Prelungirea arestării preventive Art 156 cpp. Decizia 134/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
|
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 134/
Ședința publică din 07 februarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Laura Bogdan
JUDECĂTOR 2: Ion Dincă
JUDECĂTOR 3: Anca Nacu
GREFIER: - -
Pe rol fiind soluționarea recursurile declarate de inculpații recurenți și, împotriva încheierii penale de ședință din data de 01 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă inculpații-recurenți, în stare de arest, asistați de avocat ales din cadrul baroului A și avocat ales din cadrul Baroului
Ministerul Public este reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat ales pentru inculpații recurenți și, arată că încheierea atacată cu recurs este esențial nelegală, fiind o încheiere care trebuia dată în condițiile procedurale prevăzute de art. 3002.p Cod Penal și art. 160 C.P.P. care reglementează o procedură specială, această încheiere presupunând o motivare "in concreto". Tribunalul a omis să motiveze dispozițiile de menținere a măsurii arestării preventive, încheierea neconținând decât o singură frază, prin care se arată doar că subzistă temeiurile esențiale și inculpații prezintă pericol pentru ordinea publică, fără să se arate care sunt aceste temeiuri. Sunt incidente prevederile art. 137 al. 2.C.P.P. - necesitatea ca încheierea privind măsura arestării să indice cazul concret din art. 148 Cpp și temeiurile concrete.
Mai arată că nu este o procedură formală, ci o procedură efectivă, dispoziția de menținere a măsurii să fie precedată de un control preventiv al legalității și temeiniciei măsurii. Nu există nici un argument care să stea la baza dispozițiilor de menținere a arestării preventive a inculpaților. Dosarul penal în care s-a luat măsura arestării preventive față de inculpați se află în faza de judecată, în primă instanță, la Tribunalul Arad, cercetarea judecătorească fiind foarte aproape de final. Au fost obținute probele solicitate de Ministerul Public și care au stat la baza rechizitoriului. De asemenea, procesul penal este pornit împotriva mai multor persoane, existând și alți participanți. Egalitatea de tratament juridic, ce este o trăsătură definitorie ca procesului echitabil se extinde și cu privire la măsura preventivă. Este inechitabil ca ceilalți inculpați, cu contribuții egale sau sporite la realizarea pretinselor fapte să fie cercetați în stare de libertate, iar cei doi inculpați să fie cercetați în stare de arest preventiv, fără vreo argumentare în plus.
Totodată, nu se poate face abstracție de criteriul obiectiv privind menținerea în detenție a unei persoane, plecând de la acest caz de arestare preventivă - pericolul concret pentru ordinea publică. Acest criteriu este definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului - scurgerea timpului detenției înainte de judecată. Inculpații se află deja de 1 an și 3 luni în stare de detenție, înainte de judecată. Cu privire la acest element s-a decis că scurgerea timpului determină o diminuare a pericolului concret pentru ordinea publică. În același timp, faptele ce li se reproșează inculpaților nu se încadrează în categoria infracțiunilor grave. Ca atare, este necesar să se țină seama și de criteriul gravității faptelor în condițiile în care din actele de cercetare nu se prefigurează o implicare efectivă a inculpaților în vreuna din fapte.
Pentru aceste motive, solicită, în temeiul art. 38515pct.- 2 lit. d și art. 141 raportat la art. 3002și 160 Cpp, admiterea recursurilor declarate de inculpați împotriva încheierii din 01.02.2008 pronunțată de Tribunalul Arad, casarea încheierii recurate și revocarea măsurii arestării preventive.
În subsidiar, dacă instanța consideră necesară luarea unei măsuri de garanție, solicită aplicarea prevederilor art. 145 Cpp, raportat la art. 139 al. 1 Cpp, înlocuirea măsurii arestului preventiv cu interdicția de a părăsi localitatea, însoțită de controlul judiciar riguros, încălcării cu rea credință a acestei măsuri fiind rearestarea.
