Arestare preventiva jurisprudenta. Decizia 174/2010. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR nr-
Decizia penală nr.174
Ședința publică din data de 22 februarie 2010
PREȘEDINTE: Paul Mihai Frățilescu
JUDECĂTOR 2: Mihai Viorel Tudoran
Judecător - - -
Grefier -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror C din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de inculpatul, fiul lui și al lui, născut la 14.11.1961, în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni, împotriva încheierii din data de 15.02.2010 a Tribunalului Dâmbovița, prin care în baza dispozițiilor art. 3002raportat la art.160 al. 3 Cod procedură penală, s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului, cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 197 alin.1, 2 lit.1,alin.3 Cod penal și art. 203 Cod penal cu art. 33 lit. b Cod penal.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul - inculpat, aflat în stare de arest preventiv și asistat de apărător desemnat din oficiu de către Baroul Prahova, domnul avocat, potrivit delegației depusă la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Cu acordul instanței și în temeiul disp. art. 172 alin.7 Cod proc. penală, domnul avocat a luat legătura cu recurentul - inculpat după care a învederat că alte cereri nu are de formulat sau excepții de invocat și solicită cuvântul în dezbaterea recursului declarat.
Reprezentantul Ministerului Public, arată că alte cereri nu are de formulat și solicită acordarea cuvântului în dezbateri.
Curtea a luat act de susținerile părților, în sensul că nu sunt excepții de invocat și nici cereri de formulat, în temeiul art.38513Cod procedură penală a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul părților în dezbateri.
Avocat pentru recurentul - inculpat, învederează instanței că acesta înțelege să critice încheierea instanței de apel prin care a fost menținută starea de arest preventiv a acestuia, pentru nelegalitate și netemeinicie.
S-a susținut de apărătorul recurentului - inculpat că, temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, nu mai subzistă, în speța dedusă judecății s-a pășit la judecata pe fond a cauzei, a fost audiată partea vătămată și inculpatul. Urmează a fi audiați martorii din acte, și, și apreciază că inculpatul odată pus în libertate nu ar avea cum să influențeze aceste persoane pentru a declara în favoarea sa, de asemenea acesta înțelege să nu se sustragă de la judecata cauzei și nu există indicii că ar încerca săvârșirea altor fapte penale.
De asemenea precizează că recurentul - inculpat a avut o poziție de nerecunoaștere a faptei imputate, și apreciază că până la rămânerea definitivă a hotărârii instanțe de fond, recurentul - inculpat beneficiază de prezumția de nevinovăție, potrivit art. 23 alin.3 din Constituția României.
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, urmând ca acesta să fie cercetat în stare de libertate, iar în subsidiar, în situația în care instanța de control judiciar va aprecia că este imperios necesară luarea unei măsuri restrictive față de recurentul - inculpat, în temeiul disp. art. 139 alin.2 Cod procedură penală, art. 136 Cod procedură penală rap. la art. 145 Cod procedură penală, solicită înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul în dezbateri, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat și menținerea încheierii Tribunalului Dâmbovița, ca legală și temeinică, motivele invocate de recurentul - inculpat nu determină punerea acestuia în libertate, cerințele impuse de disp. art. 148 lit. f Cod procedură penală fiind incidente în cauza de față.
Recurentul - inculpat, personal având ultimul cuvânt solicită instanței judecarea sa în stare de libertate pentru a-și formula și pregăti apărarea.
CURTEA
Asupra recursului penal de față,
Prin încheierea din data de 15.02.2010 în baza dispozițiilor art. 3002raportat la art.160 al. 3 Cod procedură penală, s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului, cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 197 alin.1, 2 lit.1,alin.3 Cod penal și art. 203 Cod penal cu art. 33 lit. b Cod penal.
Pentru a pronunța încheierea respectivă tribunalul a reținut că măsura arestării preventive a fost luată în condiții de deplină legalitate, fiind îndeplinite dispozițiile art.148 lit.f Cod proc.pen. conform cărora inculpatul a săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, această din urmă condiție fiind realizată, rezultând din gravitatea faptelor comise și din circumstanțele ce țin de persoana inculpatului.
