Plangere rezolutie ordonanta procuror Art 278 cpp. Decizia 1366/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I-A PENALĂ
Dosar nr-
(Număr în format vechi 1356/2009)
DECIZIA PENALĂ NR.1366
Ședința publică de la 6 OCTOMBRIE 2009
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: Ciobanu Corina
JUDECĂTOR 2: Constantinescu Mariana
JUDECĂTOR 3: Moroșanu Raluca
GREFIER: - -
**************************
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATA ȘI TERORISM fost reprezentat de procuror.
Pe rol fiind soluționarea cauzei ce are ca obiect recursul formulat de către petenta SC SA O împotriva deciziei penale nr.492 din data de 30 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția I-a Penală.
La apelul nominal făcut în ședință publică a lipsit recurenta petentă SC SA O, pentru care s-a prezentat avocat ales -.
Procedura de citarea este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Apărătorul solicită a se dispune admiterea recursului, casarea hotărârii si trimiterea cauzei spre soluționarea, în fond, la Tribunalul București.
În susținerea motivelor de recurs, solicită a se avea în vedere că instanța de fond a apreciat plângerea formulată de către petenta ca fiind inadmisibilă întrucât disp art.278 ind.1 cod pr penală reglementează doar posibilitatea atacării cu plângere a ordonanțelor de netrimitere în judecată, însă, în opinia sa, motivarea instanței este străină de natura pricinii întrucât temeiul de drept al plângerii nu-l reprezintă disp. art.278 ind1 cod pr penală ci prevederile.275 și art.278 Cod pr penală, astfel că ordonanța cu privire la care promovat plângere nu vizează o măsură de netrimitere în judecată ci o măsură asiguratorie.
Pe fondul plângerii, arată că aceasta vizează disp art.275 și art.278 cod pr penal prin raportare la disp. art.21 din Constituția României, având în vedere și dispozițiile deciziei pronunțate de Curtea Constituțională din 1997, prin care s-a statuat că sunt neconstituționale prevederile art.278 Cod pr penală în măsura în care nu permit accesul la o instanță de judecată pentru a critica un act sau o măsură dispusă de procuror în cursul urmăririi penale. Apreciază, în opinia sa, că aceste dispoziții sunt aplicabile în speță și,în mod greșit, Tribunalul a apreciat că nu pot constitui temei al cererii petentei întrucât doar în ipoteza în care se asigură accesul la o instanță de judecată și în cazul unor alte acte sau măsuri luate de procuror,altele decât cele de netrimiterea în judecată, pentru care există o dispoziție legală expresă și anume art.278 ind.1 Cod pr penală se asigura eficiența art.21 din Constituția României, având în vedere că disp art.126 din Constituția României, care prevăd că justiția se realizează prin intermediul ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE si a celorlalte instanțe judecătorești și, prin urmare, accesul la justiție la care se referă disp. art.21 din Constituția României, presupune accesul la o instanță de judecată și nu limitarea controlului actelor emise de procuror doar la controlul ierarhic în cadrul Ministerului Public.
Astfel că, în cauză, sunt incidente disp. art.275, art.278 cod pr penală pe care si-a întemeiat cererea și implicit art.21 din Constituita României, având în vedere dispozițiile deciziei pronunțate de Curtea Constituțională.
Cu privire la susținerea instanței cum că dispozițiile deciziei Curții Constituționale și-au produs efectele întrucât codul d e procedură penală a fost modificat, arată că această confirmare este făcută de legiuitor a fost făcută doar parțial, deoarece s-a reglementa posibilitatea atacării în justiție doar a soluțiilor de netrimitere în judecată, nefiind reglementată expres posibilitatea atacări și a celorlalte acte sau măsuri luate de procuror, or decizia Curții Constituționale se referă la toate actele și lucrările procurorului și nu numai cele de netrimitere în judecată.
Cu privire la motivarea instanței potrivit căreia plângerile formulate în temeiul art.169 Cod pr penală se adresează numai procurorului, arată că nu contestă acest fapt, a respectat dispozițiile legale și cele pronunțate de ÎNALTA CURTE în recursul pronunțat în interesul legii, a atacat măsura asiguratorie la procuror, însă acest fapt nu împiedică a fi urmat si disp. art.274-278 Cod pr penală, care prevăd controlul ierarhic în cadrul Ministerului Public și ulterior accesul în justiție, în temeiul art. 21 din Constituția României,.
