Propunere arestare preventivă inculpat Art 149 cpp. Încheierea 56/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (294/2010)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SECTIA A II A PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
ÎNCHEIEREA NR. 56/
Ședința publică de la data de 09 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Leontina Cișmașiu
JUDECĂTOR 2: Florentina Dragomir
JUDECĂTOR 3: Dumitru Mirancea
GREFIER - - -
* * * * * *
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de aPEL - reprezentat de procuror.
Pe rol soluționarea recursului declarat de inculpatul, împotriva încheierii de ședință din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București Secția I Penală, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică răspunde: recurentul inculpat cercetat în stare de arest preventiv și asistat de avocat, împuternicire avocațială nr.-/26.01.2010 emisă de Baroul București - Cabinet individual depusă la fila 33 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Față de dispozițiile art. 140/3 alin. 3 Cod procedură penală, întrebat fiind, recurentul inculpat arată că nu dorește să fie audiat în fața instanței de judecată pentru că își menține declarațiile date.
Curtea ia act că nu sunt excepții de invocat sau cereri de formulat și constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul recurentului inculpat, depune la dosar motivele de recurs la care sunt atașate un set de înscrisuri și, ca urmare a studiului dosarului, arată că urmează să invoce oral și un alt motiv de recurs.
Astfel, apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art.385/9 pct. 9 Cod procedură penală, deoarece dispozitivul hotărârii, astfel cum apare el în minută, nu poate fi înțeles. În concret, semnalează că grafismul ce tinde să definească întinderea măsurii preventive din punctul de vedere al apărării este un grafism ilizibil, el comportă corecturi ce nu sunt certificate în conformitate cu dispozițiile art. 195 Cod procedură penală, aflându-ne în imposibilitatea pronunțării în legătură cu întinderea duratei măsurii arestării preventive. Față de cele arătate apreciază că toate aceste vătămări nu suportă remediere fiind incidente dispozițiile art. 197 alin. 2 Cod procedură penală ce privesc nulitatea absolută a încheierii recurate.
În continuarea susținerilor sale, în legătură cu dispozițiile art. 148 lit. f Cod procedură penală, învederează că încheierea recurată nu cuprinde nici o motivare, nici o descriere a unui pericol concret pe care lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta-o pentru ordinea publică.
În egală măsură, solicită a se observa că din încheiere lipsește orice referire la scopul măsurilor preventive astfel cum este definit de art. 136 Cod procedură penală și nu există vreo ipoteză din care să rezulte că inculpatul încearcă să se sustragă cercetării penale, astfel că luarea unei măsuri privative de libertate nu servește bunului mers al procesului penal.
De asemenea, apreciază încheierea recurată ca fiind nelegală și netemeinică în aceea parte în care se vorbește despre existența unor indicii temeinice cu referire la săvârșirea infracțiunii în discuție. Învederează lipsa unor mijloace de probă care să fie luate în examinare pentru a se consta dacă ele conțin sau nu indicii temeinice. Astfel, arată că întreg dosarul tinde a fi construit în baza unei înregistrări ce reprezintă o surprindere în flagrant, apreciind că procesul - verbal astfel cum a fost certificat de către procuror și care se află depus la dosarul cauzei nu satisface pe deplin cerințele imperative ale dispozițiilor art. 91 alin. 3 Cod procedură penală întrucât nu redă integral discuțiile.
Mai arată că, în cauză, sunt incidente și dispozițiile art. 68 alin. 2 Cod procedură penală, organele de urmărire penală exercitând provocări ilegale din perspectiva dispozițiilor legale invocate, iar în legătură cu modul în care au fost aplicate dispozițiile legale, respectiv art. 465 și art. 468 alin. 2 Cod procedură penală, apreciază că acestea au fost încălcate deoarece procedura privind infracțiunea flagrantă nu este facultativă. Susține că agentul de poliție denunțător nu avea atribuții de a libera adeverința solicitată de inculpat, această atribuție fiind atributul exclusiv al comandantului.
Un alt motiv ce ar trebui să atragă casarea încheierii recurate este și încălcarea dispozițiilor art. 150 Cod procedură penală.
