Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 cod penal). Decizia 285/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal (Jurindex)

Dosar nr- (Număr în format vechi 2723/2008)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A II-A PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE

DECIZIE Nr. 285

Ședința publică de la 20 Februarie 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Florică Duță

JUDECĂTOR 2: Petre Popescu

JUDECĂTOR 3: Marin Cârcel

Grefier - -

Pe rol judecarea cauzei Penal privind pe

recurent, recurent, recurent

și pe intimat, intimat )., având ca obiect

lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189.Cod Penal)

împotriva deciziei numărul

La apelul nominal făcut în ședința publică

lipsind:

- intimat Parte vătămată -

- recurent Inculpat -

- intimat Parte vătămată - ).

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează

INSTANȚA

Cu privire la recursurile penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.297/23.04.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B, în baza art.334 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului dintr-o infracțiune prev. de art.189 al.2 Cod penal și o infracțiunea prev. de art.189 al.2 Cod penal și o infracțiune prev. de art.180 al.2 Cod penal, cu aplic.art.33 lit. a Cod penal, în două infracțiuni prev. de art.189 al.2 Cod penal și o infracțiune prev. de art.180 al.2 Cod penal, cu aplic.art.33 lit. a Cod penal.

În baza art.189 al.2 Cod penal, cu aplic.art.74 al.1 lit. a, b și c Cod penal, rap. la art.76 al.1 lit. b Cod penal, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (fapta care o privește pe partea vătămată, fostă, ).

În baza art.71 Cod penal, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art.64 al.1 lit. a și b Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art.189 al.2 Cod penal, cu aplic.art.74 al.1 lit. a, b și c Cod penal, rap. la art.76 al.1 lit. b Cod penal, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (fapta care o privește pe partea vătămată ).

În baza art.71 Cod penal, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art.64 al.1 lit. a și b Cod penal, din momentul rămânerii definitive a pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art.11 pct.2 lit. a rap. la art.10 al.1 lit. c Cod penal, a fost achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lovire și alte violențe prev. de art.180 al.2 Cod penal.

În baza art. 33 lit. a și 34 alin. 1 lit. b Cod penal, s-au contopit pedepsele stabilite prin prezenta în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, inculpatul urmând a executa 3 ani închisoare.

În baza art. 71 Cod penal, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin.1 lit. a și b Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art. 861 Cod penal, s-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicate prin prezenta, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, determinat potrivit art. 86/2 Cod penal.

În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, executarea pedepselor accesorii s-au suspendat pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 86/3 alin. 1 și 2 Cod penal, pe durata termenului de încercare, condamnatul s-a supus următoarelor măsuri de supraveghere:

e) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe
lângă Tribunalul O l t;

f) să anunțe, în prealabil, Serviciului de Probațiune de pe lângă
Tribunalul Olt orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință
și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

g) să comunice și să justifice Serviciului de Probațiune de pe lângă
Tribunalul Olt schimbarea locului de muncă;

h) să comunice Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Olt orice informații de natură a fi controlate mijloacele lui de existență.

2. În baza art. 334 Cod procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei, dintr-o infracțiune prev. art. 26 rap. la art. 189 alin. 2 Cod penal, într-o infracțiune prev. de art. 189 alin. 2 Cod penal și o infracțiune prev. de art. 26 rap. la art. 189 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

În baza art. 189 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a, b și c Cod penal, rap. la art. 76 alin. 1 lit. b Cod penal, a fost condamnată inculpata la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (fapta care o privește pe partea vătămată ).

În baza art. 71 Cod penal, s-au interzis inculpatei drepturile prev. de art. 64 alin.1 lit. a și b Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art. 26 rap. la art. 189 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a, b și c Cod penal, rap. la art. 76 alin. 1 lit. b Cod penal, a fost condamnată inculpata la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la lipsirea de libertate în mod ilegal (fapta care o privește pe partea vătămată, fostă, ).

În baza art. 33 lit. a și 34 alin. 1 lit. b Cod penal, s-au contopit pedepsele stabilite prin prezenta în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, inculpata urmând să execute 2 ani închisoare.

În baza art. 81 Cod penal, s-a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, pe durata unui termen de încercare de 4 ani, determinat potrivit prev. art. 82 Cod penal.

În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, executarea pedepselor accesorii s-a suspendat pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 334 Cod procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, dintr-o infracțiune prev. art. 26 rap. la art. 189 lin. 2 Cod penal, într-o infracțiune prev. de art. 189 alin. 2 Cod penal și o infracțiune prev. de art. 26 rap. la art. 189 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

În baza art. 189 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a și c Cod penal, rap. la art. 76 alin. 1 lit. b Cod penal, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (fapta care o privește pe partea vătămată, fostă, ).

În baza art. 26 rap. la art. 189 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a și c Cod penal, rap. la art. 76 alin. 1 lit. b Cod penal, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an și 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la lipsirea de libertate în mod ilegal (fapta care o privește pe partea vătămată ).

În baza art. 71 Cod penal, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin.1 lit. a1 și b1 Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art. 33 lit. a și 34 alin. 1 lit. b Cod penal, s-au contopit pedepsele stabilite prin prezenta în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, inculpatul urmând să execute 2 ani închisoare.

În baza art. 81 Cod penal, s-a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, pe durata unui termen de încercare de 4 ani, determinat potrivit prev. art. 82 Cod penal.

În baza art. 71 alin. 5 Cod penal, executarea pedepselor accesorii s-a suspendat pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 14, 346 Cod procedură penală, 998 și 1003 Cod civil, s-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare în solidar a inculpaților, și, la plata către partea vătămată constituită parte civilă, a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale.

În baza art. 14, 346 Cod procedură penală, 998 și 1003 Cod civil, au fost obligați inculpații, și, în solidar, la plata către partea vătămată, fostă, a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale.

În baza art. 359 Cod procedură penală, s-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 și 86/4 alin. 2 Cod penal, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 359 Cod procedură penală, s-a atras atenția inculpaților și asupra prevederilor art. 83 și 84 Cod penal, privitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 191 alin. 2 Cod procedură penală, au fost obligați inculpații la plata a câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare datorate statului.

S-a luat act că părțile vătămate nu au solicitat până la momentul reținerii cauzei în pronunțare, obligarea inculpaților la plata unei sume de bani cu titlu de cheltuieli judiciare.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța a reținut următoarele: în data de 30.06.2006, inculpații și, împreună cu alți doi bărbați rămași, deocamdată, neidentificați (numiții "" și ""), s-au deplasat din C în B, cu autoturismul de culoare albastră cu număr de înmatriculare -, aparținându-i inculpatului, condus de acesta.

Cei cinci s-au deplasat în sectorul 6 al Municipiului B, ajungând la parcul încadrat de străzile -, - - și - -. Inculpatul a remarcat că în părculeț, pe una dintre bănci, se aflau partea vătămată (fostă ), și partea vătămată, pe care inculpatul le-a confundat cu soția și, respectiv, copilul său, care locuiau în zonă, la părinții soției, și despre care cunoștea că obișnuiesc să vină în părculețul respectiv, așa cum rezultă din declarația dată în fața organelor de cercetare penală de numita - (fila 37 ). Inculpatul s-a apropiat de cei doi din spate, a trecut peste gărdulețul care separa pe care se afla de banca pe care stăteau cei doi, a smuls copilul de lângă partea vătămată și, în ciuda opoziției acesteia care a început să strige să nu i se ia copilul, iar, pentru o scurtă perioadă, s-a și ținut de pantalonii inculpatului, acesta a fugit cu copilul la autoturism, care staționa cu partea dreaptă înspre parc, cu motorul pornit, în dreptul unei alei care traversa parcul, la intersecția străzilor - și - -. Lângă portiera din dreapta spate a autoturismului, afară din autovehicul, se afla inculpata, căreia inculpatul, venit în fugă, i-a dat copilul. Inculpatul a ocolit autovehiculul prin spate și a intrat pe partea, pe bancheta din spate, așezându-se în spatele șoferului. Inculpata a intrat cu copilul în autovehicul, după care a dat copilul inculpatului. Partea vătămată s-a aruncat în autoturism pe portiera din dreapta, peste inculpații care se aflau pe bancheta din spate, după care, în urma sa, a venit unul dintre cei doi bărbați rămași neidentificați, numitul, care a introdus picioarele părții vătămate în autoturism, s-a urcat și el în autoturism și a închis portiera dreapta spate. Imediat după aceasta, autoturismul a demarat, timp în care, partea vătămată, căzută fiind între scaunele din față și bancheta din spate, a continuat să strige că este copilul său, inculpatul, pe un ton ridicat, susținând că este copilul lui. Autoturismul s-a deplasat aproximativ 100 de metri, pe - -. în momentul în care inculpații au realizat că partea vătămată nu este soția inculpatului, și că partea vătămată nu este copilul acestuia, inculpatul a oprit autoturismul, partea vătămată a fost dată jos din autoturism cu copilul în brațe, aceasta căzând în fund, în câteva secunde, autoturismul repunându-se în mișcare și dispărând. Părțile vătămate au fost coborâte din autoturism în dreptul blocului, în care acestea și locuiesc.

Declarațiile părții vătămate concordă cu cele ale inculpatului în sensul că acesta din urmă s-a apropiat de banca pe care partea vătămată stătea cu copilul său, venind din spate, și că, luând-o prin surprindere pe aceasta, i-a smuls copilul de lângă ea. Astfel, în prima declarație dată în organelor de urmărire penală, inculpatul a recunoscut că s-a apropiat de banca pe care stăteau părțile vătămate, venind pe în capătul căreia inculpatul parcase autoturismul, alee care trecea prin spatele băncii, că a trecut peste un gărduleț și a ajuns în spatele băncii de unde a luat copilul și s-a îndreptat în fugă spre autoturism. Și martora a declarat în faza urmăririi penale că a văzut cum un a încercat și, în cele din urmă, a reușit, să smulgă copilul de lângă o femeie care stătea pe o în parcul în care se afla și martora. Chiar și inculpata a declarat că inculpatul s-a apropiat de părțile vătămate din spate, mergând în spatele băncii pe care stăteau acestea. Inculpata nu a precizat că inculpatul s-ar fi adresat în vreun fel părții vătămate înainte de a lua copilul ( fila 54 ).

Este evident, în aceste condiții, că inculpatul a urmărit să o ia prin surprindere pe partea vătămată, astfel încât aceasta, neprevăzând un astfel de gest, să nu poată reacționa prompt încât să îl împiedice să ia copilul. De altfel, în faza judecății, inculpatul a declarat: "nu am discutat cu femeia respectivă înainte de a-i lua copilul, am luat-o prin surprindere".

Din declarația dată de inculpat în data de 05.10.2006 a rezultat că partea vătămată a încercat să îl împiedice să plece cu copilul ținând de pantalonii scurți cu care era îmbrăcat inculpatul, inculpatul reușind să se elibereze după 2- 3 metri ("din momentul în care am luat copilul de pe bancă femeia care era cu el m-a prins de șortul cu care eram îmbrăcat și s-a ținut după mine aproximativ 2- 3 metri, eu continuându-mi alergarea" - fila 41 ). Această declarație se coroborează cu declarația părții vătămate din faza judecății, potrivit căreia a reușit să se apuce de pantalonii inculpatului, dar nu a reușit să îl împiedice pe acesta să fugă cu copilul spre autoturism. Prin urmare, pentru a lua copilul de lângă mama sa, inculpatul a trebuit să înfrângă și rezistența fizică a părții vătămate.

