Furtul (art.208 cod penal). Decizia 48/2010. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 48/
Ședința publică din data de 21 Ianuarie 2010
Curtea compusă din:
Președinte: dr. - - - președinte secție
JUDECĂTOR 1: Doru Mercan
JUDECĂTOR 2: Dumitru Diaconu
Grefier: - -
Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI reprezentat prin procuror
S-a luat în examinare, pentru soluționare, contestația în anulare declarată de contestator-recurent, împotriva deciziei penale nr.657/R/ din 29 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
S-a procedat la înregistrarea cauzei cu mijloace tehnice, potrivit art.304 alin.1 cod procedură penală.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns contestatorul, asistat de avocat ales, lipsind intimatul.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat și reprezentanta parchetului, având pe rând cuvântul arată că nu mai au alte cereri de formulat, prealabile acordării cuvântului.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat, curtea constată contestația în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acesteia.
Avocat pentru contestatorul, având cuvântul, solicită admiterea contestației pentru motivele arătate în scris și le susține și oral, anularea deciziei penale nr.657/R/29 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, apreciază că această contestație este perfect admisibilă, având în vedere că potrivit disp. art.385/14 alin.1/1 ascultarea C.P.P. inculpatului era obligatorie în fața instanței. De asemenea solicită și cheltuieli de judecată, depunând la dosar o chitanță privind onorariul de avocat.
Pentru faptul că inculpatul nu a fost audiat apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea contestației.
Reprezentanta parchetului, având cuvântul, pune concluzii de respingere a contestației ca nefondată, dezbaterile asupra recursului au avut loc la data de 22 octombrie 2009, iar în încheierea de ședință s-a consemnat că inculpatul nu a dorit să dea declarație, ori acesta are dreptul de a nu da nici o declarație.
Contestatorul, solicită admiterea contestației.
CURTEA
Deliberând, constată:
Prin sentința penală nr.1 din 9 ianuarie 2009, pronunțată de Judecătoria Curtea d Argeș, în baza art.337 Cod pr.penală, s-a respins cererea părții vătămate, de extindere a procesului penal cu privire la numitul.
În baza art. 208 alin. 1 și 3 Cod penal comb. cu art. 209 alin. 1 lit. a, i Cod penal, a fost condamnat inculpatul, fiul lui G și, născut la data de 15 august 1948 în, județul A, domiciliat în Curtea de A, bulevardul -ilor, - 17,. C,. 42, județul A, fără forme legale în Curtea de A, strada - -, - 5,. A,. 11, județul A, CNP -, la trei ani închisoare.
În baza art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată executării pedepsei, iar în baza art. 14 și art. 346 Cod pr.penală, rap. la art.998 - 999 Cod civil, s-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, în urma unei înțelegeri verbale intervenite între inculpatul și partea vătămată în toamna anului 2004, inculpatul i-a lăsat în păstrare părții vătămate mai multe bunuri mobile personale, reprezentând obiecte de îmbrăcăminte și articole de porțelan și sticlărie, care au fost depozitate într-o încăpere separată dintr-o casă din comuna Danului, satul, județul A, aparținând părinților părții vătămate, numiții și. Partea vătămată a încuiat ușa de acces a acelei încăperi în prezența inculpatului și a păstrat cheia.
Depozitarea acelor bunuri s-a făcut pentru că inculpatul urma să plece în la muncă, acesta revenind în România în vara anului 2005.
După revenirea în țară, l-a căutat de mai multe ori pe, aspect confirmat și de martorii și, dar nu l-a găsit, posesorul bunurilor depozitate refuzând să meargă la imobilul unde se aflau acele bunuri pentru a le restitui, pretinzând că inculpatul ar avea o datorie la el de 1500 dolari SUA.
Astfel, inculpatul s-a hotărât să-și recupereze bunurile fără acordul posesorului, cunoscând împrejurarea că părinții părții vătămate nu știau de înțelegerea părților. El s-a deplasat în ziua de 23 august 2005, la încăperea unde erau depozitate bunurile, împreună cu fiul său, cu un autoturism 1310 aparținând acestuia din urmă, și le-a solicitat acordul părinților părții vătămate pentru ridicarea bunurilor. Inculpatul le-a spus lui și lui că este proprietarul acelor bunuri și că l-a căutat pe fiul lor de mai multe ori să i le predea, dar nu l-a găsit.