Concluzionând, în măsura în care instanța de judecată ar conchide că în cauză există indicii temeinice, apreciază că se poate lua o măsură mai puțin restrictivă, respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara. De altfel, circumstanțele personale ale inculpatului pledează pentru o asemenea perspectivă, învederând că acesta nu are antecedente penale, este acționar la trei societăți comerciale, are familie organizată, are doi copii minori și doi părinți bolnavi în întreținere.
Față de cele arătate, solicită admiterea recursului, casarea încheierii recurate și rejudecând în fond, continuarea cercetării penale cu inculpatul în stare de libertate.
Reprezentantul Parchetului, solicită respingerea recursului declarat de către inculpat, ca fiind nefondat.
Astfel, consideră că încheierea recurată este legală și temeinică, fiind respectate toate dispozițiile care reglementează măsura arestării preventive în cazul inculpatului. Decizia de a se dispune măsura arestării preventive este întemeiată întrucât la dosar există probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 255 Cod penal rap. la art. 7 din Legea 78/2000, iar aspectele de nelegalitate invocate, relative la desfășurarea actelor de urmărire penală sau a ședinței de judecată și de pronunțare a hotărârii, le apreciază ca fiind neîntemeiate.
Din probele administrate deja în cauză rezultă că inculpatul a acționat fără a fi provocat în nici un fel, a luat singur hotărârea de a oferi sau a promite suma de bani în scopul îndeplinirii unui act care intra în atribuțiile agentului de poliție cu care a luat legătura, în condițiile în care a fost refuzat de către acesta la momentul la care a solicitat o adeverință care urma a fi folosită la societatea de asigurări în scopul obținerii de daune, adeverință care urma să ateste o împrejurare de fapt ce în acel moment agentul de poliție o aprecia ca fiind necorespunzătoare adevărului. Ulterior, așa zisa provocare a agentului de poliție a constat în aceea că inculpatul a fost chemat, pentru o anume zi, moment în care și-a reiterat și a oferit, în concret, suma de bani și a fost depistat.
Consideră că fapta, astfel cum se prezintă în materialitatea sa, a fost comisă cu intenție, fără a fi constrâns în nici un fel, fără a fi provocat, fără ca agentul de poliție să bănuiască că urmare refuzului său inculpatul va avea această atitudine și, ipotetic, sunt întrunite elementele constitutive ale faptei prevăzute de art. 255 din Codul penal.
Cu privire la îndeplinirea procedurii flagrantului astfel cum instanța de fond a reținut, procurorul nu a înțeles să aleagă procedura specială prevăzută de art. 468 și urm. Cod procedură penală, s-a urmat procedura obișnuită și s-au îndeplinit dispozițiile legale care reglementează arestarea preventivă în procedura obișnuită.
Inculpatul a fost audiat în prezența a doi apărători, de către procuror, în aceiași zi fiind pusă în mișcare acțiunea penală, fiind formulată propunerea de arestare preventivă. Așa fiind, consideră că nu există nici un motiv pentru a se aprecia că nu au fost respectate dispozițiile care reglementează dreptul la apărare.
De asemenea, consideră că minuta este în concordanță cu dispozitivul, iar hotărârea atacată este motivată și sub aspectul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 148 lit. f Cod procedură penală, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care îl apreciază a fi pe deplin îndeplinit în cazul inculpatului, rezultând din natura faptei comise, calitatea persoanei asupra căreia s-a acționat, scopul săvârșirii infracțiunii.
Concluzionând, consideră că prin fapta comisă, darea de mită unui agent de poliție, se aduce o atingere gravă relațiilor normale din societate, se creează un puternic sentiment de insecuritate și o neîncredere în instituțiile publice. Față de aceste susțineri, apreciază că în acest moment procesual sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 și art. 148 lit. f Cod procedură penală pentru a se admite propunerea formulată de procuror.
Având ultimul cuvânt, recurentul inculpat, solicită cercetarea sa în stare de libertate, achiesând la concluziile puse de apărătorul său.
CURTEA
Asupra recursului penal de față:
Prin încheierea de ședință din 26.01.2010 din Camera de Consiliu a Tribunalului București Secția I Penală, pronunțată în dosarul penal nr-, a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul București și s-a dispus, în baza art.146, 149/1 rap. la art.148 lit.f C.P.P. luarea măsurii arestării preventive împotriva inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, de la 26.01.2010 până la 23.02.2010 inclusiv, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.255 rap.Cod Penal la art.7 alin.2 din Legea 78/2000.