Astfel, s-a apreciat că inculpatul nu poate fi judecat în stare de libertate, având în vedere modalitatea de îndeplinire a rezoluției infracționale, reținută în rechizitoriu, în sensul că a întreținut raporturi sexuale prin constrângere cu fiica sa, în vârstă de 15 ani. Se impune, de aceea, izolarea acestuia din comunitate, în regim instituționalizat, deoarece lăsarea lui în libertate creează cetățenilor un sentiment de insecuritate al lipsei de reacție oportună din partea justiției în cazul acestor activități infracționale de excepție.
Din actele și lucrările dosarului, rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârșit faptele pentru care este trimis în judecată. Astfel, cerința prevăzută de art.143 pr.penală privind existența probelor și indiciilor temeinice, verosimile ce atestă participația inculpatului la săvârșirea faptei, este în continuare satisfăcută, câtă vreme pe parcursul urmăririi penale au fost administrate suficiente mijloace de probă din coroborarea cărora rezultă, cel puțin până la acest moment, comiterea de către inculpat a faptelor ce formează obiectul judecății.
Este adevărat că, pe întreg parcursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive își produc efectele pe deplin dispozițiile ce reglementează incidența prezumției de nevinovăție, însă, atâta vreme cât pe parcursul urmăririi penale au fost administrate probe și sunt suficiente indicii temeinice din care rezultă bănuiala legitimă și verosimilă de participare a inculpatului la săvârșirea faptei, privarea sa de libertate nu constituie o înfrângere a principiului prezumției de nevinovăție, ci o expresie a aplicării art.5 paragraful 1 lit.c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, potrivit căruia privarea de libertate este admisibilă "dacă cel în cauză a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia".
Din concluziile raportului de expertiză medico-legală asupra profilului ADN, întocmit de Laboratorul de al INML Minovici B, rezultă cu claritate că recurentul este tatăl biologic al nou-născutei I, cu o probabilitate de 99,-%, având și calitatea de bunic pe linie paternă. Acest raport poate constitui unul dintre indiciile temeinice conform art.681Cod proc.pen. din care să rezulte presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte de cercetare judecătorească a săvârșit fapta.
Pericolul concret pentru ordinea publică a fost apreciat ca rezultând din starea de indignare, dezaprobare, temere și insecuritate socială, ca reacție colectivă față de infracțiunile săvârșite de inculpat, de natură a afecta echilibrul social firesc și a induce temerea că justiția nu acționează suficient de ferm împotriva unor astfel de manifestări infracționale cu grad mare de pericol social.
Așa cum s-a statuat constant în jurisprudența (cauza Letellier vs. Franța), păstrarea ordinii publice este un element pertinent și suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura, în mod real, ordinea publică, deci dacă ordinea publică ar fi efectiv amenințată. Tot așa, jurisprudența constantă a instanței europene a stabilit, cu valoare de principiu general, că legitimitatea detenției provizorii se evaluează, în funcție de particularitățile cauzei, continuarea încarcerării fiind justificată dacă indiciile concrete impun luarea în considerare a unui interes public ce trebuie protejat precumpănitor, în pofida prezumției de nevinovăție și a regulii respectării libertății individuale statuate de Convenție.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art.5 lit.c din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, conform cărora orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță, nimeni neputând fi lipsit de libertatea sa, doar dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit ( cauza Fox, și Hartley vs. Regatului Unit), că existența unor "presupuneri rezonabile" reclamă existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea, iar ceea ce poate fi considerat însă "plauzibil" depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, iar caracterul rezonabil al presupunerilor pe baza cărora se dispune o arestare constituie un element esențial al protecției oferite de art.5 lit.c din Convenție împotriva privărilor arbitrare de libertate.
Așa cum s-a și arătat, în aprecierea necesității menținerii arestării preventive, tribunalul nu se poate face abstracție de pericolul social concret al faptei pentru care inculpatul este dedus judecății, cu atât mai mult cu cât, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, condiția necesității presupune, ca și ipoteză, existența unui interes public, în sensul privării de libertate, interes care ar putea fi atât buna administrare a justiției și evitarea riscului sustragerii de la proces, dar și protejarea publicului larg de riscul repetării faptelor, inclusiv prin eliminarea unei percepții generale potrivit căreia faptele de o asemenea gravitate și periculozitate nu ar fi în mod corespunzător reprimate, sancționate și eventual prevenite.