Părinții părții vătămate au considerat adevărate spusele inculpatului și au acceptat ca acesta să ridice bunurile din locul unde erau depozitate, oferind chiar ei o legătură de chei cu care s-a încercat fără succes deschiderea ușii de acces. Întrucât nu s-a reușit acest lucru, la cererea inculpatului și cu acceptul proprietarilor, numitul a forțat ușa, prin împingerea acesteia cu brațele și cu corpul, iar cei doi au pătruns apoi în incinta încăperii și au ridicat lăzile în are se aflau obiectele de îmbrăcăminte, porțelan și sticlărie. Toată această operațiune s-a făcut în prezența părinților părții vătămate, care i-au pus la dispoziție inculpatului și un cărucior pentru a transporta bunurile până la autoturism.Inculpatul nu a sustras și bunuri aparținând părții vătămate.
Valoarea obiectelor din porțelan aflate în coletele luate de inculpat și aparținând acestuia, dar care fuseseră date în păstrarea părții vătămate, a fost de 781,8 lei potrivit evaluării făcute de SC SA Curtea de A, iar cu privire la obiectele de îmbrăcăminte nu s-a putut stabili o valoare a acestora, deoarece nu s-a întocmit niciun act scris la predarea lor către partea vătămată, iar părțile nu au putut preciza care au fost acele obiecte.
Chiar dacă este vorba de bunuri ale inculpatului, prin fapta sa el a nesocotit legea penală, care ocrotește și situația în care bunurile erau date la momentul respectiv în custodia altei persoane. Nimeni nu poate să-și facă singur dreptate - a arătat prima instanță - prin recuperarea bunurilor prin efracție, așa cum a procedat inculpatul, care trebuia să ia legătura cu partea vătămată în acest sens sau să apeleze la instanța de judecată civilă pentru a reintra în posesia acelor bunuri, în caz de refuz al lui de a i le restitui.
Tribunalul Argeș, prin decizia penală nr.60 din 2 aprilie 2009, admis apelul declarat de inculpatul. În baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.d Cod pr.penală, a dispus achitarea apelantului-inculpat pentru infracțiunea prev. de art.208 alin.1, 3 rap.la art.209 alin.1 lit.a, i Cod penal. S-au menținut în rest dispozițiile sentinței, respectiv în ce privește soluționarea laturii civile și respingerea cererii părții vătămate de acordare a cheltuielilor judiciare.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a constatat că inculpatul, de comun acord cu partea vătămată, și-a depozitat unele bunuri materiale într-un imobil ce se afla la vremea aceea în posesia sa, deși face parte integrantă din gospodăria proprietate personală a părinților părții vătămate. La revenirea în țară, inculpatul i-a solicitat de mai multe ori părții vătămate să-l însoțească pentru a-și lua bunurile, dar de fiecare dată a fost refuzat.
Având reprezentarea unui drept absolut asupra bunurilor sale, în cele din urmă inculpatul a hotărât să meargă singur la domiciliul părinților părții vătămate și, în prezența și cu acordul tatălui părții vătămate, inculpatul, împreună cu acesta a pătruns în imobilul respectiv și și-a luat exact bunurile pe care le lăsase.
Tribunalul a apreciat că, din modul în care a acționat, a rezultat că inculpatul a avut reprezentarea unei fapte firești și îndreptățite, lipsindu-i intenția de a încălca legea penală. Din nicio probă nu rezultă că inculpatul a acționat cu intenția de a-i încălca părții vătămate vreun drept, ba mai mult, cunoscând că tatăl părții vătămate este proprietarul imobilului, a apelat la acesta pentru a-i deschide și în prezența lui și-a luat bunurile proprii. Faptul că proprietarul casei a forțat ușa de intrare pentru aod eschide, nu are relevanță asupra intenției inculpatului, susține tribunalul.
De asemenea, a reținut tribunalul, partea vătămată, deși a pretins că inculpatul și-a însușit o sumă de bani de-ai săi, nu a reușit să facă dovada pretențiilor sale pecuniare sau în bunuri materiale, iar în ceea ce privește daunele morale, acestea nu se justifică, atâta timp cât nu s-a dovedit că a fost prejudiciat în vreun mod.