In momentul în care partea vătămată a văzut că îi este răpit copilul, a început să strige după ajutor, dar și la inculpat, pentru a-1 determina să îi lase copilul. Astfel, partea vătămată a declarat: "am țipat la el să îmi lase copilul" ( fila 8 ); "văzând aceasta, am început să țip" ( fila 15 ); "menționez că în momentul în care copilul a fost smuls de lângă mine, am început să strig după ajutor și să fug după acest " ( fila 16-); " am reușit să îl prind pe inculpat de șort și am început să țip". în fața instanței și inculpatul a declarat că în urma sa partea vătămată striga după el întrebându-1 de ce face așa ceva ( fila 50). Tocmai strigătele părții vătămate au fost cele care au atras atenția martorelor și, *aflate în același părculeț, cele două observând, de la momente diferite, derularea incidentului. Astfel, în faza urmăririi penale, martora a declarat că, în timp ce se afla împreună cu fiicele sale în părculețul din spatele blocurilor ANL de pe strada - -, a auzit, la un moment dat, din apropiere, pe cineva țipând,Ajutor, copilul meu!". De asemenea, martora a declarat că, în timp ce stătea cu nepoata sa pe o bancă în părculețul de pe strada - -, situat vizavi de blocurile ANL, a auzit, din apropiere, o femeie strigând "Ajutor, copilul meu!", și că i s-a luat copilul.

In condițiile în care, în primele declarații, inculpatul a menționat în mod neechivoc că, după ce a luat copilul, a alergat spre autoturism, declarațiile sale concordând cu cele ale părții vătămate, apare ca nesinceră declarația dată de acesta în faza judecății când a menționat că nu poate susține că ar fi fugit ci doar că a mers mai repede. De asemenea, nesinceră, este și declarația inculpatei care a precizat că inculpatul a venit cu copilul la autoturism fără să alerge. De altfel, declarațiile inculpatei sunt nesincere în privința majorității aspectelor esențiale în cauză, așa cum se va arăta în continuare. Potrivit declarațiilor inculpatei, partea vătămată l-ar fi însoțit de bună-voie pe inculpatul la autoturism și tot de bunăvoie s-ar fi urcat în autoturism, așezându-se la ea în poală, deși este de domeniul evidenței că acesta nu este un comportament normal pentru o mamă căreia i se smulge copilul de lângă ea de către un necunoscut care se și îndepărtează în fugă cu copilul.

Instanța a reținut că încă din momentul în care inculpatul a plecat înspre părțile vătămate aflate în parc, autoturismul la volanul căruia se afla inculpatul era poziționat la intersecția străzilor - și - -, în capătul aleii care ieșea din parc, pe marginea căreia se afla banca în discuție, rămânând în aceeași poziție până la revenirea inculpatului. Astfel, inculpatul a declarat în data de 05.10.2006, în prezența apărătorului ales, că el s-a deplasat pe "în capătul căreia parcase mașina, și care trecea prin spatele băncii pe care stăteau femeia și copilul". Inculpatul a adăugat că după ce a luat copilul a fugit spre autoturismul a cărui portieră dreapta spate era deschisă, fără să menționeze că poziția autoturismului s-ar fi schimbat între timp. Faptul că autoturismul era oprit la intersecția străzii - cu - - a rezultat și din declarația părții vătămate dată chiar în ziua incidentului (fila 15 ). În completare, în data de 23.08.2006, partea vătămată a precizat că autoturismul de culoare albastru închis spre care se deplasa inculpatul în fugă ("spre strada - -"), se afla în capătul aleii. Aceeași poziție a autoturismului este menționată și de martora care, în data de 30.08.2006 a menționat că atunci când inculpatul care fugise cu copilul a ajuns în capătul aleii, a observat că acolo staționa un autoturism de culoare albastră, cu motorul pornit și cu portiera dreapta deschisă (fila 29 ). Față de aceste declarații, instanța a apreciat ca nesincere declarațiile inculpaților și din care ar rezulta că poziția autoturismului s-ar fi schimbat de la plecarea inculpatului și până la întoarcerea acestuia.

Instanța a reținut că în momentul în care inculpatul a ajuns la autoturism cu copilul, urmat fiind la scurt timp și de partea vătămată, inculpata era coborâtă din autoturism, aflându-se lângă portiera dreapta spate a acestuia. Acest lucru este susținut nu numai de partea vătămată în declarațiile date în data de 25.10.2006 și 21.03.2008, și de martora, în declarația dată în data de 30.08.2006 și 04.04.2008, dar chiar și de inculpatul, în declarația din data de 05.10.2006, acesta menționând că portiera dreapta spate a autoturismului era deschisă, iar lângă portieră stătea mama sa (fila 41 ). Faptul că inculpatul a avut în vedere faptul că aceasta stătea în afara autoturismului rezultă din aceea că, ulterior, în cadrul aceleiași declarații, a menționat că mama sa a urcat în autoturism după ce a urcat el. De asemenea, la termenul din 21.03.2008, inculpatul a menționat că mama sa era lângă autoturism în momentul în care s-a apropiat cu copilul. Același lucru a rezultat și din declarația martorei din data de 11.01.2007, care a precizat că a observat la marginea parcului un autoturism lângă care stătea o femeie de 45-50 de ani, care ținea în brațe copilul (partea vătămată ). Față de aceste declarații, apar ca nesincere declarațiile inculpatului și ale inculpatei, potrivit cărora inculpata s-ar fi aflat în interiorul autoturismului la revenirea inculpatului. De asemenea, instanța a apreciat ca nesinceră și declarația dată de martora în faza judecății, potrivit căreia nu era nimeni lângă mașină când partea vătămată fugea spre mașină, în condițiile în care, în faza urmăririi penale menționase în mod neechivoc faptul că a văzut o femeie de 45-50 de ani stând lângă un autoturism și ținând în brațe copilul părții vătămate. Instanța nu a avut motive să rețină o declarație dată la aproape doi ani de la incident, în detrimentul unei declarații date la un moment mult mai apropiat de data de 30.06.2006. Dacă instanța ar fi apreciat ca și credibilă o declarație a martorei în sensul că nu își mai amintește exact aceste detalii datorită intervalului de timp care a trecut de la incident, insistența cu care aceasta, chiar și după ce i s-a dat citire declarației din faza urmăririi penale, susține contrariul celor declarate inițial, nu poate decât să probeze reaua credință a martorei. Argumentele invocate de martoră în justificarea declarației date în faza urmăririi penale, și anume că nu ar fi avut ochelarii la ea la momentul audierii, și că declarația ar fi fost scrisă de organele de urmărire penală, sunt contrazise de însăși mențiunea făcută de martoră cu aceeași ocazie, potrivit căreia scrisul de la filele 33 și 34 ale dosarului de urmărire penală îi aparține. În plus, declarația martorei din faza urmăririi penale se coroborează cu declarația martorei dată în aceeași fază procesuală.

Instanța a reținut ca fiind conform cu realitatea faptul că inculpatul odată ajuns lângă autoturism, a dat copilul mamei sale, aceasta fiind cea care a urcat cu copilul în autoturism pe bancheta din spate. În interiorul autoturismului inculpata i-a dat copilul inculpatului. Instanța are în vedere declarațiile părții vătămate din data de 25.10.2006 și 21.03.2008, care se coroborează cu declarațiile martorelor și, date în faza urmăririi penale. Instanța nu avea în vedere la stabilirea situației de fapt, declarație pe care martora a dat-o în faza judecății, potrivit căreia, partea vătămată ar fi fost cea care s-a urcat cu copilul în autoturism, inculpata neținând niciun moment copilul în brațe până în momentul în care s-a urcat în autoturism. Instanța a apreciat că la termenul din 04.04.2008 martora a fost de rea credință, acest lucru rezultând nu numai din contradicțiile dintre noua declarație și cea din faza de urmărire penală, contradicții pentru care martora nu a avut argumente credibile, ci și din conduita ilogică pe care, potrivit declarației martorei din faza judecății, ar fi avut-o unele dintre persoanele implicate în incident. Unele din susținerile martorei sunt contrazise chiar de declarațiile inculpaților.

Astfel, nici partea vătămată, nici inculpatul nu au susținut că partea vătămată ar fi fost cea care a ținut copilul în brațe până la autoturism, și că ea ar fi intrat cu copilul în autoturism. De asemenea, din declarația niciunuia nu rezultă că inculpatul și partea vătămată ar fi mers alături, inculpatul ținând-o de braț pe partea vătămată. Dimpotrivă, din declarația acestora rezultă că partea vătămată a încercat să îl împiedice pe inculpat să se îndepărteze cu copilul, după care a fugit în urma inculpatului, care, la rândul său, fugea spre autoturism cu copilul în brațe. Cu totul altfel a prezentat martora incidentul în faza urmăririi penale. Nu există niciun motiv rațional pentru care partea vătămată să îl fi însoțit pe inculpatul, un pe care îl vedea pentru prima dată, și să fi intrat într-un autoturism cu acesta, neconstrânsă. Martora a menționat doar că presupune că partea vătămată nu se deplasa alături de inculpat de bunăvoie, având în vedere că aceasta strigase după ajutor. Este nefiresc ca, după ce strigase după ajutor, partea vătămată să îl însoțească pe inculpat, fără ca atitudinea acesteia să denote că este constrânsă în vreun fel. De asemenea, martora a mai susținut că inculpatul ar fi împins-o pe partea vătămată în autoturism, în condițiile în care, celelalte declarații date în cauză sunt în sensul că inculpatul era deja în autoturism când partea vătămată a pătruns în interiorul autoturismului. Martora a precizat pe ce distanță s-a deplasat autoturismul după ce a plecat cu părțile vătămate după care, imediat, a revenit asupra declarației, menționând că, de fapt, nu a urmărit autoturismul cu privirea, și nu a văzut unde a oprit acesta, dar că a presupus că a parcurs o distanță scurtă pentru că părțile vătămate s-au întors repede. Declarația dată de martoră în fața instanței contrazice, în privința multor aspecte, declarația acesteia din faza urmăririi penale. De exemplu, în faza judecății, martora nu mai menționează existența unui alt decât inculpatul care ar fi împins-o de la spate pe partea vătămată și i-ar fi introdus picioarele părții vătămate în autoturism, după care ar fi urcat și el în autoturism și ar fi închis portiera. Trebuie avut în vedere faptul că martora a menționat că ea este cea care a scris declarația de la filele 29 și 30 ale dosarului de urmărire penală. Declarația martorei din faza judecății a fost inițial, în favoarea inculpaților, după care, în urma intervenției apărătorului părților vătămate care a solicitat instanței să se sesizeze din oficiu pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă și a învederat intenția de a sesiza organele de urmărire penală, martora și-a revizuit într-o oarecare măsură poziția, declarația sa fiind însă, în continuare, în contradicție cu cea dată în faza urmăririi penale și cu declarațiile celorlalte persoane audiate în cauză, inclusiv cele ale inculpaților.