În fapt, s-a reținut că inculpatul, la data de 26.01.2010, a dat agentului de poliție, din cadrul - Serviciul Auto, suma de 2.000 lei, pentru ca acesta din urmă, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, să-i elibereze o adeverință din care să rezulte că autovehiculul cu nr. B-66-, al cărui proprietar este societatea de leasing SC BROKER ASIGURĂRI SRL, reprezentată de către inculpat, a fost declarat furat la data de 15.12.2009, iar autorii infracțiunii nu au fost identificați.
Instanța de fond a considerat că propunerea Parchetului este întemeiată, găsind îndeplinite condițiile prev. de art.143 și C.P.P. art.148 lit.f apreciind C.P.P. că există indicii temeinice că inculpatul a săvârșit fapta reținută în sarcina sa, legea prevede pedeapsa mai mare de 4 ani închisoare pentru infracțiunea care i se impută inculpatului, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică în raport de natura infracțiunii și de gradul de pericol social ridicat al acesteia.
S-a menționat că prin constatarea și întocmirea actelor de cercetare, polițistul denunțător avea influență directă și nemijlocită asupra emiterii adeverinței solicitate de inculpat, astfel că nu s-a primit apărarea inculpatului că în sarcina sa nu s-ar putea reține infracțiunea de dare de mită.
Referitor la aspectele de nulitate a sesizării cu propunerea de arestare preventivă, s-a arătat că procedura prev. de 465.C.P.P. nu a fost aleasă de organul de urmărire penală, acțiunea penală nefiind pusă în mișcare prin rechizitoriu, iar această procedură nu trebuie confundată cu surprinderea unei persoane în flagrant. De asemenea, s-a constatat că s-a asigurat audierea învinuitului ca inculpat, după punerea în mișcare a acțiunii penale, acesta fiind asistat de doi avocați aleși.
Împotriva încheierii de mai sus a declarat recurs inculpatul solicitând admiterea recursului, casarea încheierii de ședința și, pe fond, rejudecând să se respingă propunerea de arestare preventivă întrucât aceasta este lovită de nulitate absolută deoarece conținutul dispozitivului încheierii este diferit de conținutul minutei acestei hotărâri.
Totodată, s-a susținut că hotărârea este nemotivată sub aspectul îndeplinirii condițiilor prev. de art. 148 lit. f Cod procedură penală și nu există mijloace de probă care să fie luate în examinare pentru a se consta dacă conțin sau nu indicii temeinice ale comiterii infracțiunii.
S-a mai susținut că organele de urmărire penală au exercitat provocări ilegale din perspectiva dispozițiilor art.68 alin.2 C.P.P. au fost nesocotite dispozițiile art. 465 și art. 468 alin. 2.C.P.P. iar inculpatul nu a fost audiat în această calitate după punerea în mișcare a acțiunii penale.
În subsidiar, s-a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, ținând cont de circumstanțele personale ale inculpatului.
Examinând încheierea recurată, față de motivele invocate și din oficiu, Curtea constată că recursul este nefondat.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureștia formulat propunere de arestare preventivă a inculpatului sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art.255 rap.Cod Penal la art.7 alin.2 din Legea 78/2000.
Prin ordonanța din 26.01.2010 s-a dispus începerea urmăririi penale față pentru comiterea infracțiunii prev. de art.255 rap.Cod Penal la art.7 alin.2 din Legea 78/2000, la aceeași dată fiind luată față de acesta măsura reținerii pe o perioadă de 24 de ore, de la 26.01.2010 ora 18,00 la 27.01.2010 ora 18,00.
Punerea în mișcare a acțiunii penale s-a dispus prin ordonanța 329/P/2010 din 26.01.2010.