Față de aceste considerente, în baza art.379 pct.2 lit."a" Cod pr.penală, s-a admis apelul inculpatului și s-a desființat în parte sentința, în sensul celor arătate în dispozitivul deciziei enunțat mai sus.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și partea vătămată, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia penală nr.657/R din 29 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, s-a casat în parte decizia penală și în parte sentința penală nr.1 din 09.01.2009 a Judecătoriei Curtea d e A, în sensul că s-a schimbat temeiul achitării inculpatului, din art.10 lit.d Cod pr.penală în art.10 lit.b/1 Cod pr.penală și, în baza art.91 lit.c Cod penal, s-a aplicat inculpatului sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 300 lei, menținându-se în rest dispozițiile hotărârilor atacate.
S-a respins ca nefondat recursul părții vătămate, pe care l-a obligat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această decizie, curtea, examinând recursurile declarate, potrivit motivelor invocate, a constatat că ambele instanțe au reținut în mod corect situația de fapt, constând în aceea că, inculpatul, în ziua de 23 august 2005, luat fără consimțământul deținătorului, prin efracție, din încăperea unde numai partea vătămată avea acces - numai aceasta avea și cheile, mai multe obiecte de porțelan și articole de îmbrăcăminte, aparținând inculpatului, pe care acesta le încredințase spre depozitare înainte de a pleca din țară, părții vătămate, aceasta având detenția și posesia legitimă a acestor bunuri.
Curtea a constatat că situația de fapt, așa cum a fost reținută în esență mai sus, este încadrabilă în dispoziția incriminatoare prevăzută de art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal. Potrivit art.208 alin.3 Cod penal, fapta constituie furt, chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii, acel bun se afla în detenția sau posesia legitimă a unei persoane.
Or, în cauză, bunurile care aparțineau inculpatului, bunuri personale, reprezentând obiecte de îmbrăcăminte, articole de porțelan și sticlărie, se aflau în posesia părții vătămate, depozitate într-o încăpere a casei părinților părții vătămate, încăpere la care aceștia nu aveau acces - numai partea vătămată avea cheie - bunuri pe care inculpatul le încredințase spre depozitare părții vătămate, atunci când a plecat în străinătate.
Posesia fiind, conform legii civile, o stare de fapt, constând în deținerea unui lucru al proprietarului, dovedită prin probe, așa cum rezultă și în această cauză, și nu de drept, rezultă, efectiv, că inculpatul a luat bunurile din posesia părții vătămate, ceea ce conduce la aprecierea că fapta corespunde incriminării prevăzute de art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal, pentru a fi calificată ca și infracțiune.
Mai mult, curtea a considerat că lipsa unei anumite perioade de contact a posesorului bunului cu bunul posedat - rezultă și acest lucru în speța dată - nu a însemnat înlăturarea atribuțiilor de posesie asupra bunului exercitată de partea vătămată, posesia fiind exercitată în mod continuu de aceasta.
Totuși, deși fapta este încadrabilă în prevederile incriminatoare ale art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal, în aprecierea curții, fapta nu poate fi considerată infracțiune, pentru că lipsește o trăsătură esențială a acesteia, și anume gradul de pericol social, pentru ca o astfel de fapt să fie calificată ca și infracțiune.
In raport de aceste criterii, astfel enunțate, având în vedere că inculpatul a avut acordul părinților părții vătămate pentru a-și lua bunurile, aflate în posesia părții vătămate, faptul că aceste bunuri erau ale sale, partea vătămată refuzând să i le dea pentru o presupusă datorie pe care inculpatul o avea față de ea, luând în considerare prejudiciul relativ mic, de circa 800 lei, precum și faptul că inculpatul nu are antecedente penale, toate aceste situații sau împrejurări circumscrise criteriilor mai sus enunțate, potrivit art.18/1 Cod penal, conduc la concluzia că a avut loc o atingere minimă a posesiei ocrotită de lege, astfel că fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, dispunându-se în consecință achitarea sa, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.b/1 Cod pr.penală, cu aplicarea art.18/1 și 92 lit.c Cod penal, recursul parchetului fiind astfel admis sub acest aspect.
Cu referire la recursul părții vătămate, curtea a constatat că motivele invocate nu pot fi primite, neimpunându-se condamnarea inculpatului, având în vedere considerentele exprimate mai sus, iar cu referire la latura civilă a cauzei, în sensul acordării unei pretinse datorii de 1500 dolari pe care trebuia să-i primească de la inculpat, precum și a acordării de daune morale, urmare prezentării la multiple termene de judecată datorită faptei inculpatului, nici acestea nu pot fi acceptate.
