Prelungirea arestării preventive Art 156 cpp. Încheierea /2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA PENALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de 07 Iulie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Maria Tacea judecător
JUDECĂTOR 2: Petruș Dumitru
JUDECĂTOR 3: Constantin Cârcotă Președintele Secției penale
Grefier -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror - din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - - Serviciul Teritorial Galați
.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.-.
La ordine fiind soluționarea recursurilor declarate de inculpații și, în prezent reținuți în Arestul G, împotriva încheierii de ședință din 01.07.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Galați.
La apelul nominal au răspuns recurenții inculpați, în stare de arest, asistat de av. -, apărător ales, asistat de av., apărător ales.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei, după care;
Recurentul inculpat, întrebat fiind, precizează că își însușește recursul declarat de avocatul ales în numele său și îl menține.
Recurentul inculpat, întrebat fiind, precizează că își însușește recursul declarat de avocatul ales în numele său și îl menține.
Nemaifiind cereri de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul recurentului inculpat, av. -, susține că primul motiv de recurs se referă la efectele dispozițiilor art. 159 alin. 8 fraza 2 Cod procedură penală, așa cum au fost interpretate în mod obligatoriu, prin Decizia nr. 25/2.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în Partea 1 nr. 372/3.06.2009.
Decizia respectivă de îndrumare, potrivit disp. art. 4122alin. 3 Cod procedură penală, este deja motivată și publicată în Monitorul Oficial.
Învederează că în cauză măsura arestării preventive dispusă anterior față de inculpatul a expirat la data de 03.07.2009. Astăzi, este 07.07.2009, iar judecarea recursului, potrivit dispozițiilor legale menționate anterior, era obligatorie înainte de a expira măsura arestării preventive dispusă anterior.
Solicită să se observe că inculpatului și apărătorului acestuia nu li se poate reproșa o anumită conduită procedurală care să fi determinat această situație.
Este cunoscută împrejurarea că încheierea din 1.07.2009, prin care Tribunalul Galațis -a pronunțat cu privire la prelungirea măsurii arestării preventive, nu i-a fost comunicată în mod legal și procedural inculpatului. Prima dată când acesta a fost informat despre dispozitivul hotărârii respective a fost data de 3.07.2009, la Curtea de APEL GALAȚI, cu ocazia aducerii sale în instanță.
În aceeași zi, inculpatul, prin apărător, și-a exercitat dreptul de a formula recurs împotriva încheierii. Recursul a fost depus la poștă, pentru că la instanță se terminase programul de lucru, luni, 6.07.2009, a ajuns la Tribunalul Galați și, ulterior, a fost înaintat Curții de APEL GALAȚI pentru a fi judecat.
Este important de precizat faptul că acest recurs a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL GALAȚI după ce a expirat măsura arestării preventive dispusă anterior.
Precizează că mai multe cauze au determinat ajungerea la această situație, dar niciuna nu are legătură cu conduita procesuală a inculpatului sau a apărătorului său.
Instanța de fond a amânat judecarea cauzei, nu din motive solicitate de inculpați, la data de 01.07.2009. La data respectivă propunerea de prelungire a măsurii arestării s-a judecat, nu s-a comunicat inculpatului încheierea și s-a ajuns în această situație. Însă, aceste lucruri nu împiedică aplicarea strictă a legii.
Cunoaște controversele iscate de această decizie, cunoaște argumentele celor care susțin că nu este vorba de un termen peremptoriu, care să implice în același timp și o sancțiune, că este obligatoriu, dar nu prea, că nu este prevăzută de lege o sancțiune.
motivarea Deciziei 25/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu se poate ajunge decât la o singură concluzie. Practic, prin această decizie, instanța supremă a ales între două puncte de vedere, pe care le arată foarte clar în conținutul motivării.
Astfel, instanța supremă reține că există un punct de vedere care a îmbrățișat ideea că este vorba de un termen de orientare, și îl precizează foarte clar instanța, care nu are prevăzut vreo sancțiune în cazul în care este depășit. Al doilea punct de vedere este acela că sunt instanțe care au considerat că termenul stabilit pentru soluționarea unui asemenea de recurs este peremptoriu și, în consecință, au judecat întotdeauna recursurile înainte de a expira măsura arestării preventive.
Solicită să se facă un raționament logic. Sunt două puncte de vedere opuse: unul care spune: orientare fără sancțiune, celălalt care spune: peremptoriu și trebuie să se meargă mai departe cu sancțiune. Este de neimaginat faptul că legiuitorul a putut să instituie printr-o lege organică un termen imperativ, peremptoriu, fără ca încălcarea acestui termen să nu fie sancționată din punct de vedere procedural.