Instanța a reținut că ordinea în care inculpații, partea vătămată, și unul dintre cei doi bărbați rămași neidentificați, au urcat pe bancheta din spate a autoturismului, dar și poziția pe care fiecare dintre aceștia au ocupat- o, sunt următoarele: inculpatul s-a așezat în partea a banchetei din spate, în spatele șoferului. Inculpata este următoarea care a urcat în autoturism așezându-se imediat lângă acesta, partea vătămată s-a aruncat în interiorul autoturismului, căzând în spațiul dintre bancheta din spate și scaunele din față, picioarele rămânându-i parțial în exteriorul autoturismului, după care s-a urcat pe bancheta din spate, în extremitatea din dreapta, și unul dintre cei doi bărbați rămași neidentificați, numitul, care a introdus picioarele părții vătămate în interiorul autoturismului și a închis portiera dreapta spate. Instanța are în vedere, pentru a reține această situație de fapt, următoarele: potrivit declarației părții vătămate din data de 25.10.2007, inculpatul s-ar fi urcat în autoturism pe portiera stânga spate, iar, în momentul în care acesta a intrat în autoturism, pe bancheta din spate se afla deja inculpata care intrase pe portiera din dreapta, cu copilul în brațe, aceasta dându-i inculpatului copilul. Partea vătămată își menține declarația și în faza judecății. Și din declarația martorei din faza urmăririi penale rezultă că inculpata s-a urcat în autoturism pe portiera din dreapta, după ce a înmânat copilul unui care se afla deja în autoturism, și care era îmbrăcat în pantaloni scurți, fiind la bustul gol - inculpatul. Instanța a apreciat că martora, neimplicată în incident, a putut observa și reține mai bine detaliile referitoare la ordinea în care inculpații au urcat în autoturism. În condițiile în care și inculpatul a menționat în declarația din data de 21.03.2008 că, la un moment dat, inculpatul ajunsese în spatele său, instanța apreciază ca neconformă cu realitatea declarația inculpatului potrivit căreia, în momentul în care el a intrat în autoturism cu copilul, pe portiera din dreapta, pe bancheta din spate se afla deja numitul, pe care inculpatul l-ar fi împins până în spatele șoferului, inculpata urcându-se în urma sa, după care s-ar fi aruncat și partea vătămată peste ei. Este greu de crezut că inculpatul și numitul și-ar mai fi putut schimba poziția pe bancheta din spate, având în vedere faptul că este vorba despre doi bărbați adulți, și faptul că spațiul destul de strâmt era oricum și mai mult limitat de prezența părții vătămate, care era căzută între scaunele din față și bancheta din spate. Sunt numeroase contradicții între declarațiile pe care le-au dat inculpații cu privire la acest aspect, al ordinii în care partea vătămată, inculpații și numitul au urcat pe bancheta din spate, instanța apreciind ca fiind conformă cu realitatea declarația martorei care se coroborează cu declarațiile părții vătămate din data de 25.10.2006 și 21.03.2008. Pentru a reține faptul că ultimul care s-a urcat în autoturism este numitul, care, înainte de a urca în autoturism și a închide portiera, a ridicat în autoturism picioarele părții vătămate, instanța are în vedere, pe lângă cele două declarații ale părții vătămate, și declarația martorei, și declarația martorei din faza urmăririi penale.

Instanța a reținut ca fiind conform cu realitatea faptul că partea vătămată s-a aruncat pe bancheta din spate, căzând în spațiul dintre banchetă și scaunele din spate, peste picioarele inculpaților care se aflau în autoturism în momentul respectiv, picioarele rămânându-i parțial în afara autoturismului. în acest sens declară partea vătămată ( "m-am aruncat și eu după el în mașină"- fila 8; " eu m-am aruncat pe J în brațele femeii și ului aflați pe bancheta din spate, picioarele rămânându-mi afară din mașină"- fîla 21 ;"-mă pe bancheta din spate și rămânând cu o parte a corpului în afara mașinii, am urmărit să îi determin pe aceștia să nu plece cu mașina de pe loc.eu m-am urcat peste aceștia doi. Menționez că nu eram aruncată pe banchetă, ci în spațiul dintre scaunele din față și banchetă"-fîla 52, dosar -). Și inculpatul declară la data de 05.10.2006 că mama copilului, venită în fugă, "s-a aruncat peste picioarele noastre", declarând în același sens și la termenul din 21.03.2008. De asemenea, inculpatul a declarat că o femeie s-a aruncat peste cei trei ocupanți ai banchetei din spate ( fila 61, fila 64, fila 66, fila 45 dosar -). Și martora declară în acest sens în fața instanței, menționând la termenul din 21.03.2008, că partea vătămată a fugit înspre autoturism și s-a aruncat în interiorul autoturismului respectiv. Susținerea părții vătămate potrivit căreia s-ar fi aruncat, cu fața în jos, peste inculpații, concordă și cu poziționarea a numeroase leziuni constatate cu ocazia examinării sale de către medicul legist, în ziua imediat următoare accidentului ( certificat medico-legal, fila 9 ) în aceste condiții, instanța apreciază că nesincere declarațiile inculpatului din data de 07.02.2007, potrivit cărora partea vătămată s-ar fi așezat în brațele inculpatei, mai ales că el însuși declarase în data de 05.10.2006 că aceasta se aruncase în interiorul autoturismului. Inculpatul a revenit asupra acestei declarații nesincere în fața instanței. în ceea ce o privește pe inculpata, aceasta a fost nesinceră pe întreg parcursul procesului, descriind cum partea vătămată s-ar fi așezat la ea în brațe, și cum inculpata, cu un gest de afecțiune aproape maternă, ar fi mângâiat-o pe spate pe partea vătămată, dojenind-o pentru intenția sa de a-1 părăsi pe fiul său, inculpatul. Declarația inculpatei, generată de dorința de a crea impresia faptului că partea vătămată s-ar fi urcat liniștită în autoturism, fără să fi fot constrânsă în vreun fel, de conduita inculpatului ( de altfel, la termenul din 21.03.2008, aceasta chiar a precizat că "femeia s-a urcat de bunăvoie în mașină"), frizează ridicolul, în condițiile în care inclusiv ceilalți doi inculpați au menționat că lucrurile au stat cu totul altfel.

Conduita părții vătămate este cu totul de înțeles, în condițiile în care, era evident că dacă nu ar fi ajuns suficient de repede la autoturism, acesta ar îi pornit de pe loc, cu tot cu propriul copil, pe care nu avea de unde să știe dacă l-ar mai fi putut recupera vreodată. cu posibilitatea unei pierderi atât de dureroase și posibil, definitive, partea vătămată a fost capabilă de un gest prin care și-a pus în pericol propria integritate fizică. Astfel, neechivocă în privința intențiilor părții vătămate este declarația sa de la termenul din 21.03.2008, potrivit căreia, aruncându-se pe bancheta din spate și rămânând cu o parte a corpului în afara mașinii, a urmărit să îi determine pe ocupanții autoturismului să nu plece cu mașina de pe loc. Din declarația inculpatului din data de 05.10.2006 rezultă că partea vătămată îi intuise perfect intențiile, și anume că acesta dorea să se îndepărteze de mama copilului cu autoturismul având copilul cu el. Astfel, inculpatul a declarat că a vrut să închidă portiera, dar nu a mai reușit din cauza femeii de lângă care luase copilul, și care reușise să urce în autoturism. Este evident că inculpatul nu a așteptat-o, și nu și-a dorit ca aceasta să urce în autoturism. în aceste condiții, apare ca falsă susținerea inculpatului din data de 07.02.2007, potrivit căreia dorea să meargă cu partea vătămată la socri să discute situația căsniciei lor, lucru pe care i l-ar fi comunicat și acesteia. Convingerea părții vătămate că autoturismul ar fi plecat cu tot cu copilul său, dacă nu ar fi reușit să ajungă la timp, a fost întărită de faptul că inculpatul s-a îndepărtat în fugă cu copilul spre autoturism, și că autoturismul avea motorul pornit. Chiar dacă în faza judecății nu și-a mai amintit dacă motorul era sau nu pornit, partea vătămată a menționat acest detaliu la doar 10 zile de la incident, când fiind audiată ( declarația din data de 10.07.2006-fila 16 ), a menționat că în momentul în care s-a apropiat de autoturism, și-a data seama că motorul era pornit și șoferul era pregătit de plecare. Faptul că motorul autoturismului era pornit la momentul la care s-au apropiat în fugă inculpatul și partea vătămată, este menționat și de martora în faza urmăririi penale, și de inculpatul, care a declarat că, după ce a efectuat anumite manevre, a lăsat motorul pornit pentru că inculpata i-a spus că inculpatul se va întoarce imediat.

După ce portiera dreapta spate a fost închisă, autoturismul a demarat în trombă, așa cum rezultă nu numai din declarațiile părții vătămate, ci și din declarația martorei din faza urmăririi penale. O astfel de pornire în forță de pe loc nu s-ar fi justificat dacă, într-adevăr, inculpatul nu ar fi urmărit decât să deplaseze autoturismul pe o distanță scurtă, doar pentru a nu mai bloca circulația rămânând în poziția în care se afla. Din fotografia nr. 3 aflată la fila 13, efectuată de organele de poliție cu ocazia cercetării la fața locului, rezultă că - - este suficient de largă pentru ca un autoturism oprit pe lateralul drumului să nu blocheze circulația, chiar în condițiile în care și pe partea opusă ar fi parcat un autoturism. -i-se atenția asupra declarațiilor potrivit cărora acesta ar fi demarat în trombă, inculpatul, nu a negat că ar fi procedat în acest fel, dar a menționat că așa obișnuiește el să plece de pe loc, mai repede. Față de declarația acestuia menționată mai sus, și anume că nu dorea să se deplaseze decât pe o distanță foarte scurtă, instanța nu poate accepta o astfel de explicație.

În ceea ce privește faptul că inculpatul a plecat de pe loc din proprie inițiativă sau la solicitarea cuiva, s-a constatat că declarațiile nu sunt exclusiv într-un sens sau în celălalt. Astfel, în faza urmăririi penale, inculpatul a declarat în mod constant că a plecat la solicitarea inculpatului. În faza judecății, însă, inculpatul își modifică într-o oarecare măsură declarația, menționând că o persoană 1-a lovit peste mâna dreaptă și a auzit o voce de spunându-i: "haide, mă, pleacă". Instanța apreciază ca nesinceră această nesiguranță a inculpatului din faza judecății, sau, cel mult, rezultatul intervenirii uitării, în condițiile în care în faza urmăririi penale acesta a relatat și un mic schimb de replici dintre el și inculpatul, care a precedat solicitarea inculpatului de a pleca de pe loc, la solicitarea inculpatului, inculpatul explicându-i că femeia care a urcat în autoturism este soția sa, și că dacă femaia nu coboară o vor lua și pe ea la în ceea ce-l privește pe inculpatul, dacă în faza urmăririi penale a susținut în mod constant că el i-a spus inculpatului să pornească autoturismul, în faza judecății a menționat că nu îți mai amintește în ce condiții a plecat autoturismul de pe loc. Inculpata s-a referit expres la acest aspect doar în fața instanței când a precizat că ea crede că inculpatul a deplasat autoturismul, din proprie inițiativă, câțiva metri, pentru că încurca circulația rămânând în locul în care se afla. Partea vătămată a menționat în una din declarațiile date în faza urmăririi penale că șoferul a pornit în trombă, fără un îndemn prealabil din partea celorlalți ( fila 19 ), însă în fața instanței a declarat că e posibil să-i fi spus cineva șoferului să pornească, dar că, datorită propriei stări emoționale și gălăgiei din mașină, nu a auzit o astfel de replică. Instanța va reține, cu toate acestea, faptul că inculpatul, care era pregătit să plece de pe loc, a făcut acest lucru la solicitarea inculpatului, având în vedere că cele mai multe declarații ale inculpaților și, sunt în acest sens. Revenirea din faza judecății poate fi rezultatul unei înțelegeri de a limita, într-o oarecare măsură, contribuția inculpatului la săvârșirea faptei.

Din declarațiile părților, cu excepția inculpatei, a rezultat că, încă din momentul în care s-a urcat în autoturism, partea vătămată a strigat să i se dea copilul înapoi, că e copilul ei, inculpatul strigând, la rândul lui, în mod repetat, că e copilul lui. În aceste condiții, declarația inculpatei din faza judecății, potrivit căreia, în timp ce inculpatul spunea că băiețelul este al lui, partea vătămată nu spunea nimic, este de o rea credință indiscutabilă (inculpata a mai adăugat că nu este adevărat că fiul său și partea vătămată Ť. unul la altul în timp ce se aflau în mașină). Instanța a apreciat ca nesinceră declarația inculpatului din faza judecății, potrivit căreia partea vătămată nu țipa când s-a urcat în autoturism, dar că vorbea pe un ton ridicat, se certa cu inculpatul, în condițiile în care, în faza urmăririi penale, acesta declarase: ". în același timp a intrat și o femeie care s-a aruncat peste cei trei ocupanți ai banchetei din spate, țipând în continuu să-i dea copilul înapoi că este copilul ei".

Potrivit declarațiilor părților, la un moment dat, inculpații au constatat că partea vătămată nu este soția inculpatului, și că băiețelul cu care venise în autoturism inculpatul nu este copilul acestuia. Contradictorii sunt declarațiile părților în ceea ce privește faptul dacă inculpatul a oprit autoturismul din proprie inițiativă sau la solicitarea vreunei persoane din autoturism. în faza urmăririi penale, într-o singură declarație, cea dată în 25.10.2006, partea vătămată s-a referit expres la acest aspect, precizând că după ce cineva din mașină spusese "nu e, mă!", șoferul a oprit brusc, la indicația cuiva din autoturism. în faza judecății, însă, partea vătămată a precizat că crede că șoferul a oprit din proprie inițiativă, întrucât nu își amintește să îi fi spus cineva să oprească. Inculpatul a declarat că el i-ar fi spus șoferului să oprească, după ce, atrăgându-i-se atenția de către mama sa că părțile vătămate nu sunt soția și copilul său, a constatat el însuși că, într-adevăr, copilul pe care îl luase nu era al lui, declarând în acest sens atât în faza urmăririi penale, cât și în faza judecății. Inculpata nu precizează în faza urmăririi penale la inițiativa cui a fost oprită mașina, însă în faza judecății, întrebată fiind, precizează că nu știe dacă vreunul dintre ei i-a cerut taximetristului să oprească atunci când și-au dat seama de confuzia produsă. în ceea ce-1 privește pe inculpatul, instanța a reținut că acesta a declarat, în general, că a oprit autoturismul din proprie inițiativă, atunci când discuțiile purtate în interiorul autoturismului l-au făcut să creadă că este ceva în neregulă. Astfel, în declarațiile din data de 24.08.2006 și 05.10.2006 inculpatul a arătat că a oprit mașina când femeia a început să țipe mai tare să-i lase copilul, moment în care și inculpata i-ar fi spus fiului său că aceea nu este nevasta lui, iar inculpatul a replicat că nu contează, că acela este copilul lui, după câteva secunde dându-și și acesta seama că nu este copilul lui. Din declarația dată în data de 17.01.2007 rezultă că inculpatul, pentru că discuțiile în contradictoriu continuau în autotrism, s-a hotărât să mute autoturismul întrucât ocupa circulația pe strada respectivă, iar după 20-30 de metri, a oprit mașina, moment în care a auzit-o pe partea vătămată țipând că e copilul ei, iar pe inculpat spunând că nu este soția sa dar că acel copil este al lui. Inculpatul a adăugat că inculpata i-ar fi spus fiului ei că nici copilul nu este al lui și, întrucât această discuție i s-a părut suspectă, a hotărât să oprească, lucru pe care 1-a auzit spus și de ceilalți doi inculpați.

Față de aceste declarații contradictorii, instanța nu poate reține decât că oprirea autoturismului s-a făcut la inițiativa tuturor inculpaților, inclusiv inculpatul declarând în acest sens la data de 17.01.2007. Instanța a reținut că oprirea autoturismului a avut loc în dreptul blocului în care locuiau părțile vătămate, la aproximativ 70-100 de metri de locul din care a pornit acesta cu părțile vătămate. Instanța a avut în vedere declarațiile părții vătămate, declarația martorei din faza urmăririi penale, fotografiile efectuate cu ocazia cercetării la fața locului, în special fotografia cu nr.3. Astfel, din această fotografie care surprinde - - privită în direcția în care s-a deplasat autoturismul, rezultă că distanța dintre intersecția - cu Strada -, unde a fost oprit autoturismul, și primul bloc de patru etaje de după părculeț, blocul, este de cel puțin 70 de metri, în condițiile în care punctul în care s-a aflat persoana care a efectuat fotografia este mai apropiat de imobilul în discuție decât intersecția care nu apare în fotografie, fiind în spatele obiectivului.

Instanța a reținut că partea vătămată a coborât în viteză din autoturism, având în brațe copilul, și că după ce a coborât a căzut în fund. Instanța are în vedere declarația martorei din faza urmăririi penale. în ceea ce privește declarația acestei martore din faza judecății, instanța apreciază că mențiunile făcute de aceasta în sensul că nu a văzut-o pe partea vătămată când a coborât din autoturism, sunt rezultatul relei-credințe a martorei. Astfel, argumentele invocate pentru a-și justifica declarația din faza urmăririi penale nu sunt credibile: aceasta spune că în perioada respectivă a avut un deces în familie și că nu știe ce a declarat, dar cerându-i-se să precizeze despre ce deces este vorba și în ce perioadă a anului 2006 survenit acesta, martora nu a putut să spună decât că era vorba despre soacra sa. în plus, martora își recunoaște scrisul și semnătura de la fila 38 dosarului de urmărire penală. constatată de medicul legist la nivelul cadranului infero-medial al fesei drepte, concordă cu declarația martorei din faza urmăririi penale, dar și cu declarațiile părții vătămate, și aceasta menționând că a căzut în fund. în plus, partea vătămată menționează că a fost împinsă afară din autoturism, argumentând că nu ar fi putut să se ridice singură, având în vedere poziția în care se afla. Declarațiile părții vătămate nu au fost constante de-a lungul procesului, cu privire la identitatea persoanei ca urmare a acțiunii căreia a ajuns pe jos, lângă autoturism, și nici cu privire la modalitatea în care s-a petrecut acest lucru. Astfel, în majoritatea declaraților partea vătămată spune că a fost aruncată din autoturism, fără să menționeze de cine. Doar în declarația din data de 23.08.2006, partea vătămată a menționat că ul de lângă portieră (numitul ), a deschis portiera și a tras-o de picioare afară, iar inculpata a împins- Chiar dacă există indicii că inculpata a fost împinsă afară din autoturism, ceea ce ar justifica faptul că aceasta a căzut ( deși s-ar putea invoca și că, grăbită fiind să iasă cât mai repede din autoturism, s-ar fi dezechilibrat, eventual, după ce s-a împiedicat), instanța nu poate stabili cu certitudine, pe baza probelor administrate în cauză, identitatea persoanei sau persoanelor care au determinat căderea și lovirea sa, mai ales că, potrivit, art. 75.C.P.P. declarațiile părții vătămate pot fi avute în vedere la stabilirea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă. Or, singura persoană care menționează faptul că partea vătămată a căzut în fund lângă autoturism, și anume, martora, nu a menționat că ar fi văzut pe cineva bruscând-o pe aceasta. Cu atât mai puțin poate reține instanța săvârșirea acestei fapte de către inculpatul, datorită poziției ocupate de acesta în autoturism, fiind așezat cel mai departe de portiera din dreapta decât toți ocupanții banchetei din spate. Instanța reține că, în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, ca infracțiune contra persoanei, existența mai multor victime, atrage existența mai multor infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal. Pentru acest motiv, în cazul tuturor celor 3 inculpați, instanța va schimba încadrarea juridică dintr-o singură infracțiune, de lipsire de libertate în mod ilegal sau complicitate la lipsirea de libertate în mod ilegal, în două infracțiuni, în privința formei de participație instanța urmând să facă precizări în cazul fiecărui inculpat.

Fapta inculpatului care a luat-o pe partea vătămată în vârstă de 2 ani de lângă mama sa, partea vătămată ( fostă ), fără acordul acesteia, și împotriva opoziției manifestate de aceasta, după care a intrat cu partea vătămată în autoturismul condus de inculpatul, i-a cerut acestuia să pornească autoturismul, deplasându-se cu partea vătămată pe o distanță de aproximativ 70-100 de metri, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 2) Cp. Faptul, apreciat de instanță ca fiind corespunzător realității, că inculpatul "a confundat-o pe partea vătămată cu copilul său -, nu înlătură caracterul penal al faptei pentru eroare ( art. 51 Cp.) în condițiile în care fapta sa ar fi avut caracter penal chiar și în situația în care copilul în cauză ar fi fost său. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 100 din Codul familiei, dacă părinții nu locuiesc împreună, și nu pot stabili de comun acord la care din ei să locuiască minorul, acest aspect este tranșat de instanța judecătorească, după ascultarea autorității tutelare și a copilului, dacă a împlinit 10 ani.

Instanța a reținut că inculpatul a confundat-o pe partea vătămată cu copilul său, având în vedere, pe lângă declarațiile inculpaților, reacția pe care acesta a avut-o când a conștientizat eroarea pe care a comis-o, dar și faptul că partea vătămată avea aproximativ aceeași vârstă cu copilul inculpatului ( potrivit declarației numitei -, copilul acesteia cu inculpatul avea în data de 31.08.2006, vârsta de 2 ani și o lună), iar soția inculpatului locuia cu copilul acestora la părinții săi, într-un bloc aflat în imediata vecinătate a părculețului (blocul ), inculpatul cunoscând că soția sa obișnuia să vină cu copilul în acel parc (potrivit declarației aceleiași ).

Reținerea variantei agravate a infracțiunii de lipsire de liberate în mod ilegal se datorează săvârșirii faptei prin răpire, împreună cu cel puțin încă două persoane (inculpații și ), victima fiind minoră.

Instanța a menționat faptul că inculpatul a săvârșit fapta împreună cu cel puțin încă două persoane, având în vedere că și prezența celor doi bărbați rămași neidentificați ar putea primi calificarea juridică a unei complicități morale concomitente, existând indicii că inculpatul se baza pe prezența acestora, și pe un eventual sprijin al acestora. Astfel, deși inculpatul a susținut că cele două persoane veniseră la B pentru a discuta cu o persoană nemenționată despre o eventuală plecare în, acestea nu au mai mers să se întâlnească cu nimeni după incidentul cu părțile vătămate, toate persoanele care veniseră de la C cu autoturismul inculpatului întorcându-se imediat la C, împreună, cu același mijloc de transport. Firesc ar fi fost ca aceștia să meargă să lămurească problema care îi interesa, mai ales că parcurseseră o distanță importantă și cheltuiseră și o sumă de bani pentru a ajunge în B (inculpatul a susținut că aceștia ar fi contribuit la achitarea contravalorii călătoriei). Există indicii ale nesincerității inculpaților în privința scopului pentru care cei doi s-au deplasat la Astfel, cu ocazia primei sale audieri, din data de 24.08.2006, inculpatul a menționat că inculpatul i-a spus că îi luase și pe cei doi pentru a preveni un eventual conflict cu vreo rudă de-a soției. Abia în data de 05.10.2006 inculpatul a adăugat la acest motiv menționat inițial și pe cel constând în aceea că aceste două persoane, potrivit spuselor inculpatului, ar fi venit la B pentru a discuta cu cineva pentru a pleca în străinătate. Următoarea declarație, cea din 17.01.2007, este și mai diferită de declarația inițială, inculpatul invocând faptul că inculpatul i-ar fi spus în glumă că aceștia merg ca să nu îl bată socrul său, deși în data de 05.10.2006 acesta nu a menționat că inculpatul ar fi glumit. Trebuie avut în vedere că inculpatul a fost primul identificat de organele de cercetare penală, după numărul de înmatriculare al autoturismului reținut de partea vătămată, și primul audiat, fiind posibil ca după prima declarație să fi discutat cu inculpatul, la care s-a referit cu apelativul "un amic", despre declarațiile pe care aceștia urmau să le mai dea în cauză. Prima declarație a inculpatului a fost luată abia în octombrie 2006.

Instanța a reține în beneficiul inculpatului circumstanțele atenuante prev. de art. 74 alin. 1) lit. a), b) și c) Cp. cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special de 7 ani închisoare, în limitele art.76 alin. 1) lit. b) Cp. Instanța are în vedere buna conduită pe care inculpatul a avut-o anterior săvârșirii infracțiunii, așa cum rezultă din lipsa antecedentelor penale dar și din probele administrate în circumstanțiere, și atitudinea inculpatului după săvârșirea infracțiunii, de prezentare în fața organelor judiciare, în ciuda distanței pe care acesta a avut-o de parcurs din localitatea de domiciliu până în municipiul B, și din recunoașterea, în aspectele sale esențiale, a săvârșirii faptei. Se observă că sinceritatea inculpatului nu a fost însă completă, acesta nesprijinind organele judiciare în identificarea și celorlalte două persoane care s-au aflat în autoturismul condus de inculpatul, cel puțin numitul având o contribuție importantă la săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal având-o ca parte vătămată pe numita. Este evident că inculpatul era în măsură să ofere aceste informații, fiind greu de crezut că acesta nu avea nicio modalitate de a-i contacta.

Instanța a aplicat o pedeapsă medie raportat la minimul special de 7 ani închisoare și limita de 1 an prevăzută de art. 76 alin. 1) lit. b) Cp.

În baza art. 71 Cod penal, instanța a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin.l) lit. a) și b) Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta. Instanța a apreciat că, întrucât inculpatul nu s-a folosit la săvârșirea prezentei infracțiuni de o funcție pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita, sau de o activitate pe care o desfășura la momentul respectiv, interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a dreptului prev. de art. 64 alin. 1) lit. c) Cp. este lipsită de obiect. într-adevăr, articolul 71 alin. 2) Cp. prevede că o condamnare la pedeapsa închisorii atrage interzicerea de drept inclusiv a dreptului prev. de art. 64 alin. 1) lit. c) Cp. neoferind instanței posibilitatea de a aprecia. Interpretarea pe care instanța a apreciat-o ca fiind corectă a fost aceea că, numai în situația în care inculpatul s-a folosit la săvârșirea infracțiunii de o funcție pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita, sau de o activitate pe care o desfășura la momentul respectiv, instanța e obligată să interzică dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau de a desfășura activitatea respectivă. Astfel, art. 64 alin. 1) lit.c) Cp. face referire la funcția/ profesia/ activitatea de care inculpatul "s-a folosit". O altă interpretare neglijează însuși sensul literar al termenilor. De asemenea, instanța a apreciat că săvârșirea prezentei infracțiuni de către inculpat nu îl face pe acesta incapabil de o exercitare corespunzătoare a drepturilor părintești sau a dreptului de a fi tutore sau curator.

În ceea ce o privește pe partea vătămată (fostă ), instanța a apreciat că deplasarea acesteia cu autoturismul împotriva voinței sale, pe o distanță suficient de lungă, aceasta aflându-se în imposibilitatea de a se deplasa potrivit propriei dorințe, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Instanța apreciază că se justifică reținerea în sarcina inculpatului a săvârșirii acestei infracțiuni în forma de participație a autoratului, în condițiile în care inculpatul a fost cel care a constrâns-o pe partea vătămată să urce în autoturism, prin răpirea fiului acesteia și aducerea sa de către inculpat în autoturism, unde cu siguranță, în alte împrejurări, aceasta nu ar fi avut niciun motiv să urce. în plus, inculpatul, în ciuda faptului că era conștient că partea vătămată se afla în autoturism împotriva voinței sale, i-a spus inculpatului să pornească autoturismul, acceptând că prin aceasta hotărăște cu privire la libertatea de mișcare a părții vătămate. Inculpatul a declarat că inculpatul i-a spus că dacă femeia nu vrea să coboare, o ia cu ei la C ( încă o dovadă pentru faptul evident că inculpatul nu avea la momentul respectiv nici cea mai mică intenție de a merge să discute cu socrii săi). Ceea ce este mai grav, este că se pare că inculpatul a acceptat lipsirea de libertate în mod ilegal a femeii chiar și când și-a dat seama că nu este soția sa (dacă nu cumva a fost conștient de la bun început de acest lucru, el fiind interesat de luarea copilului, indiferent cine era cu acesta, fiind greu de crezut că ar partea vătămată ar fi putut semăna atât de mult, inclusiv la voce, cu fosta soție a inculpatului; în primul rând, se observă diferența de vârstă între cele două femei, partea vătămată având la momentul respectiv 35 de ani, iar soția inculpatului 19 ani). Astfel, potrivit declarației inculpatului, când inculpata i-ar fi spus inculpatului că partea vătămată nu este soția sa, acesta ar fi spus, "și ce dacă, dar este copilul meu" ( fila 61 ). Declarațiile inculpatului, chiar dacă este posibil să fie conforme cu realitatea, nu pot fi, însă, reținute, necoroborându-se cu alte mijloace de probă, așa cum impune art. 69.

C.P.P.

Instanța a reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal față de partea vătămată, cu vinovăție în forma intenției indirecte, inculpatul neurmărind, dar acceptând că prin fapta sa restrânge libertatea de mișcare a părții vătămate.

Instanța a reținut în sarcina inculpatului forma agravată a acestei infracțiuni, prev. de art. 189 alin. 2) Cp. față de faptul că această infracțiune a fost săvârșită de inculpat împreună cu cel puțin trei persoane, ceilalți doi inculpați, a căror formă de participație va fi expusă în continuare, și numitul care a fost direct implicat în lipsirea de libertate a părții vătămate ( introducerea de către acesta a picioarelor părții vătămate în interiorul autoturismului, ceea ce a permis închiderea portierei dreapta spate, și plecarea de pe loc a autoturismului, este, în opinia instanței, un act de executare nemijlocită a elementului material al infracțiunii prev. de art. 189 Cp.), dacă nu cumva și numitul a participat ca și complice ( complicitate morală concomitentă) la săvârșirea infracțiunii.

Instanța a reținut în beneficiul inculpatului circumstanțele atenuante prev. de art. 74 alin. 1} lit. a), b) și c) Cp. cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special de 7 ani închisoare, în limitele art.76 alin. 1) lit. b) Cp. Instanța a avut în vedere buna conduită pe care inculpatul a avut-o anterior săvârșirii infracțiunii, așa cum rezultă din lipsa antecedentelor penale dar și din probele administrate în cir cum ție re, efortul făcut de acesta, împreună cu inculpate de a acoperi prejudiciul produs (așa cum a recunoscut și partea vătămată, inculpatul i-a achitat acesteia suma de 2000 EURO, sumă considerabilă având în vedere veniturile inculpatului), și atitudinea inculpatului după săvârșirea infracțiunii, de prezentare în fața organelor judiciare, în ciuda distanței pe care acesta a avut-o de parcurs din localitatea de domiciliu până în municipiul B, și din recunoașterea, în aspectele sale esențiale, a săvârșirii faptei. Pedeapsa stabilită pentru infracțiunea privind-o pe partea vătămată va fi mai mică decât cea pentru infracțiunea privind-o pe partea vătămată, având în vedere numărul mai mic de elemente care justifică reținerea formei agravate.

În baza art. 71 Cod penal, instanța a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin.l) lit. a) și b) Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta. Instanța a apreciat că, întrucât inculpatul nu s-a folosit la săvârșirea prezentei infracțiuni de o funcție pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita, sau de o activitate pe care o desfășura la momentul respectiv, interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a dreptului prev. de art. 64 alin. 1) lit. c) Cp. este lipsită de obiect. într-adevăr, articolul 71 alin. 2) Cp. prevede că o condamnare la pedeapsa închisorii atrage interzicerea de drept inclusiv a dreptului prev. de art. 64 alin. 1) lit. c) Cp. neoferind instanței posibilitatea de a aprecia. Interpretarea pe care instanța o apreciază ca fiind corectă este aceea că, numai în situația în care inculpatul s-a folosit la săvârșirea infracțiunii de o funcție pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita, sau de o activitate pe care o desfășura la momentul respectiv, instanța e obligată să interzică dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau de a desfășura activitatea respectivă. Astfel, art. 64 alin. 1) lit.c) Cp. face referire la funcția/profesia/ activitatea de care inculpatul "s-a folosit". O altă interpretare neglijează însuși sensul literar al termenilor. De asemenea, instanța apreciază că săvârșirea prezentei infracțiuni de către inculpat nu îl face pe acesta incapabil de o exercitare corespunzătoare a drepturilor părintești sau a dreptului de a fi tutore sau curator.

În ceea ce privește infracțiunea de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. 2) Cp. reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, instanța, pentru argumentele expuse anterior, îl va achita pe inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. 1) lit.c) Cp.

Întrucât ambele infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal au fost săvârșite de inculpat cu aceeași ocazie, deci, înainte ca pentru vreuna dintre ele să se fi pronunțat o sentință definitivă de condamnare, în cauză sunt întrunite condițiile concursului real de infracțiuni. în consecință, în baza art. 33 lit. a) și 34 alin. 1) lit. b) Cp. instanța va contopi pedepsele stabilite prin prezenta în pedeapsa cea mai grea. în baza art. 71 Cod penal, instanța va interzice inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. 1) lit. a) și b) Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta.

Instanța a apreciat că scopul pedepsei, educativ și de prevenție specială, poate fi atins în cazul inculpatului, și fără privarea efectivă de libertate. Instanța apreciază că experiența implicării acestuia într-un proces penal, consecințele acestor infracțiuni în privința posibilității inculpatului de a păstra legături firești cu propriul copil, dar și riscul revocării suspendării, cu consecința executării integrale a pedepsei aplicate sunt suficiente pentru a-1 determina pe inculpat să se abțină pe viitor de la săvârșirea altor fapte prevăzute de legea penală, de aceeași natură, sau de natură diferită. Pentru acest motiv, având în vedere și lipsa antecedentelor penale, instanța a suspendat executarea pedepsei, însă nu condiționat, ci sub supraveghere, cuantumul pedepselor contopite, pe care instanța îl apreciază ca fiind proporțional cu gravitate infracțiunilor săvârșite, nepermițând suspendarea condiționată a executării pedepsei. La determinarea termenului de încercare, potrivit art. 862 Cp. instanța va avea în vedere intervalul minim, de 2 ani de zile, prevăzută de acest text de lege, față de conduita bună pe care inculpatul a avut-o anterior săvârșirii infracțiunilor.

În baza art. 71 alin. 5) Cod penal, executarea pedepselor accesorii s-a suspendat pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 863 alin. 1) și 2) Cp. pe durata termenului de încercare, condamnatul a trebuit să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă
Tribunalul O l t;

- să anunțe, în prealabil, Serviciului de Probațiune de pe lângă
Tribunalul O l orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință
și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice Serviciului de Probațiune de pe lângă
Tribunalul Olt schimbarea locului de muncă;

- să comunice Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul O l
orice informații de natură a fi controlate mijloacele lui de existență.

În privința inculpatei, instanța a apreciat că fapta acesteia care a luat de la inculpatul pe partea vătămată, după care i-a dat-o înapoi inculpatului în interiorul autoturismului, în condițiile în care cunoștea că aceasta a fost luată de inculpat fără acordul mamei sale și, în pofida opoziției vădit manifestată de aceasta, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în forma autoratului. Ca și în cazul inculpatului, eroarea asupra persoanei nu este de natură să înlăture caracterul penal al faptei, în condițiile în care și răpirea propriului nepot ar fi constituit infracțiune. Legea penală nu permite unui părinte, și, cu atât mai puțin bunicului, să răpească copilul de la celălalt părinte, instanța de judecată fiind cea chemată să se pronunțe în situația în care părinții nu se înțeleg, în sensul încredințării copilului către unul dintre părinți. Instanța va reține în sarcina inculpatei forma agravată a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de alin. 2) al art. 189 Cp. pentru aceleași considerente avute în vedere și în cazul inculpatului.

Instanța a reținut în beneficiul inculpatei circumstanțele atenuante prev. de art. 74 alin. 1) lit. a), b) și c) Cp. cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special de 7 ani închisoare, în limitele art.76 alin. 1) lit. b) Cp. Instanța a avut în vedere buna conduită pe care inculpata a avut-o anterior săvârșirii infracțiunii, așa cum rezultă din lipsa antecedentelor penale, și atitudinea inculpatei după săvârșirea infracțiunii, de prezentare în fața organelor judiciare, în ciuda distanței pe care acesta a avut-o de parcurs din localitatea de domiciliu până în municipiul Instanța nu a putut reține în beneficiul inculpatei faptul că aceasta ar fi avut o atitudine sinceră, declarațiile acesteia fiind cele mai nesincere dintre toate declarațiile date de inculpați în cauză, contrare chiar celor ale inculpatului, cu care ar fi fost de așteptat că aceasta să aibă o poziție comună cu inculpatul. Pedeapsa stabilită pentru infracțiunea privind-o pe partea vătămată va fi mai mică decât cea stabilită de instanță pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal săvârșită de inculpatul, împotriva aceleiași părți vătămate, având în vedere contribuția mai redusă a acesteia la săvârșirea infracțiunii.

In baza art. 71 Cod penal, instanța a interzis inculpatei drepturile prev. de art. 64 alin.l lit. a) și b) Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta. Instanța apreciază că, întrucât inculpata nu s-a folosit la săvârșirea prezentei infracțiuni de o funcție pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita, sau de o activitate pe care o desfășura la momentul respectiv, interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a dreptului prev. de art. 64 alin. 1) lit. c) Cp. este lipsită de obiect. într-adevăr, articolul 71 alin. 2) Cp. prevede că o condamnare la pedeapsa închisorii atrage interzicerea de drept inclusiv a dreptului prev. de art. 64 alin. 1) lit. c) Cp. neoferind instanței posibilitatea de a aprecia. Interpretarea pe care instanța a apreciat-o ca fiind corectă este aceea că, numai în situația în care inculpata s-a folosit la săvârșirea infracțiunii de o funcție pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita, sau de o activitate pe. care o desfășura la momentul respectiv, instanța e obligată să interzică dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau de a desfășura activitatea respectivă. Astfel, art. 64 alin. 1) lit.c) Cp. face referire la funcția/profesia/ activitatea de care inculpatul "s-a folosit". O altă interpretare neglijează însuși sensul literar al termenilor. De asemenea, instanța a apreciat că săvârșirea prezentei infracțiuni de către inculpată nu o face pe aceasta incapabilă de o exercitare corespunzătoare a drepturilor părintești sau a dreptului de a fi tutore sau curator.

Instanța a apreciat că inculpata a participat la săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal față de partea vătămată, participația penală îmbrăcând forma complicității morale concomitente. Aceasta a susținut, prin prezența sa, rezoluția infracțională a inculpatului de aol ipsi de libertate în mod ilegal pe aceasta, din declarația părții vătămate rezultând că înainte de plecarea autoturismului de pe loc, inculpata, care o văzuse pe partea vătămată în interiorul autoturismului, spunând: "hai și tu, fă!", în condițiile în care aceasta cunoștea că partea vătămată nu se află în autoturism de bunăvoie, ci pentru a-și recupera copilul care îi fusese răpit. Și inculpata a recunoscut că i-ar fi spus părții vătămate cuvinte similare, dar sensul dat de aceasta era cu totul altul, și anume că, împăciuitoare, i-ar fi spus norei urcată de bunăvoie în autorism, să meargă împreună la părinții acesteia să discute despre situația căsniciei acesteia cu inculpatul, aceasta în condițiile în care situația de fapt, așa cum a rezultat din probe, era cu totul diferită. Instanța reține și în cazul inculpatei săvârșirea faptei cu vinovăției în forma intenției indirecte, aceasta neurmărind dar acceptând consecința restrângerii ilicite a libertății de mișcare a părții vătămate.

Instanța a reținut în beneficiul inculpatei circumstanțele atenuante prev. de art. 74 alin. 1) lit. a), b) și c) Cp. cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special de 7 ani închisoare, în limitele art.76 alin. 1) lit. b) Cp. Instanța a avut în vedere buna conduită pe care inculpata a avut-o anterior săvârșirii infracțiunii, așa cum rezultă din lipsa antecedentelor penale, efortul făcut de acesta, împreună cu inculpatul de a acoperi prejudiciul produs ( așa cum a recunoscut și partea vătămată, inculpații i-au achitat acesteia suma de 2000 EURO, sumă considerabilă având în vedere veniturile acestora), și atitudinea inculpatei după săvârșirea infracțiunii, de prezentare în fața organelor judiciare, în ciuda distanței pe care acesta a avut-o de parcurs din localitatea de domiciliu până în municipiul Pedeapsa stabilită pentru infracțiunea privind-o pe partea vătămată va fi mai mică decât cea pentru infracțiunea privind-o pe partea vătămată, având în vedere numărul mai mic de elemente care justifică reținerea formei agravate, dar și forma de participație.

În baza art. 71 Cod penal, instanța a interzis inculpatei drepturile prev. de art. 64 alin.l) lit. a) și b) Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta. Instanța apreciază că, întrucât inculpata nu s-a folosit la săvârșirea prezentei infracțiuni de o funcție pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita, sau de o activitate pe care o desfășura la momentul respectiv, interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a dreptului prev. de art. 64 alin. 1) lit. c) Cp. este lipsită de obiect. într-adevăr, articolul 71 alin. 2) Cp. prevede că o condamnare la pedeapsa închisorii atrage interzicerea de drept inclusiv a dreptului prev. de art. 64 alin. 1) lit. c) Cp. neoferind instanței posibilitatea de a aprecia. Interpretarea pe care instanța o apreciază ca fiind corectă este aceea că, numai în situația în care inculpata s-a folosit la săvârșirea infracțiunii de o funcție pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita, sau de o activitate pe care o desfășura la momentul respectiv, instanța e obligată să interzică dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau de a desfășura activitatea respectivă. Astfel, art. 64 alin. 1) lit.c) Cp. face referire la funcția/ profesia/ activitatea de care inculpatul "s-a folosit". O altă interpretare neglijează însuși sensul literar al termenilor. De asemenea, instanța a apreciat că săvârșirea prezentei infracțiuni de către inculpată nu o face pe aceasta incapabilă de o exercitare corespunzătoare a drepturilor părintești sau a dreptului de a fi tutore sau curator.

Instanța a reținut că, întrucât ambele infracțiuni reținute în sarcina inculpatei au fost săvârșite înainte ca pentru vreuna dintre ele să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, sunt întrunite condițiile concursului real de infracțiuni. în consecință, instanța a contopit pedepsele cu închisoarea stabilite în pedeapsa cea mai grea. în baza art. 71 Cod penal, instanța a interzis inculpatei drepturile prev. de art. 64 alin.l) lit. a) și b) Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta.

Instanța a apreciat că atingerea scopului pedepsei, educativ și de prevenție specială, poate fi atins și în cazul inculpatei, și fără privarea efectivă de libertate. Instanța a apreciat că experiența implicării acesteia într-un proces penal, dar și riscul revocării suspendării, cu consecința executării integrale a pedepsei aplicate sunt suficiente pentru aod etermina pe inculpată să se abțină pe viitor de la săvârșirea altor fapte prevăzute de legea penală, de aceeași natură, sau de natură diferită. Pentru acest motiv, având în vedere și lipsa antecedentelor penale, dar și cuantumul pedepsei rezultante care va respecta limita prevăzută de art. 81 alin. 2) Cp. instanța va suspenda condiționat executarea pedepsei rezultante, pe durata unui termen de încercare determinat potrivit art. 82 Cp.

În baza art. 71 alin. 5) Cod penal, executarea pedepselor accesorii se va suspenda pe durata suspendării executării pedepsei-sub supraveghere.

În ceea ce-1 privește pe inculpatul, instanța a reținut în sarcina acestuia două infracțiuni, una de complicitate la lipsirea de libertate în mod ilegal, în privința părții vătămate, și una de lipsire de libertate în mod ilegal, săvârșită ca și autor (coautor), în privința părții vătămate. Instanța reține faptul că inculpatul a avut cunoștință de faptul că minorul a fost luat de inculpatul de lângă mama sa fără acordul acesteia, și că partea vătămată se află în interiorul autoturismului nu ca urmare a manifestării libere de voință a acesteia, ci fiind constrânsă de gestul inculpatului de a-i răpi copilul, aceasta neconsimțind la a fi deplasată cu autoturismul. Activitatea infracțională a inculpatului a constat în faptul că a pus în mișcare autoturismul, deplasându-se pe o distanță de aproximativ 70-100 de metri, în condițiile în care cunoștea că în interiorul acestuia se află două persoane care nu au consimțit, personal sau prin reprezentant, în cazul părții vătămate în vârstă de 2 ani, la efectuarea acestei deplasări. Faptele au fost săvârșite de inculpat cu vinovăție, în mod cert, în forma intenției indirecte, inculpatul acceptând că prin conduita sa lipsește de libertatea de mișcare două persoane. Faptul că inculpatul nu a cunoscut din timp ( de la C sau din timpul călătoriei) ce urma să se întâmple ( declarațiile inculpaților sunt concordante în acest sens și nici celelalte mijloace de probă nu îndreptățesc o altă concluzie), nu este de natură să înlăture caracterul penal al faptelor acestuia, urmând să fie avut în vedere, însă, la individualizarea pedepselor ce se vor stabili pentru cele două infracțiuni. Intenția poate fi nu numai premeditată, ci și spontană, când trecerea la săvârșirea faptei s-a făcut imediat după adoptarea rezoluției infracționale.

Pentru a reține că inculpatul a cunoscut, în momentul în care a pus în mișcare autoturismul, că minorul a fost luat de inculpatul de lângă mama sa fără acordul acesteia, și că partea vătămată se află în interiorul autoturismului nu ca urmare a manifestării libere de voință a acesteia, ci fiind constrânsă de gestul inculpatului de a-i răpi copilul, aceasta neconsimțind la a fi deplasată cu autoturismul, instanța avut vedere următoarele: însuși inculpatul a declarat că, în momentul în care partea vătămată a ajuns lângă autoturism și s-a aruncat în interiorul autoturismului, după ce inculpatul intrase în autoturism având în brațe un copil, aceasta țipa în continuu să i se dea înapoi copilul că este copilul ei, și că inculpatul răspundea țipând, la rândul său, că nu este adevărat, că este copilul lui ( fila 61 ). Inculpatul a menționat în continuare, că 1-a întrebat pe inculpatul ce se întâmplă, și că acesta i-ar fi spus că sunt soția și copilul lui, și că dacă femeia nu vrea să coboare, o vor lua și pe aceasta la C, cerându-i să pornească autoturismul, ceea ce a și făcut. Prin urmare, inculpatul cunoștea, în momentul în care a pus în mișcare autoturismul, că acel copil cu care inculpatul a intrat în autoturism este copilul acestuia, și că femeia respectivă, soția inculpatului, nu era de acord ca inculpatul să ia copilul. în aceste condiții, apare ca evident nesinceră declarația inculpatului potrivit căreia ar fi avut impresia că partea vătămată și inculpatul fug de tatăl inculpatului, întrucât acest lucru ar fî presupus că cei doi ar fi cooperat pentru a reuși să plece înainte ca socrul inculpatului să încerce să îi împiedice în vreun fel, nu să țipe unul la altul. în plus, replicile părții vătămate și inculpatului, pe care inculpatul le-a auzit din moment ce a fost în măsură să le reproducă, denotau cu totul altceva. Instanța consideră că inculpatul a auzit țipetele părții vătămate încă înainte de ajungerea celor doi la autoturism, având în vedere distanța foarte mică dintre banca din parc de unde inculpatul a luat copilul, și autoturism. Astfel, potrivit procesului-verbal de cercetare la fața locului ( fila 11 ), distanța dintre banca din parc și locul unde, potrivit indicației părții vătămate (la intersecția dintre străzile - și - -, loc reținut de instanță ca fiind conform cu realitatea) este de aproximativ 7 metri. însuși inculpatul a precizat, în declarația din data de 05.10.2006, că distanța dintre autoturism și bancă era de aproximativ 10 metri ( fila 40 ) Prin urmare, inculpatul putea fără probleme să audă țipetele părții vătămate ( aceasta a țipat încă din momentul în care inculpatul i-a luat copilul de pe bancă, fapt ce a atras și atenția martorei care a și surprins scena luării copilului), faptul că se afla în autoturism nefiind un impediment în acest sens, mai ales în condițiile în care portiera din dreapta spate era deschisă. în lipsa unor mijloace de probă în acest sens nu se poate reține că inculpatul ar fi văzut și scena luării copilului, deși distanța mică i-ar fi permis fără probleme acest lucru. Faptul că inculpatul a fost în eroare cu privire la calitatea celor două părți vătămate nu este de natură să înlăture caracterul penal al faptei, în condițiile în care și fapta de a-și răpi 1 copilul întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. In privința soției, este evident faptul că soțul nu are niciun drept de a dispune cu privire la libertatea de mișcare a acesteia.

În ceea ce privește motivul pentru care inculpatul a oprit autoturismul instanța a reținut că, deși, în marea majoritate a declarațiilor, inculpatul susține că a oprit pentru că partea vătămată continua să țipe că acel copil este al ei, din declarația sa rezultând că inculpata ar fi constatat simultan că părțile vătămate nu sunt soția și copilul inculpatului (ulterior inculpatul a remarcat și el că acel copil nu este al său), în declarația din data de 17.01.2007 (fila 69 ), inculpatul a menționat că a oprit autoturismul pentru că i s-a părut suspect următorul schimb de replici dintre inculpații: inculpatul ar fi spus că femeia nu este soția lui, dar copilul este al lui, inculpata replicând că nici copilul nu este al lui. Prin urmare, inculpatul a oprit mașina realizând că s-a comis o eroare în privința calității părților vătămate, nu pentru că ar fi realizat că pretinsa soție și pretinsul copil ai inculpatului se află în autoturism împotriva voinței lor. Or, așa cum s-a menționat, calitatea de soție și copil ai inculpatului pe care ar fi avut-o părțile vătămate, nu ar fi fost de natură să înlăture caracterul penal al faptei. Instanța nu are motive să considere că mențiunile din declarația de la fila 69 dosarului de urmărire penală nu ar corespunde celor declarate verbal de inculpatul în data de 17.01.2007, mai ales că audierea inculpatului s-a făcut în prezența apărătorului său ales, care cu siguranță a manifestat vigilență la momentul consemnării declarației, cunoscând consecințele declarațiilor inculpatului în privința răspunderii penale a acestuia.

Ca și în cazul infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților, instanța a reținut în sarcina inculpatului varianta agravată a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, pentru motivele expuse anterior.

În ceea ce privește forma de participație, instanța a apreciat că, în cazul părții vătămate, contribuția inculpatului îmbracă forma complicității materiale concomitente, iar în cazul părții vătămate, forma autoratului, lipsirea de libertate a acesteia producându-se tocmai prin punerea în mișcare a autoturismului, și deplasarea acestuia pe o distanță de 70-100 de metri.

Instanța a reținut în beneficiul inculpatului, în cazul ambelor infracțiuni, circumstanțele atenuante prev. de art. 74 alin. 1) lit. a) și c) Cp. cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special de 7 ani închisoare, în limitele art.76 alin. 1) lit. b) Cp. Instanța are în vedere buna conduită pe care inculpatul a avut-o anterior săvârșirii infracțiunii, așa cum rezultă din lipsa antecedentelor penale dar și din probele administrate în circumstanțiere și atitudinea inculpatului după săvârșirea infracțiunii, de prezentare în fața organelor judiciare, în ciuda distanței pe care acesta a avut-o de parcurs din localitatea de domiciliu până în municipiul B, și din prezentarea, în general sinceră, a modului în care s- a desfășurat incidentul. La individualizarea pedepselor, instanța va ține cont de contribuția concretă a inculpatului la săvârșirea celor două infracțiuni.

În baza art. 71 Cod penal, instanța a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin.l) lit. a) și b) Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta. Instanța apreciază că, întrucât inculpatul nu s-a folosit la săvârșirea prezentei infracțiuni de o funcție pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita, sau de o activitate pe care o desfășura la momentul respectiv, interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a dreptului prev. de art. 64 alin. 1) lit. c) Cp. este lipsită de obiect. într-adevăr, articolul 71 alin. 2) Cp. prevede că o condamnare la pedeapsa închisorii atrage interzicerea de drept inclusiv a dreptului prev. de art. 64 alin. 1) lit. c) Cp. neoferind instanței posibilitatea de a aprecia. Interpretarea pe care instanța o apreciază ca fiind corectă este aceea că, numai în situația în care inculpatul s-a folosit la săvârșirea infracțiunii de o funcție pe care o ocupa, de o profesie pe care o exercita, sau de o activitate pe care o desfășura la momentul respectiv, instanța e obligată să interzică dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau de a desfășura activitatea respectivă. Astfel, art. 64 alin. 1) lit.c) Cp. face referire la funcția/ profesia/ activitatea de care inculpatul "s-a folosit". O altă interpretare neglijează însuși sensul literar al termenilor. De asemenea, instanța apreciază că săvârșirea prezentei infracțiuni de către inculpat nu îl face pe acesta incapabil de o exercitare corespunzătoare a drepturilor părintești sau a dreptului de a fi tutore sau curator.

Instanța a reținut că, întrucât ambele infracțiuni reținute în sarcina inculpatului au fost săvârșite înainte ca pentru vreuna dintre ele să se fi. pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, sunt întrunite condițiile concursului de infracțiuni. în consecință, instanța va contopi pedepsele cu închisoarea stabilite în pedeapsa cea mai grea. în baza art. 71 Cod penal, instanța va interzice inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin.l) lit. a) și b) Cod penal, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta.

Instanța a apreciat că atingerea scopului pedepsei, educativ și de prevenție specială, poate fi atins și în cazul inculpatului, și fără privarea efectivă de libertate. Instanța apreciază că experiența implicării acestuia într-un proces penal, dar și riscul revocării suspendării, cu consecința executării integrale a pedepsei aplicate sunt suficiente pentru a-1 determina pe inculpat să se abțină de viitor de la săvârșirea altor fapte prevăzute de legea penală, de aceeași natură, sau de natură diferită. Pentru acest motiv, având în vedere și lipsa antecedentelor penale, dar și cuantumul pedepsei rezultante care va respecat limita prevăzută de art. 81 alin, 2) Cp. instanța va suspenda condiționat executarea pedepsei rezultante, pe durata unui termen de încercare determinat potrivit art. 82 Cp.

În baza art. 71 alin. 5) Cod penal, executarea pedepselor accesorii se va suspenda pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

în privința laturii civile a cauzei, instanța reține că partea vătămata, prin reprezentant legal, s-a constituit parte civilă cu suma de 30.000 lei, reprezentând daune morale, iar partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 40.000 lei, reprezentând, de asemenea, daune morale.

În ceea ce privește acțiunea civilă formulată de partea civilă, instanța, în baza art. 14, 346.C.P.P. 998 și 1003, urmează să o respingă ca neîntemeiată, nefîind probată existența prejudiciului, ca și condiție a răspunderii civile delictuale, și anume, că infracțiunile comise de inculpați i-ar fi produs acesteia o suferință psihică. Acest lucru este susținut exclusiv de partea vătămată, nefiind de la sine înțeles că faptele inculpaților au fost de natură să-i producă părții vătămate o suferință psihică, având în vedere că, datorită vârstei acesteia, este absolut posibil să nu fi conștientizat semnificația evenimentelor în care a fost implicată. Și martora a declarat la termenul din 18.04.2008 că minorul i s-a părut puțin speriat, însă apoi și-a revenit pentru că a început să se joace.

În ceea ce privește acțiunea civilă formulată de partea vătămată în nume propriu, instanța apreciază că faptele inculpaților au fost ele natură să îi provoace acesteia o puternică suferință psihică, aceasta conștientizând că riscă să-și piardă, probabil iremediabil, pe copilul său. Intensitatea cu care partea vătămată suferit pentru această pierdere care părea iminentă, rezultă din actele riscante la care a recurs pentru a preîntâmpina producerea acestui rezultat. Instanța, având în vedere și faptul că inculpații i-au achitat acesteia suma de 2000 EURO, apreciază că acțiunea este întemeiată pentru suma de 30.000 lei, care corespunde prejudiciului produs. La stabilirea întinderii prejudiciului, instanța nu poate avea în vedere situația financiară a inculpaților, ci doar principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită. întrucât delictul este imputabil tuturor inculpaților, instanța îi va obliga pe aceștia In solidar la plata către partea civilă, a sumei de 30.000 lei, cu titlu de daune morale.

În baza art.359 Cod procedură penală instanța va atrage atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 și 864 alin. 2) Cod Penal, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 359 Cod procedură penală va atrage atenția inculpaților și asupra prevederilor art. 83 și 84 Cod penal, privitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 191 alin. 2) C.P.P. instanța îi va obliga pe inculpați la plata a câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare datorate statului.

Instanța va lua act că părțile vătămate nu au solicitat până la momentul reținerii cauzei în pronunțare, obligarea inculpaților la plata unei sume de bani cu titlu de cheltuieli judiciare. Instanța nu va putea avea în vedere o astfel de solicitare formulată după reținerea cauzei în pronunțare, prin concluziile scrise depuse la data de 21.04.2008.

Împotriva acestei soluții au declarat apel toate părțile, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Partea civilă (fostă ), a înțeles să atace hotărârea primei instanțe atât în nume propriu, cât și ca reprezentant legal al minoruluiparte civilă, cu referire la soluționarea acțiunilor civile. S-a arătat că în mod nejustificat au fost reduse daunele morale solicitate de partea civilă (fostă ), cum nejustificat a fost respinsă și acțiunea civilă formulată de partea civilă. Astfel, prin săvârșirea infracțiunii, minorul a fost supus la traume, a suferit când a fost smuls din brațele mamei sale, iar traumele se resimt și astăzi, acesta fiind nevoit să meargă regulat la psiholog.

Inculpatula solicitat achitarea sa în temeiul art.ll pct.2 lit.a Cod procedură penală rap. la art.lO lit.e Cod procedură penală coroborat cu art.51 Cod penal referitor la eroarea de fapt. Din întregul material probator administrat în cauză nu reiese că între el și inculpatul a existat vreo înțelegere cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, implicarea inculpatului datorându-se doar profesiei acestuia de taximetrist.

S-a mai solicitat reducerea pedepsei, față de datele ce caracterizează persoana inculpatului: tânăr, necunoscut cu antecedente penale, cu loc de muncă, cu o bună reputație, cu atitudine de cooperare cu organele judiciare.