Astfel, cu privire la pretențiile civile de acordate a sumei de 1500 dolari, curtea constată că o atare pretenție excede obiectului acestui proces penal, eventual, ele urmând a fi valorificate pe calea unei acțiuni civile la instanța civilă, iar cu referire la daunele morale, curtea a considerat că durata procedurii în speța dată nu poate constitui un temei suficient de acordare a acestora, menținând, în consecință, dispozițiile hotărârilor date pe latura civilă a cauzei.
Impotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare partea vătămată, solicitând anularea acesteia și reluarea judecății, cu pronunțarea unei noi hotărâri.
In motivare, s-a arătat că inculpatul, care a lipsit la judecarea apelului, astfel încât nu a fost audiat, trebuia audiat în recurs în momentul în care a fost prezent, conform art.385/14 alin.1/1 Cod pr.penală, nefiind o facultate a magistratului sau a judecătorului, iar nerespectarea acestei dispoziții conduce la anularea, pe calea contestației, a hotărârii pronunțate, în baza art.386 lit.f Cod pr.penală.
Analizând contestația, prin prisma motivelor invocate, curtea constată că aceasta este nefondată.
Deși este reală susținerea contestatorului, în sensul că la judecarea cauzei, în apel, inculpatul nu a fost audiat și se impunea ascultarea acestuia, contestația în anulare nu poate fi admisă, deoarece inculpatul în orice cauză are dreptul de a nu da nicio declarație (dreptul la tăcere).
Art.385/14 alin.1/1 Cod pr.penală, prevede că, la momentul judecării recursului, instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, sau când împotriva acestuia nu s-a pronunțat o soluție de condamnare. Această audiere, însă, se face, așa cum expres se arată în textul menționat: "potrivit dispozițiilor cuprinse în partea specială, Titlul II, Cap.II".
In acest capitol, art.322 și 323 reglementează felul în care se face ascultarea inculpatului. Astfel, art.322 teza a II-a, arată că, după citirea actului de sesizare și explicațiile date inculpatului cu privire la învinuire, președintele completului "înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa.".
In consecință, cum această atenționare cu privire la dreptul de a nu da nicio declarație este prevăzută într-un text situat înaintea celui privind ascultarea inculpatului (art.323 Cod pr.penală), curtea apreciază că, în cazul în care inculpatul nu vrea să dea declarație, el nu poate fi audiat împotriva voinței sale.
De altfel, în același sens sunt și prevederile art.70 alin.2 Cod pr.penală, care, de asemenea, reglementând sub denumirea marginală ". și lămuriri prealabile" activitățile premergătoare obținerii efective a unei declarații, arată că, pe lângă prezentarea faptei, încadrării juridice și dreptului de a avea un apărător, învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoștință "dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i-se, totodată, atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa".
Examinând decizia contestată, nr.657/R din 22 octombrie 2009, se constată că inculpatului i s-au pus în vedere atât dreptul de a da declarație, cât și acela de a nu face nicio declarație și că i s-a atras atenția în sensul că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva lui, iar inculpatul a înțeles să se folosească de dreptul său la tăcere, arătând că nu consimte să fie audiat.
Cum dreptul de a nu da nicio declarație este un drept al inculpatului, recunoscut ori de câte ori audierea sa este cerută de Codul d e pr.penală, în situația în care acesta nu înțelege să dea declarație, instanțele sunt obligate să consemneze doar poziția lui, aflându-se într-o imposibilitate procedurală, dar și practică de a proceda la obținerea declarației.
Această situație nu este sancționată cu nulitatea și nu poate conduce la admiterea contestației în anulare, în baza art.386 alin.1 lit.e Cod pr.penală, așa cum solicită contestatorul - parte vătămată.
Pentru toate aceste considerente, curtea va respinge ca nefondată contestația în anulare, în baza art.392 Cod pr.penală, iar în baza art.192 alin.2 Cod pr.penală, va obliga pe contestatorul - parte vătămată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de, fiul lui și, CNP -, domiciliat în Curtea de A, str.- -, -.19,.A,.1, județul A, împotriva deciziei penale nr.657/R/ din 29.10.2009, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr-.
Obligă pe contestator la 100 lei cheltuielile judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2010, la Curtea de APEL PITEȘTI - secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Corina Voicu
dr.- - -
Grefier,
Red.-
Tehnored./ex.2
Jud.recurs -
-
8 februarie 2010
Președinte:Doru MercanJudecători:Doru Mercan, Dumitru Diaconu, Corina Voicu