Acest lucru rezultă în mod evident din ceea ce aduce ca și argumente instanța supremă în motivarea deciziei în continuare: "din formularea imperativă inclusă în partea finală a acestui alineat - 159 alin. 8 - rezultă neîndoielnic voința legiuitorului ca recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive să fie soluționat în mod necondiționat înainte de expirarea prelungirii anterioare", iar mai departe se arată că este vorba de încheierea prin care s-a respins propunerea de prelungire sau s-a admis propunerea, arătându-se același regim juridic în continuare, aceeași obligație pe care o are instanța, pe care o au toate organele judiciare.
Dacă nu se face nicio distincție între situația în care instanța de fond a respins cererea de prelungire și situația în care instanța de fond a admis cererea de prelungire, atunci și sancțiunile trebuie să fie identice. Adică, dacă instanța de fond a respins cererea de prelungire și se judecă recursul după expirarea arestării anterioare, instanța de control judiciar nu poate decât să constate încetarea de drept a măsurii.
Consideră că același raționament juridic trebuie aplicat și în situația în care instanța de fond a admis cererea de prelungire.
Având în vedere că legea nu distinge, instanța nu are de ce să aplice sancțiuni și raționamente diferite.
Art. 159 alineatul următor, zice că recursul nu suspendă executarea. Într-adevăr, nu suspendă executarea până la împlinirea termenului pentru care s-a dispus arestarea anterioară. În final, această chestiune este o precizare de ordin procedural, nu suspendă executarea până la încetarea de drept a măsurii.
Consideră că și cronologia în care sunt așezate textele indică faptul că mai întâi trebuie aplicat textul art. 159 alin. 8 fraza a 2-a Cod procedură penală; acest text are prioritate.
Consideră că această controversă ar trebui să înceteze, că ar trebui să se aplice în mod clar și fără echivoc dispozițiile legale așa cum au fost interpretare obligatoriu de instanța supremă.
În cauză, nu i se poate face nici un reproș procurorului, deoarece cererea de prelungire a fost înaintată instanței în timp util.
Dar, dacă instanța de fond judeca imediat propunerea de prelungire și respecta toate termenele prevăzute de art. 159 Cod procedură penală, respectiv judeca în 24 de ore, se putea declara recursul în termenul legal, ar fi avut 3 zile la dispoziție pentru a declara recurs, indiferent în ce loc din țară se afla. De aceea legiuitorul a stabilit trimiterea dosarului la instanță cu 5 zile lucrătoare înainte, situație în care nu ar fi probleme, ar fi acoperită necesitatea soluționării recursului înainte de expirarea arestării anterioare.
Susține că nu este vina sa că nu i s-a comunicat inculpatului încheierea, că s-a întâmplat și s-a ajuns în această situație. Din punctul său de vedere, a exercitat calea de atac în limita termenului și a dispozițiilor legale.
Pe cale de consecință, solicită să se facă aplicarea acestui text de lege. Argumentele sunt mai ample, dar consideră că este o chestiune foarte dezbătută ca să mai facă acum referire la disp. art. 197 alin. 1-4, art. 140 alin.1 lit. a Cod procedură penală.
Consecința nejudecării recursului în termenul prev. de art. 159 alin. 8 fraza ultimă Cod procedură penală, așa cum a fost interpretat obligatoriu prin decizia 25/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este una singură: constatarea faptului că măsura arestării preventive a încetat de drept ca urmare a aplicării disp. art. 197 alin. 1-4 Cod procedură penală, în ceea ce îl privește pe inculpatul, și a constatării împrejurării că hotărârea instanței de fond în condițiile date este lovită de nulitate.
Ca atare, solicită, în principal, să se constate că măsura față de inculpat a încetat de drept, făcând aplicarea dispozițiilor legale ce urmează celor prevăzute de art. 140 alin. 1 lit. a Cod procedură - punerea de îndată în libertate dacă inculpatul nu este arestat în altă cauză, comunicarea de îndată la locul de deținere a hotărârii luate.
În subsidiar, dacă se va ajunge la concluzia că inculpatul nu se află în situația arătată și față de această situație nu se poate constata încetarea de drept a măsurii arestării preventive, solicită ca pe fond, să se aprecieze că prelungirea măsurii arestării preventive față de inculpat este netemeinică și nelegală, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca instanța să poată dispune această măsură.
În cauză se discută despre o activitate infracțională amplă, ca și număr de infracțiuni reținute în sarcina inculpaților, și derulată pe o perioadă mare de timp - 2006-2009.
Inculpatul este singurul din această cauză, dintre inculpații arestați preventiv, în sarcina căruia se reține ca și perioadă a desfășurării activității infracționale doar 2 luni de zile în cursul anului 2009. Deci, nu 3 ani, nu 2 ani.
În sarcina inculpatului se reține că la sfârșitul lunii februarie ar fi aderat la acest grup infracțional organizat și sub îndrumarea lui, cel care este considerat conducătorul grupului, timp de 2 luni ar fi desfășurat activități infracționale ce se înscriu în conținutul constitutiv al infracțiunii prev. de art. 7 alin. 1 din Legea 39/2003, și două infracțiuni prev. de art. 24 alin.1, 2 Legea 365/2002, art. 27 alin. 1 și 3 Legea 365/2002. Acestea sunt infracțiunile reținute de procuror în actele de punere sub învinuire și de punere în mișcare a acțiunii penale și aceasta este activitatea infracțională menționată de procuror atât în referatul de propunere a arestării preventive cât și în referatul de prelungire a acestei măsuri. Având în vedere participația relativ mică a inculpatului la săvârșirea infracțiunilor ce fac obiectul acestui dosar, solicită ca atunci când instanța va analiza existența temeiului prev. de art. 143 Cod procedură penală, să țină seama de aspectele care particularizează situația juridică a inculpatului.
Se reține că în această perioadă de 2 luni, timp de 3 săptămâni a fost plecat în Irlanda, unde, prin mijloacele specifice despre care se face vorbire în dosar, metodele infracțiunilor informatice, ar fi scos în mod neautorizat de la bancomate suma de 2000 euro, din care 1000 euro a trimis-o în țară prietenei sale. Toate aceste fapte și infracțiuni reținute în sarcina inculpatului au fost recunoscute de acesta: în acest sens, face referire la precizarea instanței de fond care reține că inculpații nu au recunoscut săvârșirea faptelor. Inculpatul a recunoscut aceste fapte și le-a însușit, iar atitudinea sa procesuală, din acest punct de vedere, este corectă.
Solicită să se constate împrejurarea că motivele pentru care procurorul a solicitat prelungirea arestării, acele activități ce urmează a fi efectuate în această cauză complexă, nu se referă nicicum la inculpatul. Solicită să se observe că inculpatul este singurul față de care s-a efectuat percheziția informatică asupra mijloacelor de stocare, a calculatoarelor ce au fost ridicate de la acesta. Este singurul inculpat față de care s-a finalizat această activitate, față de care nu au intervenit nici un fel de dificultăți tehnice, pentru că atitudinea lui procesuală au făcut ca organele de urmărire penală să realizeze foarte ușor această activitate. Deci, în ceea ce îl privește pe inculpatul s-a finalizat urmărirea penală.
Toate celelalte activități se referă la ceilalți inculpați, nu au nicio legătură cu inculpatul.
Referitor la identificarea tuturor transferurilor bancare, arată că atât inculpatul, cât și prietena sa au dat declarații de recunoaștere cu privire la suma de 1000 de euro, aceasta a fost identificată prin transferul bancar, deci nu mai este nicio problemă.
Referitor la părțile păgubite, consideră că suma de 2000 de euro nu ar fi o mare problemă.
Consideră că toate activitățile invocate nu implică în mod necesar privarea de libertate a inculpatului și, din această perspectivă, consideră că precizările instanței de fond, în sensul că există pericolul să mai comită alte fapte, să influențeze martorii, probele, nu pot fi reținute. Nu există la dosar date, informații din care să se poată trage această concluzie.
Inculpatul nu are pe cine să influențeze, s-a efectuat expertiza informatică, prietena lui, prin declarațiile date, i-a confirmat susținerile, sinceritatea absolută în propriile declarații.
În aceste condiții, apreciază că nu se regăsește situația inculpatului în niciunul din argumentele prezentate de instanța de fond atunci când justifică prelungirea măsurii arestării preventive.
Totodată, solicită să se observe că nici unul dintre ceilalți inculpați arestați preventiv nu îl arată în declarațiile lor pe inculpatul ca fiind participant activ în eventuala activitate infracțională desfășurată în cadrul grupului constituit conform art. 7 alin. 1 din Legea 39/2003. Inculpatul este singurul în această situație. Chiar și martorul audiat sub identitate protejată -, nu îl indică pe ca fiind participant. Este clar că, așa cum a precizat inițial, contribuția inculpatului este extrem de redusă și, din punctul său de vedere, nu justifică această măsură severă, care este arestarea preventivă.
În contextul temeiului prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală mai trebuie analizate și alte aspecte, cum ar fi circumstanțele personale, respectiv faptul că inculpatul este la primul impact cu legea penală, că în cursul urmăririi penale a spus tot ce putea să spună, că nu a îngreunat în nici un fel desfășurarea urmăririi penale - nu a formulat cereri intermediare de înlocuire a măsurii arestării, de liberare provizorie, care să ducă la tergiversarea cercetărilor.
Toate aceste lucruri sunt argumente care converg în favoarea ideii că prelungirea măsurii arestării preventive nu se justifică în situația inculpatului.
Precizează că nu solicită aplicarea disp. art. 1403alin. 7.C.P.P. dar formulează o solicitare de bun simț, care poate răspunde cerințelor organelor de urmărire penală de a asigura din partea inculpatului o anumită conduită procesuală în continuare, respectiv, în baza art. 1403alin. 7 cu ref. la art. 139 alin. 1 cu referire la art. 145 Cod procedură penală, solicită înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, și instituirea măsurilor prev. de art. 145 alin. 12C.P.P. - obligații de natură a asigura din partea inculpatului toate premisele bunei desfășurării urmăririi penale în continuare.
Învederează că mai sunt de decriptat foarte multe calculatoare, activitate în care organele de urmărire penală întâmpină multe greutăți, fiind necesare programe speciale, dar această activitate nu îl privește pe inculpatul, întrucât calculatorul lui a fost decriptat.
Apărătorul recurentului inculpat, av., depune la dosar copia certificatului de moștenitor nr. 37/17.06.2009 eliberat de Biroul Notarului Public, pentru a dovedi faptul că în urmă cu un an a decedat cumnata sa, că a fost plecată la parastas și astfel se justifică faptul că cererea de recurs a fost trimisă din Precizează că a fost sunată de tatăl inculpatului, care a rugat-o să declarare recurs, pentru că nu a putut lua legătura cu inculpatul și nu știa dacă acesta a declarat recurs. Având în vedere că nu s-a dat pronunțarea în aceeași zi, că nici a doua zi dimineață nu a găsit soluția publicată pe internet, s-a ajuns în situația în care a declarat recursul din
Susține că apărările făcute pentru inculpatul, referitor la faptul că pe data de 3.07.2009 a expirat măsura arestării preventive, sunt comune și pentru inculpatul.
Față de aspectele dezvoltate pe larg de apărătorul inculpatului, consideră că ar fi necesar să se constate încetarea de drept a măsurii arestării preventive.
Precizează că, motivat de faptul că dl. av. a dezvoltat pe larg atât decizia în interesul legii, cât și toate argumentele din punct de vedere juridic, își însușește absolut toate concluziile acestuia, întrucât apărarea inculpatului este valabilă și pentru inculpatul.
În concluzie, dacă nu se va considera că măsura arestării a încetat de drept, solicită, cel puțin, să se considere că recursul poate fi admis și că se poate lua împotriva inculpatului o altă măsură procesuală, respectiv aceea de a nu părăsi localitatea. Inculpatul este bolnav de epilepsie, fapt dovedit cu actele depuse la dosar, iar tatăl său este grav bolnav de diabet.
Solicită să se aibă în vedere faptul că inculpatul este prieten din copilărie cu ceilalți inculpați, cu care se reține de către Parchet că a constituit un grup infracțional, iar calculatoarele nu sunt specialitatea acestuia.
Inculpatului i se impută de către Parchet faptul că ar fi primit niște sume de bani din străinătate, sume care sunt dovedite cu recipisele atașate la dosar. Este adevărat acest lucru, dar învederează că inculpatul are mama și două surori stabilite în străinătate și, la rândul lui, poate justifica banii primiți. În declarațiile date inculpatul a arătat de unde primea sumele respective.
Solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, să se respingă cererea Parchetului și să se înlocuiască măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Reprezentantul Ministerului Public consideră că încheierea de ședință recurată de inculpați este legală și temeinică.
În cauză subzistă temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea măsuri arestării preventive și, având în vedere că din cauza complexității cauzei urmărirea penală nu a putut fi finalizată, fiind necesară efectuarea activităților menționate în referatul cu propunerea de prelungire a măsurii arestării și prin încheierea de ședință prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive, apreciază că se impune prelungirea acestei măsuri față de cei doi inculpați.
Cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, arată că art. 140 Cod procedură penală specifică în mod clar care sunt situațiile în care măsura arestării preventive încetează de drept, situații în care nu se regăsește și cea din prezența speță.
