Revocarea măsurii preventive (art. 139 c.p.p.). Decizia 357/2008. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2711

SECȚIA PENALĂ

DOSAR NR-

DECIZIA PENALĂ NR.357 /

Ședința publică din 27 martie 2008

Instanța compusă din:

PREȘEDINTE: Marian Bratiș

JUDECĂTOR 2: Laura Bogdan

JUDECĂTOR 3: Anca Nacu

GREFIER: - -

Ministerul Public este reprezentat de procuror, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA.

Pe rol este judecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva încheierii penale din 21 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.

La apelul nominal se prezintă inculpații intimați și, în stare de arest preventiv, asistați de avocați și.

Procedura completă.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, nemaifiind alte probe de administrat ori cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.

Procurorul pune concluzii de admiterea recursului, casarea încheierii penale recurate și menținerea stării de arest a inculpaților deoarece temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat nefiind îndeplinită condiția prevăzută la art.139 al.1 pr.pen. că de la ultima menținere a stării de arest a celor doi inculpați nu au apărut temeiuri noi care să justifice înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, că probele administrate până în acest moment permit concluzia presupunerii rezonabile a săvârșirii faptelor de o violență deosebită, iar pericolul social pe care îl prezintă inculpații pentru ordinea publică trebuie apreciat și prin prisma sentimentului de insecuritate și starea de neliniște care s-ar crea prin lăsarea în libertate a inculpaților.

Apărătorul inculpaților intimați, avocat solicită respingerea recursului declarat de parchet ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a încheierii tribunalului. Arată că nu s-a probat starea de pericol social concret că lăsarea în libertate a inculpaților este o măsură echitabilă, raportat la materialul probator administrat în cauză.

Apărătorul inculpaților intimați, avocat, solicită respingerea recursului declarat de parchet și menținerea ca legală și temeinică a încheierii recurate.

Inculpatul intimat, în ultimul cuvânt, solicită respingerea recursului declarat de parchet, arată că dosarul a fost făcut pentru inculpatul. Mai arată că se află în arest preventiv de 1 an și 4 luni.

Inculpatul intimat, în ultimul cuvânt, solicită respingerea recursului declarat de parchet și menținerea încheierii Tribunalului Arad ca fiind legală și temeinică.

R A

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 martie 2008, dată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în baza art. 139 alin.2 Cpp, s-a respins cererea formulată de inculpații și, pentru revocarea măsurii arestării preventive.

În baza art. 139 alin.1 Cpp raportat la art. 145 Cpp, s-a admis cererile formulate de inculpații și și s-a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaților cu măsura obligării acestora de a nu părăsi localitatea

Pe durata măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea A, inculpații au fost obligați că respecte următoarele obligații:

-să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori sunt chemați;

-să se prezinte la IPJ A ca organ desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului de supraveghere întocmit de IPJ A sau ori de câte ori sunt chemați;

-să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței;

-să nu dețină, să nu folosească și să nu poate nici o categorie de arme;

-să nu se apropie de persoanele vătămate, membrii familiilor acestora, persoana împreună cu care au comis fapta, martori și să nu comunice cu acestea direct sau indirect;

-să nu se afla în locuința persoanei vătămate.

S-a atras atenția inculpaților ca în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau obligațiilor impuse, se va lua față de aceștia măsura arestării preventive.

S-a dispus ca inculpații și să fie puși în libertate de sub efectele mandatelor de arestare preventivă nr.50/08.11.2006, respectiv 49/08.11.2006 emise de Tribunalul Arad în dosar nr-, la data rămânerii definitive a prezentei încheieri, dacă nu sunt arestați în altă cauză.

Pentru a dispune astfel tribunalul verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților și, în temeiul art. 300²Cpp, a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul DIICOT au fost trimiși în judecată inculpații, pentru săvârșirea infracțiunilor prev.de art. 323 alin.1 Cp; 5 infracțiuni prev.de art.189 alin.2 Cp cu aplicarea art. 13 Cp; 2 infracțiuni prev.de art. 194 alin.1 Cp, art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003 modificată, toate cu aplicarea art. 323 alin.2 Cp, art.7 alin.3 din Legea nr. 39/2003 modificată și art. 33 lit. a, art.34 Cod penal și pentru săvârșirea infracțiunilor prev.de art.323 alin.1 Cp; 5 infracțiuni prev.de art. 189 alin.2 Cp cu aplicarea art. 13 Cp; 2 infracțiuni prev.de art.194 alin.1 Cp, art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003 modificată, art. 192 alin.2 Cp, toate cu aplicarea art. 323 alin.2 Cp, art. 7 alin.3 din Legea nr. 39/2003 modificată și art. 33 lit. a, art. 34 Cp.

Măsura arestării preventive a fost dispusă față de inculpați prin încheierea nr.35/08.11.2006 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, reținându-se incidența dispozițiilor art. 143 Cpp și art. 148 lit. f) Cpp.

Art. 136 Cpp intitulat "Scopul și categoriile măsurilor preventive" prevede că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reținerea,b)obligarea de a nu părăsi localitatea, c)obligarea de a nu părăsi țara, d)arestarea preventivă.