Avocat ales, pentru inculpații recurenți și, achiesează încadrării juridice făcute de d-nul avocat, invocând art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie dreptul la judecată echitabilă. Decizia dată de instanța a dispus cu privire la judecarea în stare de libertate a lui, acesta fiind inițiatorul grupului infracțional, iar participanții la grup ar trebuie să beneficieze de același tratament. Prin urmare, presupunerea rezonabilă este ca și cei doi inculpați, și să beneficieze de același tratament, și anume judecarea în stare de libertate.
Totodată, arată că martorii audiați în cercetarea judecătorească nu au mai confirmat situația reținută în rechizitoriu. O parte din martori au săvârșit infracțiuni și a existat temerea că vor fi trimiși în judecată pentru furt sau delapidare.
Mergând pe premisa egalității de tratament, cea mai rezonabilă atitudine ar fi ca cei doi inculpați să fie judecați în stare de libertate.
Precizează că instanța a avut în vedere considerente determinate de temerea artificială că opinia publică ar putea fi speriată de o atitudine a celor doi inculpați. Dacă temerea nu subzistă în privința inculpatului, nu ar putea subzista nici pentru cei doi inculpați.
Un alt aspect este acela că, dintr-o rațiune, judecătorul fondului nu a mai motivat în fapt și în drept măsura arestării celor doi inculpați. În aceste condiții, se poate aprecia că prin nemotivare, această susținere este lovită de nulitate. Trebuie ținut cont de circumstanțele reale, inculpații fiind desprinși de familie d e 1 an și 3 luni aflându-se în arest, cu toate că acum cercetarea judecătorească legată de audierea martorilor a fost îndeplinită. Pe de altă parte, faptele pentru care cei doi sunt trimiși în judecată nu se mai susțin. Cu privire la pericolul diminuat prin curgerea timpului, nu există argumente că au mai existat și alte fapte, neexistând referire decât la terți.
Prin urmare, solicită admiterea recursului și să se aprecieze asupra aspectului de nelegalitate a încheierii nemotivate în fapt și în drept.
Procurorul solicită respingerea recursurilor ca nefondate, motivarea Tribunalului Arad fiind suficientă.
Inculpatul recurent, având ultimul cuvânt, arată că este nevinovat și nu prezintă pericol pentru ordinea publică, lăsând soluția la aprecierea instanței.
Inculpatul recurent, având ultimul cuvânt, arată că este nevinovat, în perioada în care este acuzat de fapte, nu lucra cu.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin încheierea penală de ședință din data de 01 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul pentru înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu orice altă măsură preventivă;
A fost respinsă cererea formulată de inculpatul pentru înlocuirea măsuri obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura obligării de a nu părăsi țara.
Au fost respinse cererile de revocare a măsurii arestării preventive formulate de inculpații și.
Au fost respinse cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulate de inculpații și.
În baza art. 3002raportat la art. 160 al. 3 Cod procedură penală, s-a dispus menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților și.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad, verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților și, a apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri subzistă, respectiv pericolul social concret pe care inculpații îl prezintă pentru ordinea publică.
Împotriva încheierii din 01.02.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- au declarat recurs, în termen legal, inculpații și, recurs înregistrat la Curtea de APEL TIMIȘOARA în data de 05.02.2008.
Recursurile nu au fost motivate în scris, ci cu ocazia susținerii orale a acestora, împrejurările invocate fiind menționate în partea introductivă a prezentei decizii și urmând a fi analizate în continuare.
Analizând legalitatea și temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs precum și din oficiu conform art. 3856alin. 3.pr.pen. instanța constată că recursul declarat de inculpații și este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual se constată că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpații și, continuă să subziste, acestea nefiind înlăturate de declarațiile martorilor audiați în cauză. Sub acest aspect, instanța de recurs reține și că potrivit dispozițiilor art. 681.C.P.P. art. 139 și 160 C.P.P. măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpatului, iar față de probatoriul administrat până în acest moment nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă față de inculpații recurenți ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea acesteia. În acest context, instanța de recurs nu își însușește susținerile apărătorilor inculpaților privind existența unor contradicții între declarațiile martorilor întrucât pe de o parte, conform art. 63 alin. 2.C.P.P. probele nu au valoare dinainte stabilită, ci trebuie analizate în raport cu întreg probatoriul; iar, pe de altă parte presupunerea rezonabilă privind comiterea faptelor imputate inculpaților este în continuare susținută de suficiente probe. Este adevărat că atât legislația națională, cât și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene prevăd menținerea motivelor plauzibile că o persoană a comis o infracțiune ca o condiție sine qua non pentru validitatea continuării privării de libertate; însă noțiunea de motive plauzibile, indicii temeinice, depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui caz; esențial fiind ca organul judiciar să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă instanțele cu privire la existența acestor indicii temeinice. Acest lucru nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula o acuzare completă a inculpatului din momentul arestării ( și ), și cu atât mai puțin, să existe probe cu caracter de certitudine ca cele care permit condamnarea.
Totodată, împotriva inculpaților continuă să-și găsească incidența dispozițiile art. 148 lit. f) din Codul d e procedură penală (acuzele ce planează asupra acestuia vizează infracțiuni ce sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare a instanței, natura infracțiunii, caracterul activității infracționale). În acest sens se reține că prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru fapte comise în perioadele 1998 - 2002 și iulie - august 2006, respectiv pentru infracțiunile prev. de art. 323 alin.1 Cod Penal(o faptă), 5 x art. 198 alin. 2.Cod Penal cu aplicarea art. 13.Cod Penal ( 5 fapte), 2 x art. 194 alin. 1.Cod Penal ( 2 fapte), art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 ( o faptă), toate cu aplicarea art. 323 alin. 2.Cod Penal, art. 7 alin. 3 din Legea nr. 39/2003 modificată și art. 33 lit.a, art. 34.Cod Penal; iar inculpatul a fost trimis în judecată pentru fapte comise în perioadele 1998-2002 și iulie - august 2006, respectiv pentru infracțiunile prev. de art. 323 alin.1 Cod Penal(o faptă), 5 x art. 198 alin. 2.Cod Penal cu aplicarea art. 13.Cod Penal ( 5 fapte), 2 x art. 194 alin. 1.Cod Penal ( 2 fapte), art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 ( o faptă), art. 192 alin. 2.Cod Penal (o faptă), toate cu aplicarea art. 323 alin. 2.Cod Penal, art. 7 alin. 3 din Legea nr. 39/2003 modificată și art. 33 lit.a, art. 34.Cod Penal Numărul faptelor imputate inculpaților și natura infracțiunilor, precum și împrejurarea că există presupunerea rezonabilă că aceștia au comis infracțiuni atât în intervalul de timp 1998 -2002, cât și în cursul anului 2006, conturează un anumit profil psihologic și un anumit mod de percepere a acestora de către terțe persoane, respectiv abilitatea de a comite fapte caracterizate prin violență, o anumită perseverență infracțională ceea ce face ca pericolul concret pentru ordinea publică să-și mențină caracterul de actualitate. Intervalul de timp între faptele descrise în rechizitoriu este un element care conduce la concluzia că trecerea timpului de la ultima faptă nu este o garanție că asemenea evenimente nu s-ar mai putea repeta și că în rândul opiniei publice nu mai subzistă starea de temere ce a condus la luarea măsurii arestării preventive.
Pe de altă parte, aspectele reținute cu ocazia menținerii anterioare a stării de arest a inculpaților și, nu s-au modificat și sunt în continuare relevante în cauză sub aspectul modului în care cei doi inculpați sunt percepuți de opinia publică, de anturajul acestora, temerea pe care o resimte încă societatea, ceea ce face ca garanțiile oferite de măsura obligării de a nu părăsi localitatea A să nu fie suficiente pentru a asigura liniștea și sentimentul de securitate al cetățenilor.
În ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpatului, este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă; însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură "există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate". Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele acesteia. Infracțiunile imputate inculpaților prin actul de sesizare a instanței aduc atingere unora dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv siguranța fizică și psihică a persoanei, și chiar și demnității acesteia, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora și a altora la săvârșirea unor fapte similare și cu scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției și protecție a statului. Aceasta atrage și obligația pozitivă a statului, de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a drepturilor persoanelor, măsuri rezonabile și adecvate. În condițiile speței, interesul public impune luarea măsurilor necesare pentru a asigura protecția cetățenilor împotriva comiterii unor fapte ce afectează libertatea personală prevalează încă în raport cu interesul inculpaților și de a fi judecați în stare de libertate.
Potrivit art. 136 alin. 8.C.P.P. alegerea măsurii preventive aplicate inculpatului trebuie să aibă în vedere scopul acesteia, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura. În raport cu aceste criterii, precum și cu aspectele anterior analizate, instanța de recurs constată că măsura arestării preventive își menține în continuare caracterul adecvat și de necesitate pentru siguranța publică.
În ce privește dispozițiile art. 3859pct. 9.C.P.P. invocate în susținerea recursului, Curtea constată că nu sunt incidente în cauză, hotărârea primei instanțe cuprinzând considerentele care au condus la menținerea măsurii preventive și respingerea cererilor de revocare și înlocuire a acesteia. În acest sens, se reține că întinderea motivării soluției depinde de natura deciziei luate în cauză și de circumstanțele acesteia. Astfel, în materia măsurilor preventive reglementate de dispozițiile art. 3002, 160 și 139.C.P.P. instanța trebuie să verifice dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat, dacă impun în continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dar în același timp prin motivare să nu antameze fondul cauzei. Este adevărat că procedura prevăzută de art. 3002.C.P.P. nu este una formală, dar în condițiile în care instanța constată că temeiurile și împrejurările pe care le-a expus la ultima menținere a măsurii arestării preventive sau au fost detaliate de instanța de recurs, cu ocazia efectuării controlului judiciar, nu s-au modificat și se invocă în apărare aceleași aspecte, neapărând elemente noi, relevate, nu se impune o reluare a acestora în condițiile în care și le însușește.
În ce privește invocarea de către inculpați a principiului egalității de tratament juridic, în condițiile în care alți inculpați în cauză sunt judecați în stare de libertate, Curtea constată că acest principiu presupune aplicarea acelorași principii și dispoziții legale persoanelor aflate în situații identice. În speță, se reține că de principiu măsurile preventive se analizează individual, în sensul că așa cum prevăd și dispozițiile art. 136 alin. 8.C.P.P. se are în vedere gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura. Așa cum s-a arătat și mai sus, față de inculpații și există presupunerea rezonabilă privind comiterea unor infracțiuni care nu au fost imputate în aceeași modalitate și celorlalți inculpați, o anumită contribuție și elemente de personalitate distincte.
Având în vedere, considerentele expuse anterior rezultă că în mod corect prima instanță a respins și cererile celor doi inculpați privind revocarea, respectiv înlocuirea măsurii arestării preventive, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.139 C.P.P. iar garanțiile oferite de măsura obligării de a nu părăsi localitatea A nefiind suficiente pentru a asigura liniștea și sentimentul de securitate al cetățenilor.
Prin urmare, în temeiul art. 38515pct. 1 lit. b instanța C.P.P. va respinge recursul declarat de inculpații și împotriva încheierii penale din 01.02.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
În temeiul art. 192 alin. 2.C.P.P. va obliga fiecare inculpat recurent la plata sumei de 60 lei, cheltuieli judiciare către stat în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art. 38515pct. 1 lit. b pr.pen. respinge recursul declarat de inculpații și, împotriva încheierii penale din 01.02.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
În temeiul art. 192 al. 2.pr.pen. obligă fiecare inculpat recurent la plata sumei de 60 lei cheltuieli judiciare către stat în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 07.02.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Grefier,
Prima instanță -
Red.
Tehnored.CU -14.02.2008
Președinte:Laura BogdanJudecători:Laura Bogdan, Ion Dincă, Anca Nacu