Curtea constată mai întâi că nu se poate constata nulitatea absolută a sesizării instanței, fiind respectate dispozițiile reglementate de art.149/1 alin.1 C.P.P. în sensul că procurorul a procedat la audierea inculpatului după punerea în mișcare a acțiunii penale, astfel cum rezultă din declarația aflată la file 11 din dosar, inculpatului fiindu-i asigurată apărarea de avocați aleși. Numai după această audiere s-a întocmit de către procuror propunerea de arestare preventivă și a fost sesizată instanța.
Relativ la critica adusă conținutului minutei încheierii de ședință privind întinderea duratei arestării preventive, Curtea constată că aceasta este nefondată întrucât conținutul minutei este identic cu cel al dispozitivului hotărârii recurate, măsura arestării preventive fiind luată pe o durată de 29 de zile, de la 26.01.2010 până la 23.02.2010, inclusiv. Minuta reflectă rezultatul deliberării și are conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, fiind respectate dispozițiile art.309 În C.P.P. aceste condiții, dispozițiile art.197 alin.2 C.P.P. nu devin aplicabile în cauză.
Referitor la neaplicarea dispozițiilor privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante prev. de art.465 și urm. C.P.P. Curtea constată că această procedură nu era obligatoriu de urmat de către organele de urmărire penală, folosirea acesteia fiind lăsată laapreciereaprocurorului, după cum prevăd dispozițiile art.468 alin.2 Cp.p., în funcție de dovezile existente la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază, în acord cu instanța fondului, că există indicii temeinice, în sensul prev. de art. 143 cu referire la art.68/1 proc.pen. care justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis fapta prevăzută de legea penală care i se impută, în acest sens fiind denunțul și declarațiile denunțătorului care se coroborează cu procesul verbal de surprindere în flagrant din 26.01.2010, procesul verbal de transcriere a interceptărilor în mediu ambiental, declarațiile martorilor R și (file 2, 16, 21, 23, 27).
Pentru a aprecia asupra legalității și temeiniciei luării măsurii arestării preventive, este suficient să existe indicii cu privire la fapta pentru care este cercetat inculpatul, astfel că, la acest moment procesual, critica privind neredarea integrală, într-un proces-verbal, care să constituie mijloc de probă, a convorbirilor sau comunicărilor interceptate și înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării, potrivit art.91/3 C.P.P. nu poate fi primită.
Cât privește îndeplinirea condițiilor reglementate de art.148 lit.f C.P.P. se constată că acestea există cumulativ deoarece pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică prin sentimentul de nesiguranță ce s-ar induce în rândul societății, generat de faptul că organele judiciare nu iau măsuri eficiente față de o persoană ale cărei acțiuni au creat o stare de suspiciune și neîncredere față de funcționarii care îndeplinesc funcțiile încredințate în cadrul - Serviciul Auto, discreditând instituția și autoritatea acesteia.
Privarea de libertate a inculpatului recurent este de natură să asigure încrederea și siguranța în rândul persoanelor care respectă ordinea de drept și valorile sociale, astfel că circumstanțele sale personale favorabile (ca de ex. lipsa antecedentelor penale, loc de muncă), nu sunt suficiente pentru luarea față de acesta a unei măsuri privative de libertate mai blânde ca obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara.
Referitor la modalitatea în care a fost săvârșită infracțiunea de dare de mită, respectiv în varianta oferirii unei sume de bani și/sau în varianta dării unei sume de bani, Curtea consideră că acest aspect urmează să fie stabilit în cursul urmăririi penale, situație în care nu au incidență dispozițiile art.68 alin.2 C.P.P. cu atât mai mult cu cât elementele constitutive ale infracțiunii în discuție există atât în varianta oferii, cât și în varianta dării unei sume de bani, iar unitatea infracțională nu este afectată dacă elementul material se concretizează în una sau mai multe dintre variantele alternative reglementate de art.255 alin.1
C.P.P.În consecință, conform art.38515pct.1 lit.b Cod pr.pen, Curtea va respinge recursul inculpatului, ca nefondat, constatând că încheierea atacată este legală și temeinică.
În baza art.192 al.2 Cod pr.pen. inculpatul va fi obligat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul împotriva încheierii de ședință de la 26.01.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția I Penală în dosarul -.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red./Dact.
- Jud.
Președinte:Leontina CișmașiuJudecători:Leontina Cișmașiu, Florentina Dragomir, Dumitru Mirancea
