Mentinerea masurii arestarii preventive. Decizia 659/2009. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA PENALĂ, CAUZE MINORI SI FAMILIE
DECIZIA PENALĂ NR. 659
Ședința publică de la 04 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Crîșmaru Gabriel
JUDECĂTORI: Crîșmaru Gabriel, Anti Silviu Adrian Bogdan
- -
-A- grefier
***********
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -- Serviciul Teritorial Bacău legal reprezentat
prin - procuror
Pe rol fiind judecarea recursului penal declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -- Serviciul Teritorial Bacău împotriva încheierii din data de 30.10.2009 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr-.
Dezbaterile în cauza de față s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 304 Cod procedură penală, în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului, pe suport magnetic.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații în stare de arest asistați de avocat ales.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul oral al cauzei după care:
Procurorul și intimații inculpați prin apărătorul ales au învederat că nu au cereri de formulat.
Nefiind formulate alte cereri, instanța a constatat recursul în stare de judecată și a acordat cuvântul pentru dezbateri.
Procurorul având cuvântul, pentru motivele arătate în scris, a pus concluzii de admitere a recursului în temeiul art.385/15 pct.2 lit. d Cod procedură penală, casarea încheierii și pe fond menținerea stării de arest a celor trei inculpați. Menținerea stării de arest se impune și pentru faptul că urmează a fi audiată o parte vătămată care inițial a fost audiată cu nerespectarea dispozițiilor legale și care a declarat că se simte amenințată de inculpați.
Avocat ales având cuvântul pentru recurenții inculpați a învederat instanței că trebuie să se verifice dacă temeiurile arestării mai subzistă sau nu. S-au făcut discuții că au încercat să se sustragă, că ar fi influențat martorii dar singurul motiv care ar mai subzista ar fi limitele de pedeapsă dar dacă sunt indicii temeinice că ei au săvârșit infracțiunea. Măsura luată este temeinică și legală având în vedere stadiul dosarului, doi dintre inculpați au fost achitați pentru două părți vătămate iar hotărârea de casare pronunțată în apel vizează chestiuni procedurale.
Partea vătămată a spus că inculpatul a HG fost în Spania ori, s-a dovedit cu acte că el se afla în țară, ba chiar era monitorizat de poliție și în consecință aceasta a mințit. Apreciază că nu sunt motive pentru menținerea stării de arest. Prin măsura dispusă de tribunal se asigură prezența inculpaților la termenele de judecată și desfășurarea în bune condiții a procesului penal. Inculpații sunt arestați de circa 1 an și 6 luni și consideră că s-a depășit cu mult termenul rezonabil. Sunt cauze cu infracțiuni mai grave și inculpați periculoși care sunt în stare de libertate, exemplificând cazul.
A pus concluzii de respingere a recursului ca nefondat, menținerea încheierii atacate, ca fiind legală și temeinică.
Intimatul inculpat având HG ultimul cuvânt a arătat că susținerile părții vătămate se dovedesc cu acte,că nu sunt fondate. Nu a influențat și nici nu va încerca să influențeze administrarea vreunei probe. Are un copil de 1 an și 10 luni, în detenție merge la muncă și are rezultate bune, nu a creat nici un fel de probleme și solicită respingerea recursului și judecarea în stare de libertate. A depus la dosar prin apărător, un memoriu.
Intimatul inculpat având ultimul cuvânt a depus la dosar prin apărător, un memoriu și a solicitat respingerea recursului, judecarea în stare de libertate, are 26 de ani, nu a avut probleme cu legea și se obligă să se prezinte la instanță ori de câte ori va fi nevoie.
Intimatul inculpat G având ultimul cuvânt a învederat instanței că nu s-a sustras urmăririi penale, este adevărat că a fost reținut pe aeroport dar la acel moment nu cunoștea că se desfășoară urmărire penală împotriva sa. A fost arestat în Spania timp de 10 zile, i s-a pus în vedere să se prezinte la organul de poliție și s-a conformat, ori așa va proceda și aici, se va prezenta la instanță ori de câte ori i se va cere. Nu este recidivist și lucrează de mic copil pentru a se întreține. Cu privire la partea vătămată, s-a întâlnit cu aceasta de nenumărate ori, dar nu a încercat niciodată să discute cu aceasta, nici măcar nu s-au salutat. Nu va încerca să influențeze administrarea vreunei probe. A depus la dosar un memoriu prin apărătorul ales.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.
CURTEA
- deliberând -
Prin încheierea de ședință din data de 30.10.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bacău, s-a dispus:
În temeiul art. 1608aCod procedură penală, s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G, și în consecință:
S-a dispus punerea în libertate provizorie a inculpatului G, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
În temeiul art. 1608aalin. 3 raportat la art. 1602Cod procedură penală s-a stabilit ca inculpatul să respecte următoarele obligații:
a) să nu depășească limita teritorială fixată decât în condițiile stabilite de instanță;
b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, - Poliția mun. B - conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;
d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura;
e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;
f) să nu se aproprie de nici o persoană vătămată, membrii familiei acesteia, persoanele împreună cu care a comis faptele, martorii ori alte persoane și să nu comunice cu acestea direct sau indirect;
g) să nu se afle în locuințele părții vătămate.
În temeiul art.1602alin.32Cod procedură penală, s-a atras atenția inculpatului că în cazul încălcării cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.
În temeiul art.1602alin.4 Cod procedură penală raportat la art.145 alin.2/1 Cod procedură penală s-a dispus comunicarea copiei certificate a prezentei încheieri: inculpatului, Poliției Mun.B, Direcției Generale de Pașapoarte, Jandarmeriei, Poliției Comunitare și Inspectoratului General de Poliție de Frontieră, în vederea asigurării respectării obligațiilor care îi revin inculpatului.
În temeiul art.139 alin.1 Cod procedură penală, s-a înlocuit măsura arestului preventiv luată împotriva inculpaților HG, G, și cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
Supravegherea inculpaților, pe durata măsurii de obligare de a nu părăsi țara, va fi exercitată de Poliția Municipiului
În temeiul art.145/1 alin.2 Cod procedură penală cu art.145 alin.1/1,alin.1/2 Cod procedură penală, au fost obligați inculpații să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori sunt chemați;
b) să se prezinte la organele de poliție desemnate cu supravegherea, de instanța de judecată;
c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de armă;
e) să nu se aproprie de persoanele vătămate, membru familiilor acestora, persoanele împreună cu care a comis faptele, martorii ori alte persoane și să nu comunice cu acestea direct sau indirect;
f) să nu se afle în locuințele părților vătămate.
În temeiul art.145/1 alin.2 Cod procedură penală, art.145 alin.3 Cod procedură penală, s-a atras atenția inculpaților HG, G, și că în cazul încălcării cu rea-credință a măsurii a obligării de a nu părăsi țara sau a obligațiilor care le revin, s-a luat față de aceștia măsura arestării preventive.
În temeiul art.145/1 alin.2 Cod procedură penală cu art.145 alin.2/1 Cod procedură penală s-a dispus comunicarea copiei certificate a prezentei încheieri: fiecărui inculpat, Poliției Municipiului B, Direcției Generale de Pașapoarte, Jandarmeriei, Poliției Comunitare și Inspectoratului General de Poliție de Frontieră, în vederea asigurării respectării obligațiilor care le revin inculpaților.
S-a dispus punerea în libertate a inculpaților HG, G, și dacă nu sunt reținuți sau arestați în altă cauză, după rămânerea definitivă a prezentei încheieri.
În motivarea încheierii se arată că ub aspectul legalității, analizând dosarul cauzei, instanța a constatat că luarea acestei măsuri preventive față de inculpați a avut loc cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în vigoare, atât sub aspectul condițiilor de fond cât și sub aspectul condițiilor de procedură și întinderii în timp a măsurii.
Pentru luarea și menținerea măsurii arestării preventive este necesar să subziste cumulativ probe și indicii temeinice că inculpații, G, și au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, așa cum prevăd dispozițiile art. 143 Cod procedură penală și, de asemenea să existe probe din care să rezulte una din condițiile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală.
Cu privire la prima condiție, tribunalul a reținut că probatoriul administrat până la această dată, demonstrează că există " indicii temeinice că au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală " (art. 143 alin. 1 Cod procedură penală), care să nască presupunerea rezonabilă că acești inculpați ar fi comis fapte de natură penală,
De asemenea, potrivit art. 136 alin. 8 Cod procedură penală la "alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedente și alte situații privind persoana față de care se ia măsura. în vedere comportarea inculpaților reliefat prin lipsa de antecedente penale, de atitudinea corectă și disciplinată manifestată în fața autorităților spaniole.
Conform dispozițiilor articolului 5 paragraful 1 litera c din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care face parte integrantă din dreptul intern în urma ratificării sale prin Legea nr.30/1994 si prin prisma prevederilor articolului 20 raportat la articolul 11 din Constituția României, este permisă restrângerea libertății persoanei, când există motive verosimile pentru a bănui că persoana față de care s-a luat această măsură extremă, a săvârșit o infracțiunefără a aduce atingere prin aceasta prezumției de nevinovăție de care se bucură inculpatul pana la soluționarea definitiva a cauzei
Raportat la probele administrate până în acest moment al procesului penal, îi plasează pe inculpați la locul săvârșirii faptei, instanța a apreciat că în speță, există motive temeinice de bănuială în sensul Convenției. Totodată instanța a reținut ca probele care fac dovada acestor motive verosimilenu trebuie sa aibă aceeași greutate ca si probele care ar justifica o soluție de condamnareiar luarea acestei masuri preventive restrictive de libertate nu este de natura sa aducă atingere prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpații, până la exercitarea tuturor căilor de atac.
Sub aspectul temeiniciei, instanța, analizând, potrivit dispozițiilor art.3002Cod procedură penală, art.160 Cod procedură penală a constatat că se poate dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, pentru fiecare inculpat în parte prin înlăturarea unui eventual pericol social concret pentru ordinea publică prin instituirea unei alte măsuri preventive, și nu în ultimul rând, timpul scurs de la data arestării și până în prezent de natură să diminueze pericolul social existent inițial precum și depășirea termenului rezonabil impus de practica și doctrina juridică în materie.
În privința dispozițiilor art.148 lit.a,c,e, Cod procedură penală avute în vedere la luarea măsurii, inițial, s-a apreciat că împrejurările arătate la aceste litere, pot fi împiedicate a se întâmpla și prin impunerea obligațiilor, așa cum sunt ele prev. de art.145 sau art.1451Cod procedură penală și că încălcarea lor cu rea-credință înlocuirea măsurii cu arestarea preventivă.
S-a apreciat că pentru toți inculpații se poate dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara considerând că temeiurile avute inițial în vedere la luarea măsurii s-au schimbat în sensul că rezonanța socială a faptelor s-a diminuat, viața personală a fiecăreia dintre ele și-a reluat cursul normal.
De asemenea, s-a reținut ca temei al arestării, prelungirii și menținerii, faptul că inculpații, lăsați în libertate ar încerca zădărnicirea în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți a unui martor, ori să distrugă, să altereze sau să sustragă mijloace materiale de probă, că ar exista date că pregătesc săvârșirea de noi infracțiuni, și că ar exercita presiuni asupra părților vătămate, așa cum prevăd dispozițiile art. 148 lit. a, c, Cod procedură penală, dovedindu-se acest pericol prin intervenția mamei inculpaților și soția inculpatului care au încercat intervenția lor pe lângă părțile vătămate spre a reuși retractarea declarațiilor lor, în favoarea inculpaților. S-a considerat că acest temei nu poate susține menținerea arestării preventive a celor trei inculpați, întrucât după momentul consumării acestui incident, presupunem că aceste membre ale familiilor inculpaților au înțeles că orice intervenție de acest fel nu face decât să înrăutățească situația copiilor săi și, respectiv a soțului său.