Nu există nicio legătură între art. 159 alin. 8 și art. 140 Cod procedură penală. De altfel, pentru încălcarea unei norme procedurale este prevăzută o sancțiune, ori în cazul art. 159 alin. 8 Cod procedură penală nu este prevăzută nicio asemenea sancțiune.
S-a urmărit, de fapt, ca întregul ciclu de operațiuni judiciare specifice prelungirii măsurii arestării preventive să asigure îndeplinirea tuturor actelor necesare în condiții de maximă rapiditate.
Pentru aceste considerente, solicită respingerea recursurilor declarate de inculpați ca nefondate.
Recurentul inculpat, având ultimul cuvânt, solicită să fie judecat în stare de libertate și este de acord cu susținerile apărătorului său.
Recurentul inculpat, având ultimul cuvânt, solicită să fie judecat în stare de libertate și este de acord cu susținerile apărătorului său.
CURTEA
Asupra recursului penal de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din 01.07.2009 a Tribunalului Galațis -a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaților, și pe o durată de 30 de zile, cu începere de la data de 03.07.2009 și până la data de 01.08.2009, inclusiv.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
La dosarul cauzei există probe și indicii temeinice, în sensul prev. de art. 143.pr.pen. în referire la art. 68 ind.1 pr.pen. din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au comis cu intenție fapte prevăzute de legea penală, pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani și care prezintă pericol social concret pentru ordinea publică. Aceste probe sunt:
- procese-verbale de percheziție domiciliară, la locuințele inculpaților, și -, ocazie cu care au fost găsite mai multe carduri magnetice, iar în programele de calculator din laptopurile inculpaților se aflau programe de colectare a conturilor de card;
- procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice dintre inculpați, precum și a datelor privind traficul pe Internet, care atestă relațiile dintre inculpați și faptul că aceștia formau un grup infracțional organizat, cu particularitățile specifice spațiului virtual de pe internet;
- relațiile de la băncile comerciale care atestă transferurile internaționale de bani efectuate de inculpați;
- declarația martorei, care confirmă faptul că inculpatul a fost plecat în Irlanda, iar pe data de 17.03.2009 i-a transmis prin serviciul suma de 1000 euro;
- declarația martorului, în care acesta arată activitatea infracțională a inculpatului;
- declarația martorului, din care rezultă activitatea infracțională a inculpatului;
- declarațiile martorului, din care rezultă activitatea infracțională a inculpaților,;
- declarația martorei I care arată activitatea infracțională a inculpatului, precum și declarația martorilor și;
- declarația martorei cu identitate protejată " ", care descrie activitatea întregului grup infracțional;
- declarațiile făptuitorilor și, care relevă activitatea infracțională a inculpaților și;
- declarațiile inculpaților în care aceștia au recunoscut parțial faptele săvârșite.
Apărările inculpaților nu au fost primite, întrucât din materialul probator administrat în cauză rezultă cu certitudine că inculpații au comis fapte infracționale, iar inculpatul - era liderul grupului și că inculpații au încălcat normele băncilor comerciale și au obținut beneficii materiale, cuantumul acestora urmând a fi stabilit pe parcursul cercetărilor. La percheziția domiciliară la locuința numitului s-au descoperit carduri, ce nu toate aparțineau acestuia, multe dintre ele fiind clonate. În acest sens, în timpul cercetărilor au fost descoperite programe de falsificare "Software" de tipul celor găsite în laptopurile inculpaților și.
Tribunalul a apreciat faptul că pentru buna desfășurare a cercetărilor într-o cauză destul de complexă în care inculpații au comis fapte infracționale în concurs în grup organizat, iar în cauză, așa cum a precizat Parchetul, mai sunt de administrat probe importante, iar inculpații nu au recunoscut săvârșirea acestora.
Prin punerea în libertate, inculpații ar putea să influențeze fie administrarea probatoriilor și audierea martorilor, fie să se sustragă de la urmărire și cercetări, fie să comită și alte fapte de acest gen sau de altă natură. Cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive, formulată de inculpații și, cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea a fost respinsă pentru motivele sus arătate și nu în ultimul rând și pentru considerentul că inculpații au comis infracțiuni grave, de un real pericol social, cercetarea acestora fiind de competența DIICOT- organism specializat în cercetarea unor astfel de fapte prevăzute de legi penale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpații și, care apreciază hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică din următoarele considerente:
a) Având în vedere decizia de îndrumare nr. 25/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv recurs în interesul legii, solicită să se constate că măsura arestării inculpaților a expirat de la data de 03.07.l2009, iar judecata recursului are loc la 07.07.2009, după expirarea măsurii arestării preventive dispusă anterior și, pe cale de consecință, având în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevede că termenul de judecată a recursului este un termen imperativ, iar recursul trebuia să se judece până la data de 03.07.2009, datorită nerespectării acestui termen imperativ prevăzut de lege, să se constate că măsura arestării preventive a încetat de drept.
Precizează că nu din motive imputabile inculpaților s-a ajuns la această situație de judecare a recursului în afara termenului imperativ prevăzut de lege, respectiv până la data expirării măsurii arestării preventive.
b) Pe fondul cauzei, solicită să se constate că lăsarea în libertate a inculpaților nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, mai ales în situația inculpatului, în sarcina căruia se rețin doar două acte materiale, iar urmărirea penală în cazul său este deja finalizată, motivele invocate de Parchet neprivind activitatea infracțională a inculpatului.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din oficiu în limitele prevăzute de lege, Curtea reține următoarele:
A) Referitor la încetarea de drept a măsurii arestării preventive prin nerespectarea termenului imperativ de judecare a recursului și, pe cale de consecință, constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive;
Este adevărat că prin recursul în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 25/2009, a statuat că termenul de judecare a recursului este un termen imperativ și nu un termen de recomandare, dat instanța supremă s-a pronunțat doar cu privire la acest aspect, nici un moment, nici chiar în conținutul motivării deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a precizat că nerespectarea acestui termen imperativ duce la încetarea de drept a măsurii arestării preventive. În acest context, în practică se pot ivi două situații distincte:
1) Cazul în care se solicită de către Parchet prelungirea măsurii arestării preventive, iar instanța de judecată respinge cererea formulată de Parchet. În acest caz, recursul trebuie judecat până la împlinirea duratei arestării preventive dispusă anterior. Dacă recursul se judecă în interiorul acestui termen, instanța de recurs se pronunță pe fondul cauzei cu privire la propunerea de arestare preventivă a Parchetului, urmând fie să o admită și să dispună iarăși prelungirea arestării preventive, fie să o respingă.
În cazul în care recursul se judecă după expirarea termenului de arestare preventivă, instanța de recurs, deoarece instanța de fond nu a mai prelungit măsura arestării preventive, nu poate să constate decât că această măsură a încetat de drept la expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior. Este o soluție logică și firească, deoarece nu se poate prelungi o măsură care deja a încetat de drept.
2) În cazul în care instanța de fond admite cererea Parchetului și prelungește măsura arestării preventive, în cazul în care judecata recursului are loc după expirarea duratei arestării preventive anterioare nu se poate constata că măsura arestării preventive a încetat de drept chiar dacă termenul de judecare a recursului este un termen imperativ deoarece:
a) potrivit dispozițiilor art. 159 alin. 9 din Codul d e procedură penală, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare; prin urmare, o astfel de încheiere este executorie și produce efecte imediat după ce durata arestării dispuse anterior a expirat.
b) fiind un termen imperativ, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, ar însemna că judecarea recursului la hotărârea de prelungire a arestării preventive, după depășirea termenului prevăzut de lege, atrage automat decăderea din posibilitatea judecării pe fond a recursului. Este exact aceeași situație în care se uzitează de o cale de atac după termenul imperativ prevăzut de lege. Astfel, judecarea unui apel sau recurs după termenul legal prevăzut de lege atrage respingerea ca tardiv a apelului sau recursului, situație în care nu se mai poate intra pe fondul cauzei.
Deci, s-ar ajunge în situația ca, fiind sesizată cu judecarea recursului inculpaților după expirarea termenului imperativ prevăzut de lege, respectiv după data când expiră măsura arestării preventive dispusă anterior, instanța să constate că recursul este inadmisibil, deoarece nu a fost sesizată în termenul imperativ prevăzut de lege și, pe cale de consecință, nemaiputând intra pe fondul recursului, hotărârea de prelungire dispusă de instanța de fond ar rămâne definitivă.
Acest lucru ar crea în schimb inculpaților recurenți o situație mai grea în exercitarea propriei căi de atac și, având în vedere dispozițiile art. 5 și 6 din CEDO, în sensul că în cazul arestării preventive au dreptul la un recurs efectiv, instanța trebuie să judece pe fond recursul cu care a fost sesizată, chiar dacă s-a depășit termenul imperativ prevăzut de lege.
Nerespectarea termenului imperativ de judecare a recursului înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate poate fi, eventual, considerată o abatere a completului de judecată, în cazul în care s-ar dovedi că, deși avea asigurate toate condițiile de judecare a recursului în termenul prevăzut de lege, s-a fixat un termen de judecată după expirarea acestuia.
În concluzie, Curtea apreciază, având în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, că judecarea recursului după expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior, respectiv după trecerea termenului imperativ prevăzut de lege, nu duce automat la constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive.
)În continuare se va analiza cererea inculpaților de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive în raport de probele existente la dosarul cauzei, constatându-se următoarele:
Prin încheierea din 01.07.2009 a Tribunalului Galațis -a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a unui număr de 8 inculpați.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs un număr de 6 inculpați, recurs judecat la data de 03.07.2009, respectiv până la expirarea arestării preventive dispuse anterior, 03.07.2009. Cu această ocazie, fiind învestită cu judecarea acestor recursuri, instanța de recurs a dispus și citarea inculpatului care, aducându-i-se la cunoștință faptul că încheierea de prelungire a arestării preventive este supusă recursului în termen de 24 de ore din momentul comunicării, după ce a luat legătura cu avocatul său ales, a susținut că nu declară recurs la acest moment procesual, având termen pentru declararea recursului timp de 24 de ore, când se va mai gândi dacă exercită sau nu calea de atac.
În cazul inculpatului, din dosarul de fond rezultă că la data de 01.07.2009, instanța a comunicat hotărârea de prelungire a arestării preventive inculpatului care, tot pe data de 01.07.2009, la ora 17,00 precizează în scris pe comunicarea încheierii de ședință că nu declară recurs.
Ulterior, avocații aleși ai inculpatului formulează în scris declarații de recurs în numele inculpaților care, conform datei poștei, se aflau în termenul de declarare a recursului, respectiv în termenul de 24 de ore de la comunicare, dar datorită faptului că recursul a fost trimis prin poștă, normal că instanța a fost sesizată cu judecarea acestor recursuri nu înăuntrul termenului primei arestări preventive, ci după această dată.
Rezultă cu claritate intenția apărătorilor aleși, care au folosit aceste mijloace legale, respectiv, declararea căii de atac în numele clientului lor și trimiterea declarației de recurs prin poștă, ca să tergiverseze soluționarea recursului după data expirării arestării preventive anterioare, respectiv 03.07.2009, pentru ca apoi să uziteze de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție și să ceară încetarea de drept a măsurii arestării preventive, deoarece recursul nu s-a judecat în termenul imperativ prevăzut de lege.
A admite un asemenea procedeu, ar duce la situația în care, fiind conștienți că recursul soluționat după expirarea termenului imperativ prevăzut de lege duce la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, toți inculpații pentru care se solicită prelungirea măsurii arestării preventive, uzitând de această modalitate de exercitare a căii de atac (a se gândi timp de 24 de ore dacă exercită sau nu calea de atac, apoi în interiorul acestui termen să exercite calea de atac printr-un mijloc prin care instanța de recurs să poată fi sesizată cât mai târziu, spre exemplu prin poștă) să poată fi puși în libertate, constatându-se automat că măsura arestării preventive a încetat de drept.
Această idee, sau mai precis această situație de fapt, în niciun caz nu a fost avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia de îndrumare, a stabilit că termenul de judecare a recursului în interiorul duratei arestării preventive anterioare este un termen imperativ.
II. Pe fondul cauzei, Curtea constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.155 Cod procedură penală, arestarea inculpatului dispusă de instanță poate fi prelungită în cursul urmăririi penale dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Existența indiciilor din care rezultă bănuiala plauzibilă că inculpații au săvârșit faptele reținute în sarcina lor, a fost analizată în concret la luarea efectivă a măsurii preventive, temeiurile avute in vedere subzistând și în prezent, neimpunându-se deci revocarea ori înlocuirea acestei măsuri pe considerentul că lăsarea în libertate inculpații nu ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, ori că, raportat la probatoriile administrate până la acest moment, s-ar impune aplicarea dispozițiilor art.139 Cod procedură penală, atât timp cât existența unor motive verosimile cu privire la săvârșirea faptelor nu a fost pusă la îndoială până în prezent.
sintagma "motive verosimile", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (cauza Fox, și Hartley contra Marii Britanii- hotărârea din 30.08.1990) că acestea se bazează pe fapte care trebuie să fie nu doar sincere și autentice, ci ele trebuie să poată convinge un observator independent că persoana față de care s-a luat măsura este posibil să fi comis respectiva infracțiune.
Cum posibilitatea ca inculpații să fi săvârșit faptele penale în discuție nu a fost exclusă, nici măcar pusă la îndoială, rămâne de analizat dacă acestea (chiar dacă nu sunt comise prin violență), sau persoana făptuitorilor, prezintă un pericol pentru ordinea publică.
Prin definiție, conform jurisprudenței în materie, pericolul concret pentru ordinea publică este înțeles ca o "reacție colectivă față de infracțiunea săvârșită care, prin rezonanța ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare, de dezaprobare, de temere și insecuritate socială, stimulează temerea că justiția nu acționează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale de accentuat pericol social și poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare".
Datele care caracterizează persoana inculpaților (tineri, necunoscuți cu antecedente penale, manifestând o conduită procesuală relativ sinceră) ar putea conduce la concluzia că lăsarea lor în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică și că deci ar putea fi cercetați în stare de libertate.
Dar datele care caracterizează faptele reținute în sarcina fiecăruia, astfel cum au fost expuse de prima instanță, pun în evidență aspecte concrete care demonstrează că lăsarea în libertate a inculpaților creează o stare de pericol, de insecuritate pentru cetățeni, ordinea publică fiind periclitată și prin posibilitatea comiterii unor fapte asemănătoare de alte persoane, în lipsa unor reacții ferme față de cei bănuiți ca autori, complici ori instigatori ai unor astfel de fapte, pericolul regăsindu-se în însăși natura și gravitatea faptelor sancționate de legiuitor cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, cu atât mai mult cu cât asemenea fapte au căpătat o recrudescența fără precedent, mai ales în rândul tinerilor care înțeleg să-și folosească în mod distructiv inteligența, din teribilism sau din dorința de a obține surse de venit pe căi obscure, fără muncă.
În acest context, Curtea constată că prelungirea măsurii arestării preventive dispusă de Tribunal este pe deplin justificată, fiind întrunite condițiile prevăzute de art.148 alin.1 lit. Cod procedură penală în referire la art. 143 Cod procedură penală și art.136 Cod procedură penală, în sensul că privarea de libertate se impunea pentru buna desfășurare a procesului, inculpații au fost ascultați în prezența apărătorilor lor, există probe temeinice de natură a crea presupunerea că inculpații ar fi comis faptele penale reținute în sarcina lor, fapte care sunt sancționate de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică, nefiind nicicum îndeplinite condițiile prevăzute de art.139 Cod procedură penală, privind revocarea sau înlocuirea măsurii preventive.
De asemenea, analizând măsura preventivă din perspectiva art.5 paragr.1 lit.c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost reflectată în jurisprudența CEDO, Curtea apreciază că protejarea libertății individuale împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților nu trebuie să stânjenească eforturile instanțelor în administrarea probelor și desfășurarea în bune condiții a procesului (cauza Tomasi împotriva Franței), astfel că, administrarea unor probe noi și efectuarea altor activități (astfel cum au fost arătate de procuror) în vederea finalizării urmăririi penale, impun privarea de libertate în continuare a inculpaților.
Se constată, așadar, că în mod corect Tribunalul a prelungit măsura arestării preventive raportându-se atât la datele care circumstanțiază infracțiunile reținute în sarcina inculpaților, cât și la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea lor în libertate.
Faptul că, din motive obiective procurorul nu a fost în măsură să finalizeze urmărirea penală, nu constituie o cauză care să conducă la cercetarea în libertate a inculpaților, având în vedere că prelungirea duratei stării de arest preventiv s-a solicitat în scopul asigurării unei bune desfășurări a procesului penal și nu în scopul restrictiv al efectuării unor anume acte de urmărire, eventuala pasivitate a procurorului fiind sancționată cu încetarea de drept a măsurii preventive, conform dispozițiilor art.140 alin.1 lit.b Cod procedură penală.
Față de aceste considerente, urmează a se respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații și.
Văzând și disp. art. 192 alin. 2 Cod procedură penală
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
RESPINGE, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații (fiul lui și, născut la data de 29.03.1987 în G, CNP -, domiciliat în G, str. C-tin nr. 6, -ufăr 3,. 37) și (născut la data de 20.08.1986 în G, CNP -, domiciliat în G,-, - 10,. 82) în prezent reținuți în Arestul G, împotriva încheierii de ședință din 01.07.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Galați.
În baza disp. art. 192 alin. 2 Cod procedură penală, obligă pe fiecare inculpat-recurent la plata a câte 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 07 iulie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Grefier,
Red. -/10.07.2009
Tehnored. /2 ex./10.07.2009
Fond:
Președinte:Maria TaceaJudecători:Maria Tacea, Petruș Dumitru, Constantin Cârcotă