Inculpațiiși au solicitat achitarea lor în temeiul art.ll pct.2 lit.a Cod procedură penală rap. la art.lO lit.d Cod procedură penală pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, arătând că faptele nu au fost săvârșite de ei cu vinovăția cerută de legea penală. Deși faptele creează aparența infracțiunii prev. de art.189 alin.2 Cod penal, totuși, din punct de vedere juridic, nu se realizează întreg conținutul constitutiv al infracțiunii; astfel, inculpații au crezut că își iau propriul copil și respectiv nepot, împrejurare ce nu poate atrage răspunderea penală, nici măcar în condițiile art.307 Cod penal (cum a precizat prima instanță), câtă vreme nu exista o hotărâre judecătorească de încredințare a minorului.

Sentința penală apelată a mai fost criticată și sub aspectul soluționării laturii civile, arătându-se că nu se mai impunea obligarea inculpaților la plata sumei de 30.000 lei către partea civilă (fostă ), în condițiile în care inculpații plătiseră deja acesteia suma de 4000 euro.

Prin decizia penală nr. 620/A din 31.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații, și și de partea vătămată (fostă ) în nume propriu și ca reprezentant al minorului partea civilă,.

A obligat pe fiecare dintre apelanți la câte 60 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

A respins ca neîntemeiată cererea apelanților părți civile privind obligarea apelanților inculpați la plata cheltuielilor judiciare.

Examinând sentința penală apelată prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu, conform art.371 Cod procedură penală, Tribunalul a constatat că aceasta este legală și temeinică.

Astfel, prima instanță a reținut corect situația de fapt, în urma analizei coroborate a întregului material probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești. Cum analiza exhaustivă și detaliată a instanței de fond este legală și temeinică și, în plus, răspunde apărărilor formulate de inculpați, Tribunalul și-o însușește pe deplin.

În apel, inculpații nu au venit cu critici noi, ci au reiterat susținerile din fața instanței de fond cu referire doar la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, la care aceasta a răspuns pe larg, așa cum s-a arătat mai sus. Ca atare, Tribunalul a reluat aceste chestiuni, ci doar va puncta unele aspecte.

În primul rând, răspunzând la susținerea potrivit căreia fapta nu ar mai fi avut caracter penal, dacă minorul ar fi fost fiul și respectiv nepotul inculpaților, Tribunalul a atras atenția că subzistă infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și atunci când este vorba de membrii propriei familii, câtă vreme dispozițiile art.189 Cod penal nu fac astfel de distincții în legătură cu subiectul pasiv al infracțiunii. De altfel, este și normal să fie așa, căci infracțiunea dată presupune o acțiune ilicită ce are drept rezultat lipsirea de libertate fizică a unei persoane; or, drepturile conferite de relațiile de rudenie (inclusiv cele părintești) nu pot legitima exercitarea unei astfel de acțiuni ilicite de către titularii lor. Cu alte cuvinte, un părinte sau soț (în cazul dat) nu pot acționa decât în limitele legii în legătură cu copilul, respectiv soția lor.

In speță, s-a constatat că între soții erau unele neînțelegeri mai vechi, destul de grave, aceștia fiind separați în fapt, copilul rămânând la mamă. în acest context, dorința tatălui, inculpatul, de a-și vedea copilul și a sta cu acesta, este firească și de înțeles, însă nu același lucru se poate spune despre modalitatea în care acesta a acționat, în desconsiderarea nu numai a valorilor sociale ocrotite de legea penală, dar chiar a interesului superior al minorului, fiul său. De altfel, așa cum s-a subliniat de prima instanță, este de competența instanțelor judecătorești să stabilească la care dintre părinții care nu locuiesc împreună va locui minorul, dacă aceștia nu ajung la un consens. Așadar, inculpatul avea la îndemână căi legale pentru reglementarea relațiilor sale cu minorul, apelarea la forță neputând fi justificată în niciun fel.

Că, în pofida susținerilor lor, inculpații și-au dat totuși seama de caracterul ilicit al faptelor lor și de rezultatul acestora, rezultat pe care l-au urmărit (în cazul minorului) sau l-au acceptat (în cazul mamei acestuia), reiese fără dubiu din modul premeditat și organizat în care au săvârșite faptele.

Concluzionând, Tribunalul a constatat că cei doi inculpați au comis infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată cu vinovăția cerută de legea penală, solicitarea lor de achitare în temeiul art.ll pct.2 lit.a Cod procedură penală rap. la art.10 lit.d Cod procedură penală fiind neîntemeiată.

La rândul său, inculpatul a solicitat achitarea sa în temeiul art.ll pct.2 lit.a Cod procedură penală rap. la art.10 lit.e Cod procedură penală coroborat cu art.51 Cod penal referitor la eroarea de fapt. Se constată însă că nici apelul declarat de acest inculpat nu este fondat, prima instanță reținând în mod corect vinovăția sa; cum motivele de apel reprezintă, ca și în cazul inculpaților, doar o reluare a apărărilor pe care inculpatul a înțeles să le formuleze de la bun început, iar prima instanță a expuspe largși a analizatdetaliatșicoroboratprobele avute în vedere, nu se va mai insista asupra acestor aspecte, ce au primit deja o justă dezlegare.

Apelantul inculpat a mai solicitat reducerea pedepsei, prin valorificarea în condițiile art.74, 76 Cod penal a datelor sale personale favorabile. Se remarcă însă faptul că instanța fonduluia valorificat dejaca și circumstanțe atenuante judiciare (art.74 alin.l lit.a și c Cod penal) atât conduita bună a inculpatului anterior săvârșirii infracțiunii, cât și atitudinea de cooperare cu organele judiciare pe care acesta a adoptat-o pe parcursul procesului penal, coborândmultsub minimul special prevăzut de lege (7 ani închisoare) pedepsele pe care le-a aplicat acestuia (2 ani și respectiv 1 an și 9 luni închisoare). Pedepsele stabilite de instanța fondului sunt corect individualizate, prin raportareși la celelaltecriteriiprev. de art.72 Cod penal, și corespund scopului prev. de art.52 Cod penal, astfel că nu se justifică o redozare a acestora, în lumina acelorași circumstanțe atenuante cărora li s-a dat dejao largă eficiență.

Nici apelul declarat de partea civilă, prin reprezentant legal, nu este întemeiat. Fără a contesta că partea vătămată a fost speriatăpe momentde luarea sa de lângă mamă de către persoane necunoscute, Tribunalul a apreciat totuși că derularea rapidă a evenimentelor ce s-au finalizat cu coborârea celor două părți vătămate din mașina inculpaților nu a fost de natură să provoace o suferință părții vătămate, mai ales că aceasta avea 2 ani la data săvârșirii infracțiunii, astfel că nu înțelegea pe deplin cele întâmplate. Dacă totuși o astfel de traumă s-a produs, era obligația părții civile să o demonstreze. Or, deși s-a susținut că traumele suferite ca urmare a săvârșirii infracțiunii sunt resimțite și în prezent, partea civilă fiind nevoită să meargă la psiholog, nu s-a probat acest aspect.

În realitate, cea care a suferit cu adevărat o traumă este partea civilă (fostă ), însă prejudiciul moral suferit de aceasta a fost just și echitabil reparat, atât prin condamnarea celor trei inculpați, cât și prin obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile. Referitor la cuantumul despăgubirilor, Tribunalul a constatat că acesta a fost corect stabilit de prima instanță, nejustificându-se majorarea sa, așa cum a solicitat apelanta parte civilă. Astfel, partea civilă a primit deja de la inculpați suma de 2000 euro, după cum a precizat în fața instanței, iar prin hotărârea apelată i se mai acordă încă despăgubiri în cuantum de 30.000 lei, ajungându-se în final la o sumă de cea. 10.000 euro; or, această sumă este aptă să compenseze suferințele morale suportate de partea civilă ca urmare a faptei inculpaților.

Cum hotărârea primei instanțe este legală și temeinică sub toate celelalte aspecte, în temeiul art.379 pct.l lit.b Cod procedură penală, Tribunalul va respinge ca nefondate apelurile declarate, soluție în raport de care îi va obliga pe apelanți la plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu dispozițiile art.192 alin.2 Cod procedură penală. Totodată, în temeiul art.193 alin.6 Cod procedură penală, va respinge ca neîntemeiată cererea apelanților părți civile privind obligarea apelanților inculpați la plata cheltuielilor judiciare, constând în onorariu avocațial.

Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs inculpații, și criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

În principal inculpații au solicitat achitarea lor, invocând ca temei legal art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit.¹Cod procedură penală, motivând că în raport de modul și împrejurările în care au comis fapta aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Inculpatul a mai susținut că instanța de fond a comis o gravă eroare de fapt care a avut drept consecință condamnarea sa în mod nelegal, motivând că din întreg materialul probator din dosar nu rezultă vinovăția sa.

În subsidiar inculpații au solicitat redozarea pedepselor invocând circumstanțele lor personale favorabile.

Curtea examinând hotărârile atacate pe baza actelor și lucrărilor din dosar, în raport d emotivele de recurs invocate și întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹pct. 14 și 18 Cod procedură penală cât și din oficiu conform dispozițiilor art. 385⁹alin. 3 Cod procedură penală constată nefondate recursurile.

Instanța de fond a manifestat rol activ în cauză pentru aflarea adevărului, a stabilit corect situația de fapt și a reținut judicios vinovăția inculpaților în concordanță cu probele administrate.

Recurenții nu au precizat, în cauză, în ce anume constă eroare de fapt.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, critica apare ca neîntemeiată, deoarece atât instanța de fond, așa cum rezultă din evocarea amplă a probelor din cauză, cât și instanța de apel au perceput în mod real conținutul probelor în reținerea situației de fapt, soluțiile pronunțate fiind concordante considerentelor hotărârilor.

Având în vedere că instanțele care nu au denaturat probele administrate, în sensul de a reține împrejurări esențiale, fără ca probele să le susțină, sau dimpotrivă, nereținând asemenea aspecte deși probele le confirmau, critica, formulată sub acest aspect, de către inculpați nu este întemeiată.

În raport de toate criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal, de împrejurările comiterii faptei de către inculpați și de persoana acestora se constată că pedepsele aplicate acestora au fost just individualizate și sunt, atât prin cuantum câț și modalitate de executare, de natură a realiza scopul pedepsei, așa cum acesta este circumscris în art. 52 Cod penal.

În raport de toate aceste date se reține că nu este întemeiată nici critica formulată de inculpați cu privire la reindividualizarea pedepselor aplicate.

În ceea ce privește solicitarea inculpaților de a se constata că faptele comise nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, se constată că această apreciere este de competența instanței de fond și de apel și nu poate fi cenzurată în recurs în lipsa unui caz de casare.

Ca urmare, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de inculpați, iar hotărârile atacate sunt legale și temeinice, considerente față de care recursurile urmează a fi respinse ca nefondate în baza art. 385¹⁵pct. 1 lit. b Cod procedură penală

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. 2 și 3 Cod procedură penală;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate recursurile inculpaților, și declarate împotriva sentinței penale nr. 23.04.2008 și a deciziei penale nr. 620/A din 31.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală, în dosarul nr-, pe care îi obligă la câte 100 lei cheltuieli judiciare statului.

Onorariu avocat oficiu în sumă de câte 400 lei se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 20.02.3009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

GREFIER,

Red.

Dact.

3 ex.-4.03.2009, 11.03.2009

-Secția I Penală

Jud. apel:;

Președinte:Florică Duță
Judecători:Florică Duță, Petre Popescu, Marin Cârcel

#Judecator Florica Duta

Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 cod penal). Decizia 285/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 cod penal). Decizia 285/2009. Curtea de Apel Bucuresti