ICCJ. Decizia nr. 557/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 557
Dosar nr. 537/2003
Şedinţa publică din 3 decembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 513 din 27 mai 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul P.V. la 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., precum şi la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., dispunând, în baza art. 33 şi art. 34 din acelaşi cod, ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 19 aprilie 2002 până la 27 mai 2003, menţinându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinţei, procurorul şi inculpatul au declarat apel.
Prin Decizia penală nr. 490 din 2 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului şi, admiţând apelul declarat de procuror, a majorat pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de viol la 12 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi d) C. pen. pe o durată de 3 ani, iar pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal la 8 ani închisoare. În baza art. 33 şi art. 34 C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 12 ani închisoare şi interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi d) C. pen.
Inculpatul a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 28 octombrie 2003, când cauza a fost amânată la 6 ianuarie 2004.
Prin încheierea din 1 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală şi a dispus prelungirea acesteia până la 28 octombrie 2003.
Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunţării încheierii atacate, s-a prevăzut că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce în alin. (2) al aceluiaşi articol era menţionat că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66/2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) şi ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva încheierii din 1 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 4223/2003.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 555/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 558/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
