baza aceleiaşi rezoluţii, fie a continuat executarea începută şi întreruptă, fie a reluat, de la capăt, actele de executare, reuşind să consume infracţiunea, cele două forme infracţionale realizate succesiv, tentativa şi infracţiunea continuată, vor alcătui o unitate naturală de infracţiune, nu o infracţiune continuată (v.: V. Papadopol, Doru Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1992, p. 56-57; G. Antoniu ş.a., Practicia judiciară penală, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 76). De asemenea rezultă că, dacă, pe parcursul săvârşirii unei infracţiuni continuate, una dintre acţiunile componente a rămas în stadiul tentativei după care făptuitorul, reluând executarea, a desăvârşit-o, tentativa nu se va încorpora ca o entitate distinctă în conţinutul concret al acelei infracţiuni continuate ci, absorbindu-se în forma consumată subsecventă, va constitui, împreună cu aceasta o unitate naturală, care numai ca atare va intra în conţinutul infracţiunii continuate respective.
Citește mai mult
până la achitarea sumei de 27.980.000 lei.Prin apelul declarat de parchet se critică încadrarea juridica a faptelor, arătându-se că inculpatul se face vinovat de luare de mită şi că, dată fiind pluralitatea rezoluţiilor în realizarea cărora a acţionat nu trebuiau aplicate prevederile art 41 alin. 2 C. pen., ci acele ale art 33 lit. a) C. pen.; inculpatul, pe de altă parte, susţine că faptele imputate nu prezintă elementele vreunei infracţiuni, aşa încât trebuia achitat şi exonerat de plata oricărei sume de bani cu titlu de confiscare specială, înlăturându-se, în totalitate, şi sechestrul asigurator.
Ambele apeluri sunt întemeiate pentru următoarele motive, care se invocă din oficiu: Inţre minuta si dispozitivul sentintei atacate exista o vadita contradictie, iar aceasta din urmă nu apare a fi rezulttatul unei deliberări în cadrul căreia să se fi hotărât ceva, ceea ce inseamnă că instanţa nu s-a pronunţat asupra fon-dului cauzei. Astfel, în loc să folosească verbul "a hotărri" (fiind vorba de o sentinţă), în timpul prezent ("hotărăşte"), în dispozitiv instanţa arată că "a dispus", într-o exprimare la timpul trecut şi la persoana a treia, ca şi cum ar fi vorba de o altă instanţă. Tot astfel, în timp ce în titlul minutei instanţa arată că "hotărăşte", iar în conţinutul acesteia că "dispune" schimbarea încadrării juridice, suspendarea executării pedepsei, confiscarea specială şi ridicarea parţială a sechestrului asigurărilor, în titlul dispozitivului instanţa spune că "decide", iar în cuprinsul acestuia arată doar că cele de mai sus s-au constatat, că inculpatul "a fost condamnat" şi "a fost obligat la cheltuieli".
Pe de altă parte, nici prin minută, nici prin dispozitiv nu s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83 C. pen., iar în dispozitiv nu s-a menţionat alin. 2 al art. 41 C. pen. (deşi acesta este indicat în considerente), săvârşindu-se şi o eroare materială, constând în aceea că, pe când, prin minută, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 27.589.000 lei cu titlu de confiscare specială şi s-a menţinut sechestrul asigurator până la achitarea acestei sume, în dispozitiv menţinerea sechestrului se referă la suma de 27.598.000 lei; în fine, dispozitivul nu cuprinde nici un element de identificre a inculpatului, contrar prevederilor art. 357 C. proc. pen.
în consecinţă, se vor admite ambele apeluri, se va casa în întregime sentinţa atacată şi se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 155/ Al/1996
NOTĂ. a) Toate criticile pe care instanţa de apel le aduce modului în care prima instanţă a întocmit dispozitivul sentinţei atacate (folosirea verbului "a decide" sau "a dispune", în loc de "a hotărî", întrebuinţat corect în cuprinsul minutei; folosirea timpului trecut - "a fost condamnat", "a fost obligat la plata", în locul timpului prezent) au caracter pur formal. Ele nu vizează nici o contradicţie de fond între minută şi dispozitiv, nu privesc o nerezolvare reală a fondului cauzei, ci reprezintă numai simple inabilităţi sau inconsecvenţe de formulare, fără vreo importanţă pentru soluţia pronunţată - în termeni, totuşi, expliciţi şi neechivoci - de către prima instanţă.
In aceste condiţii, evident, deficienţele sus menţionate - toate de exprimare, nu de fond - nu puteau constitui temei pentru admiterea apelului; ele puteau fi relevate în considerentele deciziei, fără să conducă la desfiinţarea acesteia.
Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la cele câteva omisiuni sau erori - nesemnificative - menţionate de curte: omisiunea de a indica la dispozitiv în ce alineat al art. 41 C. pen. se încadrează forma continuată a infracţiunii (alineatul omis fusese indicat în considerente), omisiunea de a se pune în vedere inculpatului dispoziţiile art 83 C. pen. (acest lucru se putea face de către instanţa de apel); eroarea materială evidentă comisă în indicarea sumei confiscate (care putea fi corectată de curte, pe calea prevăzută în art. 195 C. proc. pen.); neindicarea, în cuprinsul dispozitivului, a datelor personale ale inculpatului (care nu este producătoare de efecte juridice atâta vreme cât identitatea acestuia nu a fost contestată).
b) Instanţa de apel a invocat, din oficiu, motivele care au dus-o la admiterea apelului. Ea nu a examinat însă nici unul din motivele de apel invocate de parchet şi de inculpat, încălcând, astfel, prevederile art. 378 alin. 3 C. proc. pen., care o obligau să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate.
c) Nejustificată este, în speţă, şi trimiterea cauzei, pentru rejudecare, la prima instanţă. Instanţa de apel a luat a-ceastă măsură considerând, probabil, că prima instanţă nu a rezolvat fondul cauzei. Or, aşa cum s-a arătat - chiar dacă dispozitivul sentinţei nu a fost redactat în termenii cei mai potriviţi - prima instanţă s-a pronunţat, atât prin minută (a cărei redactare şi al cărei conţinut nu sunt puse în discuţie), cât şi prin dispozitiv, asupra tuturor aspectelor de fond ale procesului, rezolvând complet atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă.