Plangere impotriva rezolutiei procurorului. Decizia 117/2010. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA NR.117
Ședința publică din data de 5 februarie 2010
PREȘEDINTE: Gabriela Diaconu
JUDECĂTOR 2: Cristina Georgescu
JUDECĂTOR 3: Dan Andrei
Grefier: -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de inculpatul, fiul lui și, născut la 01.01.1956 în comuna Cărbunești, județul P, domiciliat în Râmnicu S,-, județul B, împotriva deciziei penale nr.298/17 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău și a sentinței penale nr.197/12.06.2009 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Sărat, prin care, în baza art.244 alin.2 penal cu aplicarea art.63 penal a fost condamnat inculpatul la 8.000 lei amendă penală. S-a atras atenția inculpatului conform art.63/1 penal, iar inculpatul a fost obligat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
La apelul nominal făcut la prima strigare a cauzei, în ședință publică, au lipsit părțile, motiv pentru care Curtea a dispus lăsarea cauzei la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei au lipsit recurentul-inculpat și intimatul-parte vătămată
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu are excepții de invocat și nici cereri de formulat.
Curtea,constată că nu mai sunt alte chestiuni prealabile și în temeiul art.385/13 pr.penală, acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul în dezbateri, pune concluzii de respingere ca nefondat a recursului declarat de inculpatul împotriva deciziei penale nr.298/17 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău și a sentinței penale nr.197/12.06.2009 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Sărat, întrucât hotărârile pronunțate sunt legale și temeinice iar motivul invocat de recurent este neîntemeiat, deoarece în cauză este vorba de condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de sustragere de sub sechestru prev. de art.244 alin.2 penal, după admiterea recursului împotriva soluției pronunțate de prima instanță, cauza fiind reținută spre rejudecare. În aceste condiții critica este neîntemeiată deoarece potrivit art.278/1 pct.8 lit.c pr.penală, instanța care reține cauza spre rejudecare este sesizată prin plângerea persoanei care a făcut plângerea împotriva personalelor conform art.278/1 alin.1 pr.penală. De asemenea, executorul judecătoresc poate pune sub sechestru orice bun care se găsește în posesia debitorului fiind considerat că aparține acestuia iar actele săvârșite de către inculpat au fost corect calificate, fiind sancționate de instanța de fond la pedeapsa cu amendă penală, iar instanța de apel a admis apelul parchetului, dispunând suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 1 an, conform art.81 penal.
Pe cale de consecință, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca legale și temeinicie a deciziei penale nr.298/17 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău și a sentinței penale nr.197/12.06.2009 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Sărat.
CURTEA,
Asupra recursului penal de față,
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penala nr.197/12.06.2009 Judecătoria Râmnicu Sărat a dispus condamnarea inculpatului, fiul lui și, născut la data de 1.01.1956 în comuna, jud P, domiciliat în Rm.S-, județul B, la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 8.000 lei( opt mii lei ) pentru comiterea infractiunii de sustragere de sub sechestru, prev.de art.244 alin.2 Cod penal.
S-a făcut aplicarea disp.art.63 cod penal și art.63/1 cod penal.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, pe baza probelor administrate, că inculpatul, în calitate de administrator al SC SRL Rm.S a încheiat un contract de arendă cu numitul pentru un teren aparținând acestuia din urma.
Deoarece inculpatul nu a respectat obligatiile contractuale, creditoarul, moștenitoarea lui s-a adresat Biroului executorului judecatoresc G, cu solicitarea de a se pune în executare contractul de arendă. Executorul judecătoresc a declanșat executarea silită și a procedat la sechestrarea unui autoturism Ford Focus, bun ce fost lăsat în custodia debitorului, întocmindu-se în acest sens actele de executare.
S-a mai reținut de prima instanță că, inițial, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală motivat de faptul că bunul sechestrat fusese anterior gajat în favoarea Râmnicu
Împotriva acestei soluții de neurmărire penală a formulat plângere executorul judecatoresc, plângere care a fost respinsă de prima instanță, însă instanța de recurs a casat hotărârea primei instanțe, desființând soluția de neurmarire penală și a trimis cauza primei instanțe pentru a se pronunța asupra infractiunii de sustragere de sub sechestru, comisă de către făptuitorul- la acea dată-.
Potrivit deciziei instanței de control judiciar, prima instanță a procedat la administrarea probatoriilor în cauză, iar din coroborarea acestora a reținut vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii de sustragere de sub sechestru. În acest sens, instanța de fond a apreciat că bunurile constituite gaj pot fi în mod legal sechestrate, urmând ca la distribuirea prețului să se țină cont de prioritatea creanțelor, sechestrul aplicat de executor fiind așadar un sechestru legal instituit, iar fapta custodelui de a înstrăina bunul sechestrat constituie infracțiunea de sustragere de sub sechestru prev.de art.244 alin.2 Cod penal.
La individualizarea pedepsei, pe lângă criteriile generale de individualizare s-a avut în vedere atitudinea nesincera a inculpatului care a lipsit de la judecată.
Impotriva sentinței pronunțate de prima instanță, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului, au declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Judecatoria Râmnicu S și inculpatul.
In apelul parchetului, hotărârea primei instanțe a fost criticată pe motiv de nelegalitate și netemeinicie, susținându-se că în mod nelegal instanța a procedat la judecarea cauzei în condițiile în care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală față de inculpat, potrivit art.9 alin.2 Cod pr.penala.
De asemenea, s-a mai susținut că prima instanță, dispunând condamnarea inculpatului, a ignorat faptul că sechestrul nu a fost în mod legal instituit, deoarece autoturismul a fost înstrăinat la data de 1.08.2005, iar sechestrul a fost aplicat ulterior înstrăinării, respectiv la data de 23.08.2005 și mai mult, sechestrul s-a aplicat pe un bun gajat.
Un ultim motiv de apel îl constituie lipsa calității executorului judecătoresc de persoană vătămată, invocându-se în acest sens că acesta a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează aplicarea sechestrului și că prin promovarea plângerii împotriva soluției de neurmărire penală, executorul judecătoresc a încercat să-și ascundă lipsurile din propria activitate.
Inculpatul a achiesat la motivele de apel formulate de procuror și în subsidiar a solicitat reindividualizarea modalității de executare a pedepsei, motivat de starea precară a sănătății sale.
Prin decizia penală nr.298/17.12.2009 Tribunalul Buzău a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat și de inculpatul, a desființat în parte în latură penală sentința, în sensul că a înlăturat art.63/1 cod penal și, în baza art.81 cod penal, a dispus suspendarea condiționata a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 1 an.
S-au aplicat disp.art.359 cod pr.penală menținându-se restul dispozițiilor sentinței penale.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că nu sunt fondate criticile invocate de către parchet privind greșita condamnare a inculpatului, deoarece în cazul procedurii instituite de art.278/1 Cod pr.penală nu este necesară punerea în mișcare a acțiunii penale, așa cum este prevăzut la art.9 alin.2 cod pr.penala.
Art.278/1 pct.8 lit.c cod pr.penala dă posibilitatea instanței să rețină cauza spre rejudecare, iar potrivit art.278/1 pct.9 cod pr.penală, actul de sesizare îl constituie plângerea persoanei la care se refera alin.1/1, act ce suplinește rechizitoriul procurorului (art.262 pct.1 cod pr.penala) instanța fiind astfel în mod legal investită.
De asemenea, nici critica cu privire la modalitatea de aplicare a sechestrului asigurator nu a fost apreciată ca întemeiata, în acest sens argumentându-se că executorul judecătoresc poate pune sub sechestru orice bun care se găsește în posesia debitorului, fiind considerat că aparține acestuia.
Faptul că un bun sechestrat a fost anterior gajat pentru garantarea executării unei obligații nu are relevanta, urmând ca la determinarea prețului să fie mai întâi îndestulat creditorul gajat și daca mai rămâne vreo suma-creditorul chirografar-in speța creditorul.
vânzare a autoturismului de fiica inculpatului către o societate la care aceasta este asociat și administrator nu duce la concluzia că sechestrul a fost aplicat nelegal.
Noul dobânditor al bunului avea posibilitatea să constate în instanță actele de executare și să facă dovada proprietății asupra bunului ori, la data aplicării sechestrului, nimeni nu a invocat faptul că bunul nu aparține debitorului.
Infracțiunea prev.de art.244 cod penal nu se încadrează între acelea pentru care urmărirea penală se face la plângerea unei anumite persoane.
Ori, în speță plângerea ca mod de sesizare, poate fi făcută de orice persoană care a constatat săvârșirea unei infracțiuni și cu atât mai mult executorul judecătoresc care a instituit sechestrul, infracțiunea fiind cuprinsa in titlul infracțiuni contra autorității.
Așadar, instanța de control judiciar a constatat că soluția de condamnare a inculpatului este legală, însă a apreciat că apelurile sunt fondate în ceea ce privește la individualizarea pedepsei, deoarece nu s-au avut in vedere actele medicale depuse de instanța de control judiciar din care rezulta ca inculpatul a suferit o interventie chirurgicala iar afectiunile inscrise in actul medical sunt destul de grave,afectand profund starea de sanatate a acestuia. impunându-se deci suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, în privința greșitei sale condamnări, depunând motive scrise de recurs, prin care a susținut, în esență, că în mod greșit s-a dispus condamnarea sa.
Astfel, un prim motiv de recurs îl constituie încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează legala sesizare a instanței, caz reglementat de art.385/9 pct.2 pr.penală, susținându-se că soluția de condamnare s-a dispus fără ca în prealabil să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului, conform art.9 pr.penală, măsură ce era obligatorie în raport de faptul că infracțiunea prev. de art.244 penal este supusă regimului oficialității, acțiunea penală punându-se în mișcare din oficiu și nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Tot din acest punct de vedere, s-a mai susținut că executorul judecătoresc nu avea calitate procesuală pentru a sesiza organul de urmărire penală și mai apoi instanța de judecată, această calitate aparținând, în raport de conținutul incriminării prevăzute în art.244 penal, în mod exclusiv statului prin instituțiile sale.
În raport de aceste critici, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
C de-al doilea motiv de recurs este cel prevăzut de art.385/9 pct.3 pr.penală - instanța nu a fost constituită în mod legal și vizează încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează incompatibilitatea judecătorilor, arătându-se că în cauză exista cazul de incompatibilitate prevăzut de art.47 alin.2 penal în ceea ce privește pe judecătorul care a soluționat în primă instanță cauza, pronunțând soluția de condamnare.
Astfel, s-a susținut că acest judecător s-a pronunțat anterior în cadrul unei contestații la executare, ce a fost soluționată prin sentința civilă nr.113/02.02.2006 a Judecătoriei Buzău, sentință prin care s-a statuat faptul că actul de înstrăinare al autoturismului care face obiectul sustragerii de sub sechestru, reprezintă un act constituit pro cauza. Ca atare, judecătorul ce a dispus condamnarea, își exprimase deja părerea și nu a mai analizat probele administrate în cauza de față. Deși recurentul a formulat cerere de recuzare a judecătorului în cauză, în mod nelegal, s-a dispus respingerea acestei cereri.
Raportat la acest motiv de recurs, s-a solicitat casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei la prima instanță pentru a se proceda la soluționarea acesteia în complet legal constituit.
În fine, cel de-al treilea motiv de recurs este cel prevăzut de art.385/9 pct.18 pr.penală și vizează faptul că soluția de condamnare a recurentului se bazează pe o gravă eroare de fapt și că sechestrul instituit asupra autoturismului marca Ford nu a fost legal aplicat.
Astfel, s-a susținut că prin contractul de vânzare cumpărare din 1.08.2005 autoturismul Ford a ieșit în mod definitiv din patrimoniul recurentului și ca atare la 23.08.2005, când a fost aplicat sechestrul, bunul nu mai era proprietatea acestuia, așa încât sechestrul nu a fost în mod legal aplicat, aspecte care au fost ignorate de prima instanță.
Din acest punct de vedere s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și achitarea recurentului-inculpat în baza art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit.a pr.penală, faptei lipsindu-i atât latura obiectivă, cât și latura subiectivă a infracțiunii.
Curtea, examinând hotărârile recurate, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, dar și din oficiu în limitele motivelor de casare, prevăzute de art.385/9 alin.3 pr.penală, constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare:
Instanțele au reținut în mod corect și complet situația de fapt și au realizat o justă interpretare și apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză, din care rezultă atât existența faptei în raport de care a fost sesizată instanța de judecată, cât și săvârșirea acesteia cu vinovăție, în forma cerută de lege, de către recurent.
Au fost avute în vedere înscrisurile depuse la dosarul de executare silită aflat pe rolul Biroului executorului judecătoresc G din Râmnicu S, respectiv contractul de arendă, încheierea Judecătoriei Râmnicu Sărat din data de 23 mai 2005 prin care s-a dispus începerea executării silite, procesele-verbale și somațiile, precum și publicațiile de vânzare întocmite de către executorul judecătoresc, adresa emisă la 21.11.2005 de către prin care s-a arătat faptul că autoturismul în cauză a fost gajat în favoarea acestei societăți bancare pentru garantarea unui credit, contractul de credit nr.23/20.06.2005, plângerile formulate de către executorul judecătoresc, declarațiile martorilor escu, declarațiile inculpatului.
Pe baza acestor mijloace de probă, în mod corect s-a reținut și rezultă că recurentul-inculpat, în calitate de custode al autovehiculului marca Ford, a scos acest bun de sub sechestrul care a fost în mod legal aplicat, de către executorul judecătoresc, astfel încât soluția de condamnare a acestuia pentru infracțiunea prev. de art.244 alin.2 penal, este legală.
Într-adevăr, urmare a încheierii unui contract de arendă de către SC SRL Râmnicu S, societate administrată de către recurent, creditorul acestui contract, s-a adresat executorului judecătoresc G din Râmnicu S solicitând punerea în executare silită a contractului, motivat de faptul că recurentul-inculpat nu și-a executat obligațiile contractuale.
Prin încheierea din 23 mai 2005 Judecătoria Râmnicu Sărata încuviințat începerea executării silite a contractului de arendă, astfel încât a fost declanșată această procedură ce a fost derulată de către executorul judecătoresc sus-menționat.
În decursul acestei proceduri, prin procesul-verbal încheiat la 23.08.2005 (fila 32 din dosarul de executare), executorul a instituit sechestru asupra unui autoturism marca Ford Focus cu număr de înmatriculare -, proprietatea societății creditoare, însă cu toate acestea, inculpatul nu și-a respectat obligațiile, astfel încât creditorul a solicitat executorului judecătoresc continuarea executării, prin vânzarea la licitație publică a autoturismului sechestrat.
Deoarece părțile nu au convenit asupra prețului bunului, s-a procedat în cursul executării silite la evaluarea prin intermediul unei expertize tehnice, iar apoi la 17.11.2005 a fost emisă prima publicație de vânzare a autoturismului fiind stabilit ca termen de vânzare data de 5.12.2005. La această dată, nefiind găsit la domiciliu debitorul, s-a amânat vânzarea pentru o dată ulterioară însă, la 18.12.2005 s-a comunicat executorului judecătoresc de către debitor faptul că autoturismul ce face obiectul vânzării fusese deja înstrăinat la 1.08.2005 către SC SRL Râmnicu S și din verificările efectuate s-a stabilit că acesta fusese gajat la 20.06.2005 în favoarea pentru garantarea unui credit contractat de către această societate comercială.
Este adevărat că în cauză au fost efectuate acte de urmărire penală finalizate prin rezoluția nr.1881/P/2005 din 18.07.2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului-recurent constatându-se faptul că în cauză sunt îndeplinite disp.art.10 lit.d pr.penală, prin aceea că bunul nu a fost în mod legal sechestrat, deoarece la data aplicării sechestrului acesta era gajat în vederea garantării unui credit.
În aplicarea disp. art.278 pr.penală, această rezoluție a fost menținută prin rezoluția nr.341/II/2/2006 a Primului procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat.
Soluția de neurmărire penală a fost atacată în instanță de către executorul judecătoresc, iar prin sentința penală nr.38/2.02.2007 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Sărat, definitivă prin decizia penală nr.187/13.04.2007 a Tribunalului Buzău, s-a admis plângerea, desființându-se soluțiile de neurmărire penală și trimițându-se cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale, indicându-se în acest sens mijloacele de probă și actele de urmărire penală ce urmau a fi efectuate.
După efectuarea acestora însă, s-a pronunțat o nouă soluție de neurmărire penală, respectiv rezoluția nr.1881/P/20055 din data de 28.02.2008 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, menținută prin ordonanța nr.93/II/2/2008 din data de 25.04.2008 a Prim procurorului acestui parchet.
S-a apreciat, din nou, că infracțiunea de sustragere de sub sechestru nu există deoarece sechestrul nu a fost în mod legal aplicat, dat fiind faptul că acesta a fost constituit ca o garanție în favoarea unei societăți bancare și că de asemenea, în cauză nu există nici infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută de art.271 penal, deoarece împotrivirea la executare nu a fost comisă de către inculpat prin acte de violență îndreptate împotriva executorului.
Aceste soluții de neurmărire penală au antrenat formularea unei noi plângeri, conform art.278/1 pr.penală, de către executorul judecătoresc G, prin sentința penală nr.207/03.06.2008 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Sărat fiind respinsă această plângere, însă prin decizia penală nr.256/17.09.2008 Tribunalul Buzăua admis recursul, precum și plângerea petentului, desființând sentința atacată precum și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale și trimițând cauza la prima instanță pentru a se proceda la soluționarea pe fond a acesteia, respectiv a se analiza vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii de sustragere de sub sechestru prev. de art.244 penal.
Așadar, primul motiv de recurs invocat de către inculpat este nefondat, atâta vreme cât sesizarea instanței de judecată a avut loc prin procedura instituită de art.278/1 pr.penală, mai exact prin pronunțarea soluției prevăzute de art.278/1 alin.8 lit.c pr.penală, de către Tribunalul Buzău.
Ori, în această situație, potrivit art.278/1 alin.9 pr.penală actul de sesizare a instanței îl constituie plângerea persoanei în cauză, deci în cazul de față, plângerea formulată de către executorul judecătoresc.
Câtă vreme plângerea persoanei în cauză este calificată de însăși textul de lege ca fiind un act de sesizare al instanței, este evident că nu se poate ignora această dispoziție legală care a stabilit caracterul acestei plângeri ca fiind un act de sesizare a instanței și deci, ca suplinind toate dispozițiile pe care le conține rechizitoriul, ca modalitate primară sau originară de sesizare a instanței.
De altfel, în literatura și practica judiciară, în mod constant s-a argumentat faptul că în procedura instituită de art.278/1 pr.penală, soluția prevăzută de art.278/1 alin.8 lit.c pr.penală, aceea de admitere a plângerii cu reținerea cauzei spre judecare, dă naștere la o modalitate specială de sesizare a instanței, secundară sau complementară, deoarece pe această cale instanța este sesizată prin plângerea persoanei în cauză și nu în mod obișnuit prin rechizitoriu, care constituie modalitatea principală de sesizare.
Așa fiind, cum sesizarea instanței de judecată a fost făcută în baza textului de lege, respectiv a art.278/1 alin.9 pr.penală, este evident că nu subzistă critica potrivit căreia instanța de judecată nu a fost sesizată în mod legal și nici aceea în care se susține că executorul judecătoresc nu avea calitate procesuală pentru a sesiza instanța de judecată, deoarece conform art.278/1 alin.1 pr.penală, plângerea împotriva soluției de neurmărire penală poate fi formulată de către persoana vătămată, precum și de orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate prin soluția de neurmărire penală dispusă. Or, executorul judecătoresc, al cărui sechestru a fost calificat, de către organul de urmărire penală ca fiind în mod nelegal aplicat, face parte din categoria persoanelor enumerate de art.278/1 alin.1 pr.penală, cărora legea le oferă legitimare procesuală activă pentru a promova astfel de plângeri.
C de-al doilea motiv de recurs, ce vizează încălcarea dispozițiilor legale referitoare la incompatibilitatea judecătorului care a soluționat cauza în primă instanță, este apreciat de asemenea ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că în cauză judecătorul care a dispus în primă instanță condamnarea recurentului inculpat, pronunțând sentința penală ce este atacată în prezent, a pronunțat anterior și sentința civilă nr.113/2.02.2006 a Judecătoriei Râmnicu Sărat. Prin această sentință, a fost respinsă contestația la executare formulată de către contestatoarea SC SRL Râmnicu S, societate administrată de către recurent, în contradictoriu cu intimata (creditoarea care a formulat cererea de punere în executare silită a contractului de arendă), contestație îndreptată împotriva procesului-verbal încheiat la 19.12.2005 de către executorul judecătoresc, apreciindu-se că această contestație a fost tardiv introdusă.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația la executare privind anularea publicației de vânzare emisă de executorul judecătoresc la 28.12.2005.
Însă, în ceea ce privește incompatibilitatea judecătorului, în cadrul procesului penal, dispozițiile ce reglementează această materie sunt de strictă interpretare.
Astfel, potrivit art.47 alin.2 pr.penală, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.
Din interpretarea acestor dispoziții, se desprinde concluzia că exprimarea părerii în legătură cu soluția care ar putea fi dată în cauză trebuie să aibă loc, pentru a se putea pune problema incompatibilității judecătorului, doar în cadrul unui proces penal în care se analizează existența faptei și vinovăția inculpatului.
În cauză însă, judecătorul respectiv și-a exprimat părerea asupra unor aspecte având legătură într-adevăr cu cauza de față, dar în cadrul unui proces civil, având ca obiect soluționarea unei contestații la executare îndreptate împotriva actelor emise de executorul judecătoresc.
Prin urmare, câtă vreme judecătorul s-a pronunțat în cadrul unui alt proces, de natură civilă, fără a analiza elementele prevăzute de art.17 penal, în raport de care, în cadrul procesului penal, se analizează antrenarea răspunderii penale a inculpatului, nu subzistă cazul de incompatibilitate prevăzut de art.47 alin.2 pr.penală.
O atare soluție se impune și în raport de interpretarea gramaticală a art.47 alin.2 pr.penală, respectiv din folosirea de către legiuitor a noțiunii de soluție care ar putea fi dată "în acea cauză" deci, de soluție care s-a pronunțat în cadrul unui proces penal, guvernat așadar de regulile procedurii penale și nu în cadrul unui proces supus normelor procedurii civile.
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, acela vizând eroare de fapt bazată pe faptul că autoturismul nu ar fi fost în mod legal sechestrat, Curtea constată că și acest motiv de recurs este nefondat, soluția de condamnare pronunțându-se pe baza unei juste interpretări a materialului probator administrat în cauză și a dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.244 alin.1 penal, constituie infracțiunea de sustragere de sub sechestru, sustragerea unui bun care este legal sechestrat, iar alineatul 2 al aceluiași text de lege reglementează modalitatea normativă a comiterii faptei de către custode, care reprezintă de fapt și o variantă agravată a aceleiași infracțiuni.
Ori, în cauză se observă că, sechestrul a fost aplicat asupra autoturismului în cauză prin procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la 23.08.2005, acest act întrunind toate condițiile legale pentru a produce efectele juridice cerute de lege.
În legătură cu conținutul constitutiv al infracțiunii în forma agravată, în doctrina și practica judiciară s-a stabilit că această circumstanță agravantă se referă la subiectul activ al infracțiunii care trebuie să aibă calitatea de custode al bunului, pentru existența acestei agravante neavând importanță faptul că acest custode este sau nu proprietarul bunului.
Practic, verificarea legalității sechestrului nu privește legalitatea de fond a acestuia ci legalitatea formală, adică respectarea dispozițiilor de formă vizând aplicarea sechestrului, care în cauza de față au fost pe deplin respectate prin aceea că bunul a fost indisponibilizat prin instituirea sechestrului de către executorul judecătoresc, persoană care avea calitatea să îl aplice și care a acționat în limitele competențelor sale legale, în cadrul unei proceduri de executare silită ce a fost declanșată prin dispoziția instanței de judecată competentă.
Așa dar, atâta vreme cât calitatea de custode a inculpatului a fost instituită cu respectarea condițiilor de formă cerute de lege, existența sau inexistența proprietății custodelui asupra bunului în cauză este lipsită de relevanță în planul răspunderii penale a acestuia, cu atât mai mult cu cât infracțiunea dedusă judecății are ca obiect juridic special relațiile sociale privitoare la autoritatea organului îndreptățit să aplice acest sechestru, infracțiunea fiind inclusă în categoria infracțiunilor contra autorității.
Față de aceste considerente, Curtea constată că soluțiile atacate sunt legale și temeinice, astfel încât recursul va fi respins ca nefondat, conform art.385/15 pct.1 lit.b pr.penală.
Văzând și disp. art. 192 cod procedură penală,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul,fiul lui și, născut la 01.01.1956 în comuna Cărbunești, județul P, domiciliat în Râmnicu S,-, împotriva deciziei penale nr.298/17 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău și a sentinței penale nr.197/12 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Sărat.
Obligă recurentul la 50 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 05 februarie 2010.
Președinte, Judecători,
Grefier,
Cr.
2 ex./ 24. 02. 2010
f-
Judecătoria Rm.
, Gh.
Tribunalul Buzău
Operator de date cu caracter personal,Număr notificare 3113/2006
Președinte:Gabriela DiaconuJudecători:Gabriela Diaconu, Cristina Georgescu, Dan Andrei