HGÎn privința ultimului temei al arestării, prelungirii și menținerii până la acest termen, respectiv art.148 lit.f Cod procedură penală, teza a II- că "există probe că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică", apreciem că și acest temei s-a schimbat, prin trecerea timpului, prin diminuarea rezonanței sociale negativă ce exista la momentul arestării, securitatea socială de care s-a făcut vorbire și care a fost menționată la arestare, la prelungiri și menținerile de până acum, nu mai este tot atât de mult afectată. Pericolul concret care, într-adevăr mai poate plana, este cel asupra părților vătămate, însă așa cum am menționat, prin impunerea obligațiilor de a nu se apropia de acestea, de familiile lor, de locuințele lor, și nerespectarea lor atrage " ope legis" înlocuirea cu măsura arestării preventive. Parte din părțile vătămate revenind asupra declarațiilor inițiale, cu prilejul audierii lor în fața instanței, la prima fază procesuală, s-a considerat că cercetarea judecătorească se poate desfășura în continuare în bune condiții cu inculpații în stare de libertate, planând asupra acestora obligațiile impuse de art.145 indice 1 Cod procedură penală.
În urma soluției pronunțate de Curtea de APEL BACĂU, în apelurile promovate de inculpați și procuror, prin decizia penală nr. 87/30.06.2009, s-a decis trimiterea cauzei în vederea rejudecării cauzei la prima instanță, în speță Tribunalul Bacău, menținându-se toate actele procedurale ce s-au efectuat în prima fază procesuală, mai puțin cele ce s-au desfășurat la termenul de judecată din data de 09.09.2008, când s-a considerat că nu s-a desfășurat legal, procedural, audierea celor două părți vătămate și.
Potrivit dispozițiilor art. 385 Cod procedură penală "Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de apel, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea apelului". Așadar, acum, în acest moment al rejudecării, trebuie să reaudiem cele două părți vătămate (în ședință secretă sau publică, se va vedea la momentul potrivit, când se vor prezenta și își vor exprima sau nu dorința de audiere în această manieră, și bineînțeles, cu încuviințarea instanței), toate celelalte acte procesuale și procedurale sunt și rămân valabile, așa cum s-au desfășurat ele cu ocazia primei judecări a cauzei, și cum au fost supuse controlului instanței ierarhic superioare, fiind declarat nelegală doar modalitatea audierile celor două părți vătămate și pentru care s-a apreciat că se impune trimiterea cauzei în vederea reaudierii lor (alături de insuficienta motivare a hotărârii).
Aplecându-ne asupra jurisprudenței, pertinente în materia supusa discuției, prin prisma dispozițiilor art.5.3 din Convenție, se reține ca instanța de contencios european, prin Decizia din 10.06.2008 în cauzaTase vs. România, a constatat că, în contra cerințelor legii naționale, făcea parte din practica standard a procurorilor români să nu ofere motive concrete pentru o arestare, în special în măsura în care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publică. Curtea a concluzionat anterior că există o încălcare a articolului 5 1 (c) pentru acel motiv (vezi,mutatis mutamlis,împotriva României și împotriva României din 14 decembrie 2004).
Curtea a reiterat că o persoană acuzată de o infracțiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive "relevante și suficiente" pentru a justifica detenția continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (veziîmpotrivadin 4 octombrie 2005 șiîmpotrivadin 13 martie 2007). Prelungirea aproape automată a detenției contravine garanțiilor stabilite în articolul 5 3 (împotriva Turcieidin 8 iunie 1995 șiîmpotriva Rusiei).
Curtea a constatat că în cazul prelungirii detenției de mai multe ori prin folosirea aceleiași formule și fără a oferi detalii cu privire la motivele deciziilor sale, prin nefurnizarea unei decizii argumentate care să poată duce la existența unei cercetări atente și publice a administrării actului de justiție (veziîmpotriva Finlandeidin 1 iulie 2003), sunt suficiente pentru a permite să se conchidă că, dată fiind lipsa argumentelor concrete din hotărârile tribunalelor de drept intern, prelungirea repetată a detenției încalcă articolul 5 alineatul (3) din Convenție.
Jurisprudența a stabilit ca luarea acestei măsuri excepționale, arestarea preventivă a unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni apreciată ca având un pericol social ridicat, având în vedere și reacția publicului față de acestea - unele infracțiuni pot determina tulburări sociale - se poate justifica arestarea preventivă, cel puțin pentru o anumita perioada de timp. Acest motiv trebuie considerat ca relevant și suficient numai dacă este bazat pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea acuzatului ar determina o tulburare reală a ordinii publice. În plus, privarea de libertate va continua sa fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai departe amenințată, continuarea privării de libertate neputând fi folosită ca o anticipare a pedepsei cu închisoarea {vezi CEDO, cauzaLetellier vs. Franțadin 26.06.1991).
In cauzaTarcău Românieidin 24 februarie 2009, Curtea a constatat încălcarea art.5.3 din Convenție ca urmare a faptului că instanțele naționale nu au arătat în motivarea hotărârilor prin care au menținut măsura arestării preventive, care este în concret, "pericolul pentru ordinea publică", situație evidenta și în cauza dată și au refuzat să ia în calcul posibilitatea adoptării unei măsuri alternative dintre cele prevăzute în dreptul intern, deși art.5-3 din Convenție impune autoritarilor să aibă în vedere astfel de măsuri și să le aplice ori de câte ori situația se pretează și acuzatul furnizează garanții că va participa la proces. Curtea acceptă, astfel, detenția unei persoane numai pentru motive suficient de puternice, care ar putea justifica prelungirea detenției preventive (vezi cauzaHass vs. Poloniadin 07.11.2006).
Persoanei arestate preventiv i s-a recunoscut un drept la o durată rezonabilă a procedurii, iar nivelul de protecție asigurat este sensibil mai ridicat decât în cazul cauzelor penale în care inculpatul nu este arestat preventiv și mult mai puțin decât în cazul litigiilor civile, tocmai datorită efectelor importante pe care le presupune în plan psihic și al imaginii un proces penal.
Având în vedere că prin luarea și menținerea măsurilor de prevenție se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, legiuitorul instituit garanții procesuale temeinice, care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale care permit luarea acestor măsuri procesuale.
Garanțiile procesuale constau în multiplele condiții care trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție și cu atât mai mult pentru a se menține peste un termen rezonabil.
Alegerea și evident menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte situații privind persoana inculpatului.
În cadrul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunii nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii (art.17 Cod procedură penală), acesta fiind exprimat prin limitele de pedeapsă prevăzute în art.148. În cadrul acestor criterii, pericolul social trebuie privit prin prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei.
Odată cu ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de țara noastră, pe lângă condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile procedurale pentru luarea măsurii arestului preventiv s-a adăugat și condiția conformității dreptului intern cu exigențele art.5 al Convenției, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dată în aplicarea acesteia.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, raportat la prevederile Convenției și a practicii, rezultă că menținerea măsurii arestului preventiv a inculpaților nu ar fi conformă nici cu aceste dispoziții.
Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impunând, din cauza importanței sale, un control riguros în primul rând din partea organelor judiciare ale statelor membre, dar și din partea Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori (HotărâreaWild, și).
Potrivit art.136 Cod procedură penală, luarea și menținerea măsurii arestului preventiv se dispune pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Ori, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului nimic nu justifică un interes al judecării prezentei cauze cu inculpați în stare de arest preventiv.
Regula este judecarea inculpaților, pentru care funcționează, până la soluționarea definitivă a cauzei penale, prezumția de nevinovăție, în stare de libertate, judecarea acestora în stare de arest preventiv fiind excepția și numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile mai sus enunțate și dezvoltate.
În conformitate cu dispozițiile art.5 pct.3 din Convenția Europeană Drepturilor Omului, art.5 paragraf 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr.11: "orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraf 1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Deci, prevederile art.5 pct.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul celui arestat de a fi eliberat în cursul procedurii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unor infracțiuni este o condițiesine qua nonpentru regularitatea detenției, însă după o anumită de timp, aceasta nu mai este suficientă (HotărâreaW împotriva Elveției).
Curtea recunoaște că prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea infracțiunilor se poate provoca o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, totuși acest factor nu este pertinent și suficient dacă nu s-ar baza pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deținutului ar tulbura liniștea publică. În plus, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică continuă să fie efectiv amenințată.
O bănuială puternică privind comiterea de inculpați a unor infracțiuni grave poate justifica inițial detenția, totuși după o anumită perioadă ea nu mai este suficientă, fiind necesare alte motive care să justifice continuarea privării de libertate a inculpaților.
Curtea Europeană a apreciat că existența unor indicii grave de culpabilitate, deduse și din gravitatea faptelor și sancțiunea pe care o riscă persoana deținută, constituie elemente pertinente, dar acestea nu pot justifica o durată lungă a arestării preventive.
Curtea a admis faptul că gravitatea acuzațiilor poate justifica arestarea preventivă a unei persoane, însă după un timp, menținerea acesteia în stare de detenție nu se mai justifică pe simplul motiv al gravității faptelor de care este acuzat inculpatul.
Prin impunerea obligației pe durata luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, ceea de a se prezenta ori de câte ori este chemat la instanțele de judecată, corelativ cu dispozițiile art.145/1 alin2, raportat la art.145 alin.3 Cod procedură penală, privind revocarea în caz de nerespectare cu rea-credință măsurilor impuse, sustragerea inculpaților de la judecată ar duce la luarea din nou a măsurii arestului preventiv.
Apoi, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pericolul de sustragere a inculpaților de la judecată trebuie să rezulte din probe certe, iar nu din simple presupuneri și deducții ale organelor judiciare (împotriva Germaniei și împotriva Austriei).
Curtea a recunoscut compatibilitatea acestui motiv cu art.5 paragraful 3 din Convenție, însă a făcut unele precizări în legătură cu circumstanțele care să justifice invocarea sa.
Curtea a statuat că deși gravitatea pedepsei pe care o riscă cel arestat poate fi de natură a-l determina să se sustragă de la judecată, acest risc se diminuează pe măsura prelungirii arestări. Însă gravitatea pedepsei nu poate justifica singură lungi perioade de detenție (împotriva Rusiei, hotărârea din 08.02.200, împotriva Bulgariei, hotărârea din 26.07.2001).
Inculpații sunt arestați de către Tribunalul Bacău, în baza mandatelor de arestare preventiv, la data de 04.05.2008, iar în urma tuturor prelungirilor și menținerilor stării de arest preventiv a respingerii cererilor de recurs formulate la fiecare termen, această stare de arest preventiv a fost executată continuu, neîntrerupt, inculpații aflându-se în stare de arest preventiv vreme de un an și cinci luni.
Curtea Europeană nu acceptă invocarea de o manieră generală și abstractă a necesității anchetei, respingând orice trimiteri la formule stereotipe. Menținerea măsurii arestului preventiv trebuie analizată și din perspectiva realizării unei proporționalități între privarea inculpatului de un drept fundamental, dreptul la libertate și asigurarea prezenței acestuia la judecarea cauzei (Hotărârea Ambruszkiewicz împotriva Poloniei). În această hotărâre Curtea a aplicat testul proporționalității detenției atunci când a analizat dacă arestarea preventivă a inculpatului era strict necesară pentru a asigura prezența sa la proces și a apreciat că alte măsuri, mai puțin severe, ar fi fost suficiente în acest scop.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publică la săvârșirea lor, pot da naștere unui pericol pentru ordinea publică care să justifice arestarea preventivă pentru o durată de timp, care trebuie să fie rezonabilă și care nu trebuie confundat cu termenul rezonabil prevăzut de art.6 din Convenție, ce se referă la soluționarea unei cauze, dar tot aceasta a statut că acest motiv nu poate fi considerat pertinent și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deținute ar crea un pericol real pentru ordinea publică, pericol care trebuie să fie identificat și justificat de organul judiciar (împotriva Franțeiși hotărâreaDumont-Maliverg contra Franța, din 31.mai.2005).
Menținerea stării de arest a intimaților-inculpați poate fi justificată numai dacă ar exista indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea individuală (hotărârea Labita împotriva Italiei,împotriva Austrieișiîmpotriva Lituaniei).
Apărarea ordinii publice, este pertinent și suficient numai dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că punerea în libertate a inculpaților ar tulbura în mod real ordinea publică.
Detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv amenințată, întrucât continuarea detenției nu trebuie să servească pentru a anticipa o eventuală pedeapsă privativă de libertate.
Analizând menținerea măsurii arestului preventiv din perspectiva art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, proclamând dreptul la libertate, scopul articolului menționat este de a asigura că nici o persoană să nu fie privată de libertate în mod arbitrar și peste un termen apreciat ca rezonabil ( Amuur vs. Franța).
În mai multe cauze Curtea europeană a arătat că avantajele pe care le prezintă detenția preventivă sunt cunoscute și nu pot fi negate: să împiedice persoana suspectă să fugă, să evite distrugerea unor probe, să împiedice săvârșirea unor noi infracțiuni, sau, eventual, să-l protejeze împotriva furiei publicului sau a victimei. Dar adversarii detenției preventive nu încetează să afirme că aceasta prezintă și numeroase inconveniente: reprezintă o atingere adusă prezumției de nevinovăție, produce o ruptură de mediul familial și profesional și poate constitui un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească.
Curtea a precizat care este principiul general în această materie: "detenția preventivă trebuie să aibă un caracter de excepție, starea de libertate fiind starea normală și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă" (cazul f contra Germania, hotărârea din 27.iunie.1968).
În baza art.5 paragraful 3, autoritățile judiciare sunt obligate să se asigure că deținerea unei persoane nu depășește o perioadă rezonabilă ( împotriva, hotărârea din 23.09.2008,împotriva Poloniei, hotărârea din 16.09.2008).
S-a pus problema interpretării noțiunii de "limite rezonabile". Pentru înțelegerea acestei noțiuni s-a arătat că trebuie explicată legătura dintre limitele rezonabile ale detenției preventive și dispoziția asemănătoare cuprinsă în art.6 paragraful 1, respectiv intervalul de timp rezonabil în care trebuie judecată o cauză.
Cu privire la aceasta, Curtea în cauza Stogmuler împotriva Austriei, arată că: "dispoziția din art.6 paragraful 1 se întinde asupra tuturor justițiabililor și are ca scop să îi protejeze împotriva duratei excesive a procedurii; în materie penală, ea vizează în mod special se evite prelungirea pe u durată prea mare de timp a incertitudinii cu privire la soarta inculpatului; Art.5 paragraful 3 se referă la persoanele aflate în detenție preventivă. El cere o diligență sporită pentru procedurile de acest timp. Tocmai din acest punct de vedere intervalul prevăzut de art.5 se deosebește de cel prevăzut de art.6. Pe de altă parte însă, chiar dacă durata instrucției penale nu depășește limitele considerate rezonabile, cea a detenției o poate face."
Referindu-se la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia CEDO din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau "o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).
În această privință, Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de "acuzație penală" în sensul art.6 alin.1 din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de "urmări importante" privitoare la situația învinuitului (decizia CEDO din 25 mai 1998 cauzaHozee Olandei).
Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauzaEckle contra Germaniei).
În materia măsurilor preventive, așa cum se arăta, un document internațional care stă la baza reglementărilor din legislațiile procesual penale europene este Convenția Europeană a Drepturilor Omului (), iar din prevederile sale una din ideile generale care se degajă este că privațiunea de libertate poate fi înlocuită, în anumite condiții legale, cu alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfășurare a cauzei penale fără menținerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat, incusiv prin luarea unei alte măsuri preventive neprivative de libertate.
Cu alte cuvinte, în cazul proceselor lungi (cum în mod evident este și situația în cauza dedusă judecății), chiar și în condițiile în care durata mare nu poate fi reproșată autorităților, ceea ce în cauza dedusă judecății, așa cum se arăta, sunt numeroase și lungi perioade de inactivitate imputabile organelor judiciare (Curtea europeană nu se referă doar la instanțele de judecată, ci la toate organele statului care sunt implicate într-un fel sau altul în desfășurarea procesului penal), organele judiciare au obligația să verifice periodic dacă nu cumva ar putea supune inculpatul la alte măsuri preventive, mai puțin dure decât arestarea.
Un astfel de examen trebuie realizat in concreto, autoritățile judiciare având obligația de a motiva concret și la obiect de ce doar privarea de libertate este unica măsură preventivă care se poate lua, o motivare cu caracter general nefiind considerată suficientă.
Așadar, în baza art.139 Cod procedură penală, instanța a apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea, prelungirea și menținerea măsurii arestării preventive pentru toți cei trei inculpați s-au schimbat, ordinea publică nu mai este atât de grav amenințată ca atunci când s-a dispus luarea măsurii, la data de 04.05.2008.
În condițiile în care inculpații nu vor respecta obligațiile stabilite de instanță, se va face aplicarea dispozițiilor art.145/1 alin.2, cu art.145 alin.3 Cod procedură penală, privind revocarea acestei măsuri și arestarea preventivă a acestora.
Desigur că nu se poate nega gravitatea infracțiunilor de care sunt învinuiți inculpații, însă trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul nu a exclus aceste infracțiuni din categoria celor pentru care inculpații pot fi puși în libertate, iar potrivit art.5 pct.3 și art.6 pct.1 din, aceștia au dreptul de a fi judecați într-un termen rezonabil sau eliberați în cursul procedurii de judecată, în situația în care judecarea cauzei este amânată (sau suspendată) o perioadă îndelungată.
Instanța europeană a constatat o violare a acestei obligații a statului chiar și în cazul unor fapte extraordinar de grave, precum cea din afacerea, care a implicat răpirea, molestarea și uciderea mai multor copii ( Lelievre contra Belgia, hotărârea din 08.11.2007).
În temeiul art.139 alin.1 Cod procedură penală, a înlocuit măsura arestului preventiv luată împotriva inculpaților HG, G, și cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
Împotriva încheierii menționate, în termen legal a declarat recurs procurorul, în condițiile art. 3854alin.1, raportat la art. 366 Cod procedură penală, arătând în scris că temeiurile avute în vedere la menținerea stării de arest preventiv a inculpaților nu au dispărut, pericolul social concret pe care îl prezintă lăsarea în libertate a acestora nefiind diminuat, chiar dacă de la luarea măsurii preventive a trecut o perioadă de 1 an și 5 luni, iar măsura arestării preventive este în continuare necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, vizând împiedicarea inculpaților HG, G, de a influența depozițiile părților vătămate.
Astfel, se apreciază că din probatoriul administrat în cauză rezultă fără dubiu că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, prev. de art. 148 lit. a,c, e Cod procedură penală, nu au dispărut, neputându-se neglija atitudinea inculpaților de a se sustrage urmăririi penale, atitudinea acestora de a influența - chiar dacă prin persoane interpuse (membri ai familiilor lor) - părțile vătămate și martorii audiați în cauză, și delegarea atribuțiilor de continuare a activității infracționale către alte persoane rămase în Spania, chiar în condițiile în care aceștia au fost cercetați și arestați pentru fapte similare de către autoritățile spaniole. Consideră că aceste aspecte rezultă cu prisosință din probatoriul administrat în cauză, respectiv din declarațiile părților vătămate, coroborate cu declarațiile martorilor, cu procesele verbale de redare în formă scrisă a convorbirilor telefonice interceptate autorizat, cu transferurile bănești existente pe numele inculpaților, cu rezultatele comisiei rogatorii efectuate cu autoritățile spaniole.
De asemenea, se consideră că temeiul prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală subzistă, chiar dacă de la luarea măsurii preventive a trecut o perioadă de 1 an și 5 luni, perioadă în care nu s-a realizat judecarea definitivă a cauzei, datorită gravității deosebite a faptelor ce fac obiectul cauzei, datorită rezonanței sociale a acestora, datorită amplorii și complexității activității infracționale desfășurate de inculpați și, nu în ultimul rând, datorită atitudinii adoptate de aceștia, de negare a faptelor imputate.
Astfel, pericolul social al faptelor de trafic de persoane, cu atât mai mult comise în cadrul unui grup infracțional organizat, constă în împrejurarea că fac din exploatarea sexuală a unei alte persoane o sursă ilicită de câștig și de procurare a mijloacelor de trai, provocând o gravă tulburare în desfășurarea relațiilor de conviețuire socială și constituind un teren favorabil pentru săvârșirea altor fapte grave.
Având în vedere faptul că aceste infracțiuni aduc atingere unora dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv demnității umane și, chiar sănătății persoanelor, reprezentă una dintre cele mai grave forme de manifestare a criminalității organizate.
socială a faptelor reprezintă unul din criteriile importante de apreciere a pericolului social concret, în sensul art. 148 lit. f Cod procedură penală se consideră că în cazul de față aceasta este evidentă, cu atât mai mult cu cât parte dintre victime se află încă pe teritoriul altor state, la dispoziția altor traficanți, în legătură cu inculpații din prezenta cauză.
Se consideră că prin lăsarea în libertate a inculpaților, în aceeași comunitate cu victimele, s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță, atât în rândul acestora (vizând actele de încercare de influențare a părților vătămate de către mama inc. și HG G și concubinele acestora), cât și în rândul opiniei publice, fapt ce ar avea repercusiuni negative asupra finalității actului de justiție.
In aprecierea persistenței pericolului pe care îl prezintă pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpaților, trebuie subliniat faptul că jurisprudența a statuat permanent că, în măsura în care dreptul național recunoaște, anumite infracțiuni pot suscita - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice - o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă (cauzaLetellier contra Franței).
Având în vedere gravitatea faptelor pentru care sunt cercetați inculpații, prin natura lor și consecințele produse, prin modalitățile de săvârșire - prin înșelăciune și amenințare - se consideră că pericolul social pe care îl prezintă lăsarea libertate a inculpaților este cert și acesta vizează în mod special denaturarea adevărului judiciar și prejudicierea actului de justiție prin posibilitatea influențării depozițiilor victimelor, chiar și fără acțiunea de determinare, doar prin sentimentul de insecuritate creat acestora prin punerea în libertate a inculpaților.
In ceea ce privește motivarea dispoziției instanței prin depășirea "termenului rezonabil", se precizează că jurisprudența a statuat că în aprecierea acestuia criteriile sunt: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente.
În cauza de față, raportând complexitatea și particularitățile cauzei la atitudinea procesuală de negarea a faptelor adoptată de inculpați (care au formulat numeroase cereri de probatorii ce au condus la amânarea cauzei), se apreciază că nu s-a depășit termenul rezonabil.
În același sens s-a pronunțat și Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei prin recomandarea Nr. care 1-a punctul 3 prevede că detenția provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârșit o infracțiune și sunt motive serioase a se crede că există unul dintre următoarele pericole: acela de a fugi, acela de a obstrucționa cursul justiției ori acela de a comite o nouă infracțiune gravă.
Punctul 4 al recomandării sus-menționate arată în plus că, dacă existența nici unuia dintre pericolele enunțate nu a putut fi stabilită, detenția provizorie s-ar putea justifica în mod excepțional în anumite cazuri în care se comite o infracțiune gravă.
Prin prisma probatoriului administrat în cauză până în prezent se apreciază că în speță sunt întrunite cumulativ toate condițiile sus-menționate, prevăzute atât de legislația națională prin prevederile Codului d e procedură penală în vigoare, cât și de dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește menținerea stării de arest preventiv a inculpaților HG, G,.
In consecință, apreciind că din aceleași motive și cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G, este neîntemeiată, s-a solicitat respingerea acesteia.
Instanța de control judiciar, examinând încheierea atacată în baza art. 38514 Cod procedură penală, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, în raport de motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, conform art. 3856, alin.3Cod procedură penală, constată următoarele:
Inculpații HG, și G au fost arestați preventiv în cursul urmăririi penale prin încheierea pronunțată de judecător la data de 04.05.2008, în dosarul nr- al Tribunalului Bacău. S-a reținut că sunt suficiente probe și indicii temeinice în sensul dispozițiilor art. 143 și 68/1 Cod procedură penală că ar fi săvârșit infracțiunile prevăzute de art. 12, alin.1,2, lit. a, art. 13, alin. 1 și 3 din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 13 Cod penal și art. 7 alin. 1 și 3 din Legea nr. 39/2003.
De asemenea, judecătorul a considerat că luarea măsurii preventive este întemeiată pe incidența temeiurilor de arestare prevăzute de art. 148, alin.1, lit. a,c,e și f Cod procedură penală, reținând că există date și indicii temeinice că inculpații, prin persoane interpuse, vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea de martori, de victime, aspecte care se relevă din însăși declarațiile persoanelor audiate în cauză.
Mai mult decât atât infracțiunile de trafic de persoane au un pericol social sporit, iar lăsarea în libertate a persoanelor, pentru care există probe și indicii temeinice de vinovăție, creează o stare de insecuritate și de revoltă în rândul societății.
De asemenea potrivit dispozițiilor art. 5 din și art. 23 din Constituție măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice a crede în necesitatea de a împiedica să se săvârșească o anumită infracțiune fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.
Raportându-ne la aceste text de lege apreciem că infracțiunile pt. care s-a solicitat arestarea inculpaților prezintă o gravitate sporită, faptele săvârșite de aceștia având rezonanță în rândul opiniei publice și determinând reacție negativă a acesteia față de împrejurarea că persoane asupra cărora planează astfel de acuzații sunt judecate în stare de libertate.
Deși cu prilejul audierii in instanța, inculpații au negat comiterea faptelor reținute în sarcina lor, declarațiile acestora sunt confuze, contradictorii, echivoce, și de natură să inducă în eroare asupra situație de fapt reale în cauză, tribunalul apreciază ca datele si indiciile existente până în acest moment,de asemenea, conținutul interceptărilor telefonice relevă și îi plasează pe aceștia în câmpul infracțional și confirmă faptul că infracțiunile pentru care sunt cercetați prezintă un grad de pericol social extrem de ridicat.
Apărările formulate de inculpați prin apărătorul lor ales, in sensul ca nu exista probe care sa justifice arestarea acestora și că nu cunosc părțile vătămate, că nu au nici o legătură cu acestea, nu pot fi primite de către instanța in contextul in care rezulta neechivoc condițiile concrete in care s-a desfășurat activitatea celor trei inculpați si mai mult decât atât, din actele dosarului reiese în mod indubitabil existenta si persistenta unor indicii grave de vinovăție, ce constituie conform jurisprudenței O "factori pertinentei care legitimează o detenție provizorie"; măsura arestării preventive a inculpaților fiind astfel conforma scopului instituit prin art. 5 al.
Având în vedere caracterul grav al faptelor comise de inculpați periculozitatea acestora, care rezidă și din pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile descrise, precum și împrejurarea că din probatoriul administrat în cauză rezultă că activitatea infracțională s-a desfășurat începând cu anul 2005 și până în prezent, persoanele inculpaților, și atitudinea de disimulare magistrală a acestora, contradicțiile dintre declarațiile lor, precum și negarea realității evidente, precum și indiciile existente în cauză, care relevă că aceștia fac parte dintr-o rețea constituită dintr-un număr mai mare de persoane și pentru care în prezent se efectuează cercetări, tribunalul a apreciat că propunerea de arestare preventivă formulată în cauză este fondată.
Prin încheierea din data de 07.05.2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BACĂU, ca instanță de recurs, a confirmat cu efecte definitive luarea arestului preventiv, constatând-o ca legală și temeinică pentru aceleași motive arătate de prima instanță, arătând că până în acest stadiu al cercetărilor există date și indicii că inculpații au săvârșit infracțiuni grave pentru care legea prevede pedepse cu închisoarea mai mare de 4 ani și probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică în raport de natura faptelor săvârșite.
Ulterior privarea de libertate a fost prelungită succesiv cu câte 30 de zile, în baza art. 159 Cod procedură penală, până la trimiterea sa în judecată prin rechizitoriu.
La primirea dosarului de la procuror și în tot cursul judecății până la acest moment, în baza art. 160 Cod procedură penală, raportat la art. 3001Cod procedură penală și art. 160 Cod procedură penală, instanța a verificat periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive, de fiecare dată dispunând, prin încheieri confirmate de instanța de recurs, menținerea măsurii, întrucât temeiul prevăzut de art. 148, alin.1, lit. a,c,e și f Cod procedură penală impune în continuare privarea de libertate a inculpaților.
Prin sentința penală nr. 67/D/17.02.2009 a Tribunalului Bacău inculpații au fost condamnați la pedepse principale rezultante de 8 ani închisoare, inculpatul, și 6 ani închisoare ceilalți doi inculpați.
Prin decizia penală nr. 87/30.06.2009 a Curții de APEL BACĂUa fost desființată prima sentință, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bacău, cu menținerea arestului preventiv și a celei mai mari părți din probatoriul administrat.
Cauza a fost din nou înregistrată de Tribunalul Bacău la data de 03.08.2009, sub nr-, ulterior -, starea de arest preventiv fiind menținută la datele de 04.08.2009 și 17.09.2009.
Nu același lucru a dispus prima instanță și prin încheierea recurată, cea din 30.10.2009, după ce a amânat pronunțarea din data de 22.10.2009, dată la care a dispus și citarea a patru părți vătămate.
În dezacord cu prima instanță, Curtea de APEL BACĂU apreciază că nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv și nu se impune înlocuirea acesteia cu altă măsură preventivă, motivarea cuprinsă în încheierea recurată nefiind corespunzătoare situației procedurale și probatorii în care se află dosarul.
Libertatea individuală este expresia constituțională a stării naturale umane. Societatea are obligația de a respecta și proteja libertatea omului și de a lua măsuri de restrângere a libertății individuale doar în condițiile strict prevăzute de lege.
Măsurile preventive își găsesc temeiul în nevoile create de interesul superior al realizării procesului penal, interes evidențiat în legea procesual penală prin dispozițiile art. 136 Cod procedură penală, în care se arată că acestea se iau pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Alegerea și, evident, menținerea măsurii preventive se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte situații privind persoana celui arestat.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, raportat la prevederile și jurisprudența, rezultă că menținerea măsurii arestului preventiv a inculpaților este conformă cu aceste dispoziții, aceasta neînsemnând că prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpatul nu funcționează până la soluționarea definitivă a cauzei penale.
Curtea consideră că, prin gravitatea lor particulară, prin reacția publicului la săvârșirea infracțiunilor pentru care sunt judecați inculpații și pentru care există indicii grave de culpabilitate, precum și prin gravitatea sancțiunii pe care o riscă persoanele deținute, s-a provocat o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, acest factor fiind pertinent și suficient și la acest moment, ordinea publică continuând să fie efectiv amenințată, chiar și la 1 an, 6 luni de la data arestării.
Gravitatea actelor pentru care sunt judecați inculpații este evidentă, acest lucru fiind, de altfel, temeiul principal al duratei mari în care recurenții au fost arestați preventiv și al pedepselor aplicate de prima instanță prin sentința penală susmenționată. În acest sens, este semnificativ că motivele desființării ei sunt legate de vicii de procedură, mai puțin de lipsa de vinovăție.
Pe de altă parte, persoana arestată preventiv are dreptul la o durată rezonabilă a procedurii, în conformitate cu dispozițiile art. 293 Cod procedură penală și cu garanțiile oferite de art. 5, paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, nivelul de protecție asigurat fiind unul ridicat în raport de cauzele penale în care inculpatul nu este arestat preventiv, cu atât mai puțin în cazul dosarelor civile, tocmai datorită efectelor importante pe care le presupune o astfel de stare.
În mod corect prima instanță a verificat termenul rezonabil al deținerii, greșită fiind însă în concluzia că a fost depășit.
În acest sens este de observat că printre temeiurile detenției provizorii se numără și cel prevăzut la art. 148, lit. e Cod procedură penală, respectiv, exercitarea de presiuni față de persoanele vătămate.
În același timp se constată că motivele desființării în apel și de amânare a judecății cauzei, la prima instanță, țin tocmai de audiere a persoanelor vătămate, presupusele victime ale traficului cu ființe umane, declarațiile lor, în acest gen de cauze, având o greutate însemnată, realitatea celor ce vor fi afirmate impunându-se a nu fi alterată prin temerile care, prin lăsarea în libertate a inculpaților, pot fi insuflate acestora.
În consecință, raportat fie și numai la acest aspect, rezonabilitatea duratei detenției nu poate fi apreciată ca depășită, victimele fiind citate la organul judiciar pentru a da declarație.
Pentru aceste motive se impune casarea încheierii recurate și menținerea stării de arest a inculpaților.
În ceea ce privește cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de recurentul G, fără a mai face referiri detaliate raportat la contradicția dintre soluțiile pronunțate de prima instanță, Curtea de Apel constată că este nefondată.
Încercarea de a zădărnici aflarea adevărului, așa cum s-a arătat mai sus, a constituit unul din temeiurile arestării preventive.
În condițiile în care mai sunt de audiat persoanele vătămate, acest imperativ se regăsește în actualul stadiu procesual al dosarului.
Prin urmare, în rejudecare, și această cerere va fi respinsă în baza art. 1608a, alin.b Cod procedură penală.
În baza art. 192, alin.2 Cod procedură penală, va obliga recurentul G la 200 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Văzând și dispozițiile art. 192, alin.3 Cod procedură penală;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art.38515, pct.2 lit. d Cod procedură penală, admite recursul formulat de Parchetul de pe lângă - DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău, împotriva încheierii pronunțate la data de 30.10.2009, în dosarul nr- al Tribunalului Bacău.
Casează încheierea penală recurată în totalitate și reține cauza spre rejudecare.
În baza art. 3002Cod procedură penală, coroborat cu art.160, alin.3 Cod procedură penală, menține măsura arestului preventiv pentru inculpații HG, și
În baza art.1608a, alin.6 Cod procedură penală, respinge cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G, ca nefondată.
În baza art. 192, alin.2 Cod procedură penală, obligă inculpatul G la plata a 200 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
În baza art.192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.11.2009, în prezența inculpaților aflați în stare de arest.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Crîșmaru Gabriel, Anti Silviu Adrian Bogdan
GREFIER,
a
Red.înch.
Red. -
Tehnored. - 3 ex.
5.11.2009
Președinte:Crîșmaru GabrielJudecători:Crîșmaru Gabriel, Anti Silviu Adrian Bogdan