Din această perspectivă, s-a statuat că măsura arestării preventive apare ca necesară, în ipoteza în care alte măsuri nu sunt suficiente pentru protejarea în mod eficient a interesului public, fiind evident că în cauză o atare măsură preventivă, cea mai severă, este proporțională și necesară în raport de interesele bunei administrări a justiției și ale protecției interesului public, astfel cum acestea au fost detaliate mai sus. În aceeași ordine de idei, cerința proporționalității, dar și a necesității, sunt satisfăcute din analizarea împrejurărilor în care se presupune că s-ar fi comis faptele, cu o gravitate sporită, ce aduc atingere libertății și inviolabilității sexuale a persoanei, dar și a moralității, a impactului produs prin săvârșirea faptelor asupra fiicei minore a inculpatului, asupra evoluției ulterioare psihice, ținând cont de trauma suferită, inclusiv de consecința stabilirii sale în plasament, dar și de reacția membrilor familiei și a membrilor comunității locale din care aceasta provine, avându-se în vedere faptul că părțile provin dintr-o localitate rurală cu tradiții morale și religioase ce împiedică dezvoltarea unor precepte în afara moralității și reprimă astfel de fapte antisociale.
Împotriva acestei soluții a declarat recurs inculpatul criticând-o pentru nelegalitatea și netemeinicie precizând că dorește să fie cercetat în stare de libertate întrucât nu mai subzistă pericolul social avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive deoarece a fost audiat atât el cât și partea vătămată.
Examinând recursul formulat prin prisma actelor și lucrărilor dosarului a criticilor invocate cât și sub toate aspectele conform art. 3856alin.3 Cod procedură penală, Curtea apreciază că această cale de atac este nefondată astfel cum se va arăta în continuare.
Curtea astfel cum a învederat și instanța de fond consideră că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri preventive.
În primul rând din declarațiile părții vătămate și din raportul de expertiză medico legală mai sus amintit rezultă acele indicii temeinice conform cărora inculpatul poate fi autorul faptelor pentru care este cercetat.
Referitor la pericolul social acesta rezultă din aceleași declarații ale părții vătămate conform cărora inculpatul a obligat-o să întrețină relații sexuale cu aceasta și chiar a amenințat-o pentru a nu divulga această situație de fapt, situație care în cele din urmă a dus la nașterea unui copil al cărui dar și bunic totodată se presupune din probatoriile mai sus amintite că ar putea fi inculpatul.
Această constrângere la care a fost supusă partea vătămată o perioadă îndelungată în timp, conduce Curtea la concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol social concret tot pentru aceasta dar și pentru opinia publică în general, care ar putea privi cu reticență activitatea organelor judiciare a căror menire este de prevenire dar în cazuri concrete de a reprima situațiile generatoare de tulburări ale ordinii sociale prin izolarea chiar și pentru o perioadă provizorie a persoanelor care comit acest gen de fapte.
De asemenea, Curtea apreciază ca pertinente referirile instanței de fond la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care în genere, arată că privarea de libertate a unei persoane pe o durată bine determinată este pe deplin justificată dacă ea se bazează pe fapte de natură să arate că cercetarea acesteia în libertate ar tulbura în mod real și concret opinia publică.
Pentru considerentele mai sus arătate, Curtea apreciază că recursul inculpatului este nefondat urmând să fie respins cu această motivație în temeiul art. 38515pct. 1 lit. b Cod procedură penală.
Văzând și disp. art. 192 alin.2 Cod procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul, fiul lui și al lui, născut la 14.11.1961, în prezent aflat în Penitenciarul Mărgineni, împotriva încheierii din data de 15.02.2010 a Tribunalului Dâmbovița.
Obligă recurentul la 150 lei cheltuieli judiciare către stat din care 100 lei onorariu apărător din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției în contul Baroului
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 22.02.2010.
Președinte Judecători
- - - - - - - -
Grefier
Red. FT/DC
4.ex. 24.02.2010
3768,-
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3113/2006
Președinte:Paul Mihai FrățilescuJudecători:Paul Mihai Frățilescu, Mihai Viorel Tudoran
