ICCJ. Decizia nr. 591/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 591
Dosar nr. 575/2003
Şedinţa publică din 3 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 192 din 7 mai 2003, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul F.P.R. la 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. c), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive, cu începere de la 10 aprilie 2003 până la 7 mai 2003, menţinându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel, acesta fiind admis, în sensul reducerii pedepsei la 8 ani şi 6 luni închisoare, prin Decizia penală nr. 294 din 18 iunie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Inculpatul a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 11 noiembrie 2003.
Prin încheierea din 19 august 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală şi a dispus prelungirea acesteia până la 17 septembrie 2003.
La data de 16 septembrie 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului şi, prin încheierea din aceeaşi zi, a dispus prelungirea acesteia până la 17 octombrie 2003, iar prin încheierea din 14 octombrie 2003 a fost prelungită măsura arestării inculpatului până la 11 noiembrie 2003 inclusiv.
Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei ultime încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunţării încheierii atacate, s-a prevăzut că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce în alin. (2) al aceluiaşi articol era menţionat că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66/2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) şi ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul F.P.R. împotriva încheierii din 14 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3376/2003.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 590/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 592/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