Reprezentantul Ministrului Public solicită a se dispune respingerea recursului ca nefondat, cu menținerea hotărârii ca fiind legală și temeinică, apreciind că, în mod just, instanța de fond a respins ca inadmisibilă plângerea formulată de către petentă, arătând pe larg de ce nu se aplică decizia Curții Constituționale din 1997 - invocată de petentă, arătând că la acel moment nu era reglementată calea de atac prev de art.278 ind.1 Cod pr penală, apreciind că în cauză este incident inclusiv decizia dată in interesul legii nr.57/2007 a ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE.
Cu privire la dreptul la acces la justiție, arată că în mod corect nu se presupune accesul la toate căile de atac prevăzute de lege ci numai la cele permise de lege, astfel că soluția instanței este legală, mai mult, decizia depusă ca decizie de speță a CURTEA DE APEL BUCUREȘTI Sectia I-a Penală este anterioară -lui care este incident in cauză.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului penal de față, din actele și lucrările dosarului, constată și reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 492/30.04.2009, Tribunalul București - Secția I Penală a respins plângerea formulată de petenta ca inadmisibilă, reținând:
Prin plângerea formulată la data de 7 aprilie 2009, petenta a formulat plângere împotriva ordonanței nr.293/C/853/II/2/2009, din data de 24 februarie 2009 procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ordonanței nr. 801/2008 din data de 2.12.2008 a procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate organizată și terorism Structura centrală, ordonanței nr. 383D/ emisă de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție DIICOT, la data de 27.08.2007 în dosarul nr. 383/D/P/2006 și ordonanței nr. 383/D/P/2006 din data de 18.07.2008 emisă de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - DIICOT, solicitând infirmarea acestor ordonanțe ca nelegale și netemeinice.
Plângerea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 169, 170, 220, 203, 275 278 C.P.P. art. 486, 1909, 1910.civ, art. 372.c Cod Penal, art. 1 al. 3 și 5, art. 15. art. 21 al. 1 și 3, art. 44 al. 2 și 8, art. 53 al. 2, art. 136 pct. 5 din constituție, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decizia nr. 486 1997 Curții Constituționale.
În susținerea plângerii, petenta a invocat, în esență, faptul că procurorul a dispus nelegal restituirea mai multor utilaje (enumerate în ordonanța nr. 383/D/P/27.08.2007) a Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - DIICOT, către SC SRL
Astfel, Tribunalul a reținut mai întâi că, potrivit dispozițiilor art. 278 ind. 1 al. 1 C.P.P. pot fi formulate la instanța care avea competența să judece cauza în fond plângeri împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată emise de procuror, după parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 275 - 278
C.P.P.Cum ordonanțele atacate ce au fost emise în temeiul art. 169 nu C.P.P. fac parte din aceste soluții, plângerea formulată nu poate fi primită ca admisibilă din perspectiva dispozițiilor art. 275- 278 și 278 ind. 1
C.P.P.Nici dispozițiile art. 275- 278 coroborate C.P.P. cu dispozițiile art. 21 din constituție nu pot constitui temeiuri de admisibilitate, în condițiile în care potrivit practicii actuale constante a Curții Constituționale dreptul de acces la o instanță nu presupune accesul la toate căile de atac prevăzute de lege, ci numai la cele permise de aceasta, limitarea dreptului părții la atacarea numai a soluțiilor de netrimitere în judecată neconstituind o încălcare a dreptului de acces la justiție.
Din această perspectivă, decizia nr. 486/1997 a Curții Constituționale invocată ca temei de admisibilitate nu are aplicabilitate în cauză întrucât această decizie se referă la dispozițiile art. 275 - 278 în C.P.P. forma anterioară inserării dispozițiilor art. 278 ind. 1
C.P.P.Plângerea adresată instanței de judecată nu poate fi întemeiată nici pe dispozițiile art. 169 C.P.P. întrucât în faza urmăririi penale ( etapă în care se atlă cauza la acest moment ) plângerile întemeiate pe acest text de lege,ce face trimitere la dispozițiile art. 168 C.P.P. pot fi adresate doar procurorului, soluție statuată cu caracter obligatoriu prin decizia nr. LXXI din data de 15.10.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Așadar, pentru aceste considerente, a fost respinsă - ca inadmisibilă - plângerea formulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petenta, solicitând casarea sentinței și pe fond admiterea plângerii și infirmarea ordonanțelor procurorului, dispuse în dosarul de urmărire penală nr. 383/D/P/2006, date în datele de 02.12.2008, 27.08.2007 și 18.07.2007,arătând, în esență, că decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate nr. 486/1997 își păstrează eficiența juridică și, drept consecință, pentru orice alte "măsuri luate sau acte efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta" (cu excepția soluțiilor de netrimitere în judecată), persoana nemulțumită de soluționarea plângerii în sistemul Ministerului Public se poate adresa justiției în temeiul art. 21 din Constituția României, republicată, "ce urmează să se aplice în mod direct" în măsura în care nu este prevăzută o altă procedură care să permită accesul la justiție.
A mai arătat petenta că această soluție este în deplină consonanță și cu prevederile art.6 (partea introductivă) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil al cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege -". Este evidentă legalitatea fundamentarea dreptului nostru de acces în speță la justiție pentru a judeca plângerea noastră formulată în cauză.
Instanța a omis că, în art. 168 alin.1 din pr.pen. se prevede dreptul de a contesta măsura asiguratorie prin plângere adresată procurorului sau instanței de judecată, în orice fază a procesului penal. Referitor la plângerea adresată instanței, legiuitorul a prevăzut în acest articol câteva reguli derogatorii de la procedura comună numai Ia soluționarea unei plângeri de către instanțe (respectiv dreptul la o singură cale respectiv recursul, și că recursul nu suspendă executarea). Dar, referitor la plângerea adresată procurorului legiuitorul nu prevede nici o derogare de la procedura obișnuită, comună prevăzută de art. 275-278 din pr.pen. și nici nu interzice această procedură în astfel de cazuri.
Or, a interpreta altfel înseamnă a adăuga Ia lege ceea ce este interzis pe de o parte iar pe de altă parte a admite că legiuitorul ar fi creat o discriminare între inculpat, parte vătămată, sau orice persoană care în faza de urmărire penală nu ar avea dreptul la un recurs efectiv și ceilalți inculpați, părți vătămate, sau orice persoană care au un astfel de drept în faza de judecată potrivit art. 168 pct.2 din
C.P.P.Aceasta interpretare nu contravine dispozițiilor Deciziei LXXI/15.10.2007, pronunțata de ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție in soluționarea recursului in interesul legii. Astfel împotriva măsurii asigurătorii dispusa de procuror in faza de urmărire penala persoana interesata poate formula plângere care este supusa controlului ierarhic in condițiile prevăzute de art. 278.C.P.P. si controlului instanței de judecata in temeiul art. 21 din Constituție dupa epuizarea cailor de atac in cadrul Ministerului Public.
Instanța a încălcat și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului denumit "Dreptul la un recurs efectiv" în care se dispune: "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale." Ca urmare, s-a apreciat că și această dispoziție constituie temei pentru plângerea formulată.
Se mai arată că, instanța a încălcat și art.3 lit.a) din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice în care se dispune: "Statele părți la prezentul se angajează: a) să garanteze că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăți recunoscute în prezentul au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acționând în exercițiul funcțiunilor lor oficiale", iar în speță - apreciază petenta - nu s-a respectat o astfel de garanție.
Având in vedere aceste considerente, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii criticate și, rejudecând, admiterea plângerii astfel cum a fost formulata.
Celelalte motive invocate de petentă, privesc fondul cauzei,care nu a fost analizat nici de instanța de fond și care nu va fi analizat nici de C, față de soluția dispusă.
Analizând actele dosarului și hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art.3856 alin.3 Cod procedură penală, Curtea apreciază că recursul este nefondat.
Articolul 275 Cod procedură penală prevede, într-adevăr, dreptul oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau act de urmărire penală să formuleze plângere,însă acest text prevede totodată și organul judiciar căruia i se adresează plângerea, respectiv procurorul care supraveghează activitatea organului de urmărire penală, iar art.278 Cod procedură penală are în vedere ipoteza în care plângerea vizează un act sau o măsură care a fost dispusă chiar de procuror, alineatele 1 și 2 ale acestui text arătând în mod concret și procurorii ierarhici superiori cărora li se adresează plângerea în acest caz.
Legiuitorul a prevăzut și posibilitatea atacării actelor procurorului în fața instanței de judecată, dispozițiile legale fiind cele prev.de art.2781 Cod procedură penală, dispoziții care însă au în vedere exclusiv rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale dispuse de procuror, (rezoluții ce pot fi atacate și dacă sunt dispuse prin rechizitoriu).
Curtea reține însă că aceste dispoziții nu sunt incidente în speță, întrucât actul de urmărire penală contestat de petent sunt ordonanțele procurorului, prin care acesta a dispus măsuri în cursul urmăririi penale, care nu sunt incluse între actele expres și limitativ indicate de legiuitor în disp. art. 2781 Cod procedură penală.
Curtea nu poate reține în acest context susținerea petentei în sensul că instanța trebuie să analizeze plângerea sub aspectul temeiniciei sale, apreciind-o de plano admisibilă, în virtutea dispozițiilor constituționale privind accesul liber la justiție.
Rațiunea avută în vedere de legiuitor în reglementarea expresă a disp. art.2781 Cod procedură penală a fost exact exercitarea accesului liber la justiție, respectiv controlul efectiv și eventual cenzurarea de către o instanță de judecată a soluțiilor dispuse de procuror după efectuarea urmăririi penale. Așadar, art.2781 Cod procedură penală reprezintă exact expresia controlului exercitat de instanța de judecată asupra actelor procurorului, fiind lipsită de relevanță soluția dispusă de acesta în cadrul plângerii adresate instanței în baza art.2781 Cod procedură penală, părțile putând contesta evident și legalitatea, respectiv temeinicia oricărui act sau măsură în baza căreia s-a dispus soluția finală.
Chiar și în măsura în care dosarul de urmărire penală ar fi trimis instanței de judecată prin rechizitoriu, părțile au posibilitatea invocării în fața instanței a oricăror măsuri pe cale le-ar aprecia nelegale și care să fi fost dispuse de procuror în cursul urmării penale, art.300 Cod procedură penală prevăzând expres punerea în discuție anterior începerii cercetării judecătorești a regularității actului de sesizare.
Dacă o măsură dispusă de un organ judiciar (oricare ar fi acesta) chiar este în contradicție cu legea, această împrejurare nu poate fi negociată, măsura este nelegală iar consecințele sunt cele prevăzute de art.197 Cod procedură penală, cu specificațiile acolo arătate. Chiar dacă ar fi incident un caz de nulitate relativă, nimic nu îl împiedică pe inculpat să-l invoce în fața instanței, chiar cu depășirea termenului prevăzut, pentru că în măsura în care acesta ar dovedi vreo vătămare a intereselor sau drepturilor sale, nelegalitatea va putea fi înlăturată de instanță.
Măsurile asiguratorii pot fi însă contestate potrivit art. 168 Cod procedură penală, respectiv potrivit Deciziei nr.LXXI (71) din data de 15.10.2007 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în interesul legii, în fața instanței de judecată, în cursul judecății, iar în cursul urmăririi penale în fața procurorului ierarhic superior.
Curtea constată că petenta a invocat în susținerea cererii sale o multitudine de texte legale, încercând să facă de fapt o lex tertia, alegând din toate acestea doar pe cele care îi sunt favorabile și ignorând că toate dispozițiile legale se interpretează prin coroborare și, în mod deosebit, în integralitatea lor în raport de o instituție juridică aplicabilă într-un oarecare caz. Or, petenta arată pe de o parte, că temeiul plângerii sale îl constituie disp. art.275-278 din codul d e procedură penală, omițând să constate că nici unul dintre aceste texte nu îi permite ca, după ce procurorul șef s-a pronunțat, să se adreseze instanței de judecată. Doar textul prev. de art. 278 indice 1 din codul d e procedură penal prevede această posibilitate, însă acest din urmă text are la rândul său aplicabilitate exclusiv în cazul soluțiilor dispuse de procuror acolo arătate. Or,în cauza de față, petenta critică o altă soluție decât pe oricare dintre cele avute în vedere de acest text, motiv pentru care aceasta a înțeles să nu îl mai adauge ca temei juridic al plângerii sale.
În același mod interpretează petenta și decizia Curții Constituționale nr. 486/1997, ignorând împrejurarea esențială a momentului în care a fost pronunțată aceasta în raport de introducerea în codul d e procedură penală a dispozițiilor care consacră posibilitatea accesului liber de a ataca în fața unei instanțe rezoluțiile sau ordonanțele procurorului, scopul acestei decizii fiind exact de a înlătura această neconcordanță - la acel moment - a dispozițiilor procedurale cu Constituția, în ceea ce privește accesul liber la justiție.
Interpretarea pe care o dă petenta deciziei este nu doar nelegală, dar este și periculoasă pentru că admițând o astfel de teză, s-ar ajunge la situația ca orice parte dintr-un proces penal, aflat în cursul urmăririi penale, ar putea ataca în fața instanței toate actele procurorului, prin care acesta realizează în fapt urmărirea penală, lipsind astfel de substanță această fază a procesului penal, cu tot ce presupune aceasta, inclusiv caracterul său nepublic, și ar face practic imposibile înseși efectuarea și desfășurarea urmăririi penale, pentru că procurorul efectuează, respectiv supraveghează urmărirea penală prin măsuri dispuse prin rezoluții sau ordonanțe, acestea fiind principalele acte pe care le întocmește. Or, acordând posibilitatea părților să le atace pe toate acestea, indiferent de măsura dispusă, dosarul ar fi trimis permanent în instanță, încălcând caracterul specific de nepublicitate al urmăririi penale și s-ar periclita în sine tot ce presupune această fază. În realitate, ceea ce s-a dorit prin decizia Curții Constituționale, a fost doar înlăturarea neajunsului legii în forma sa anterioară, când nu exista posibilitatea atacării în justiție a soluțiilor de neurmărire dispuse de către procuror, caz în care dosarul nu ar mai fi ajuns în instanță și nu s-ar mai fi putut exercita în nici un mod un control al actelor procurorului de către o instanță independentă și imparțială. Această dispoziție a fost însă înlăturată, astfel încât decizia Curții Constituționale nu mai poate fi invocată drept temei juridic în acest caz, iar soluția firească în acord cu legea este de a contesta orice dispoziție a procurorului apreciată nelegală și netemeinică, după finalizarea urmăririi penale, fie potrivit art. 278 indice 1 dacă se adoptă vreuna dintre soluțiile arătate acolo, fie în cadrul discutării asupra legalității actului de sesizare al instanței, conform art. 300, pentru orice alte măsuri ale procurorului luate pe parcursul urmăririi penale, fie ulterior, chiar pe tot parcursul judecății, funcție de ceea ce se arată a fi fost încălcat și sancțiunea specifică.
Continuând aceeași manieră de interpretare a dispozițiilor legale, petenta consideră ulterior că, deși printr-o decizie dată într-un recurs în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a prevăzut că în cazul măsurilor asigurătorii acestea pot fi contestate în fața instanței doar dacă dosarul se află în cursul judecății, plângerile sub acest aspect adresându-se procurorului în situația în care dosarul se află în faza de urmărire penală, înțelege de această dată să ignore această decizie, cu un caracter la fel de obligatoriu ca al deciziei Curții Constituționale pe care anterior se întemeia, susținând, contrar a ceea ce s-a statuat prin aceasta, că deși plângerea sa vizează o măsură asigurătorie și dosarul se află în cursul urmăririi penale, poate adresa plângerea instanței, care trebuie să o soluționeze în virtutea accesului la justiție, acces pe care oricum îl va avea, așa cum am arătat anterior.
Decizia Curții Constituționale nr. LXXI din data de 15.10.2007 prevede că plângerile întemeiate pe textul de lege al art. 169 din codul d e procedură penală se adresează procurorului în cazul în care dosarul se află în cursul urmăririi penale și instanței de judecată în cazul în care dosarul se află în cursul urmăririi penale, astfel încât, față de caracterul obligatoriu al deciziei și reținând că petenta contestă o ordonanță prin care s-a dispus cu privire la o măsură asigurătorie, dosarul fiind în curs de urmărire penală, Curtea apreciază că în mod legal a dispus instanța de fond asupra plângerii, respingând-o ca inadmisibilă.
Față de considerentele anterior arătate, Curtea va respinge conform art. 385 indice 15 punct 1 lit. b din codul d e procedură penală recursul declarat,ca nefondat și va obliga petenta la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. 2 din codul d e procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În baza art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta petentă O împotriva sentinței penale nr.492/30.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția I-a Penală.
În baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală, obligă recurentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Dact.
Ex.2
Red.--
Președinte:Ciobanu CorinaJudecători:Ciobanu Corina, Constantinescu Mariana, Moroșanu Raluca