Art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevede că orice persoană arestată are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Convenția condiționează legalitatea privării de libertate de existența unor motive verosimile, temeinice că s-a săvârșit sau că se va săvârși o infracțiune sau că autorul va fugi după săvârșirea unei infracțiuni. motivelor plauzibile în sensul că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune este o condiție qua non a conformității lipsirii de libertate cu disp.art. 5 din Convenție dar cu toate acestea după trecerea unei perioade de timp, aceste motive nu mai sunt suficiente pentru a justifica privarea de libertate (cauza Stasaitis c/a Lituania, hotărârea din 21 martie 2002).

Durata rezonabilă a detenției în accepțiunea art. 5 paragraf 3 se apreciază "in concreto", instanțelor naționale revenindu-le obligația de argumenta cu probe motivele prelungirii detenției. motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni nu mai este suficientă după o anumită perioadă de timp, trebuind a fi evidențiată existența fie a pericolului de fugă, fia a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice. Doar în prezența unor asemenea circumstanțe, prezervarea ordinii publice prevalează asupra regulilor privind libertatea individului.

În privința apărării ordinii publice Curtea Europeană a apreciat că deși anumite infracțiuni, prin gravitatea deosebită și reacția publicului, pot crea o stare de neliniște capabilă să justifice temporar detenția preventivă este necesar să se demonstreze că eliberarea acuzatului tulbură în mod real ordinea publică (Hotărârea din 26 iunie 1991 în cauza Letellier contra Franței).

În opinia Curții Europene, menținerea detenției privative nu poate fi justificat în sensul anticipării unei pedepse privative de libertate.

De asemenea, Curtea Europeană a decis că pericolul pe care inculpatul îl reprezintă și care ar justifica detenție sa provizorie, nu trebuie privit doar prin prisma gravității sancțiunilor penale la care ar fi expus ci și prin prisma circumstanțelor personale ale acestuia, respectiv caracterul inculpatului, domiciliul, profesia, resursele materiale și legăturile cu familia (cauza Neumeistes c/a Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968).

În analizarea dispozițiilor art. 148 lit. f) Cpp și prin prisma jurisprudenței Curții Europene în materia detenției preventive, s-a reținut că inculpații au fost trimiși în judecată pentru fapte săvârșite în perioada 1998- 2002 și fapte săvârșite în perioada iulie-august 2006 și care conform actului de sesizare constituie infracțiunile prev. de art.323 Cp, art. 189 Cp, art.192 Cp, art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Evaluând în abstract gradul de pericol social al infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații s-a constatat că acesta este ridicat și că a reprezentat o condiție "sine quo non" pentru luarea, respectiv menținerea măsurii arestării preventive dar pentru o anumită perioadă de timp.

Astfel, s-a reținut că inculpați nu sunt cunoscuți cu antecedente penale iar rolul acestora în asociere, respectiv grup infracțional organizat a constat, conform stării de fapt expusă în rechizitoriu, în aceea de a acționa la ordinele liderilor și anume coinculpații și care în prezent sunt judecați în stare de libertate.

Din datele dosarului instanța nu a reținut existența acelor împrejurări, respectiv criterii în opinia Curții Europene care să justifice o detenție îndelungată și anume riscul executării unor presiuni asupra martorilor, pericolul de a se sustrage procedurilor sau riscul săvârșirii unor noi infracțiuni.

A analiza temeinicia măsurii arestării preventive doar prin raportare la natura infracțiunilor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată ar fi contrară jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 9 noiembrie 1999, cauza Debboubt alias Ali contra Franței, hotărârea din 26 iunie 2001 în cauza Ilijkow contra Bulgariei).

La acest moment procesual s-a apreciat că temerea pe care a resimțit-o opinia publică relativ la persoana inculpaților și s-a diminuat, sens în care cerința ca pericolul social concret pentru ordinea publică să fie actual nu mai subzistă, acesta diminuându-se de la data luării măsurii arestării preventive, respectiv 08.11.2006.

Pentru aceste motive, având în vedere stadiul avansat al cercetării judecătorești și faptul că scopul măsurii preventive se poate realiza și prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, care în modul în care este reglementată de legea procesual penală oferă suficiente garanții pentru buna desfășurare a procesului penal și că temeiurile care au impus arestarea inculpaților și, astfel cum au fost analizate, s-au schimbat, tribunalul în baza art. 139 alin.1 Cpp,raportat la art. 145 Cpp a admis cererile formulate de inculpații și și a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaților cu măsura obligării acestora de a nu părăsi localitatea

Pe durata măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea A, inculpații au fost obligați că respecte următoarele obligații:

-să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori sunt chemați;

-să se prezinte la IPJ A ca organ desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului de supraveghere întocmit de IPJ A sau ori de câte ori sunt chemați;

-să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței;

-să nu dețină, să nu folosească și săp nu poate nici o categorie de arme;

-să nu se apropie de persoanele vătămate, membrii familiilor acestora, persoana împreună cu care au comis fapta, martori și să nu comunice cu acestea direct sau indirect;

-să nu se afla în locuința persoanei vătămate.

S-a atras atenția inculpaților ca în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau obligațiilor impuse, se va lua față de aceștia măsura arestării preventive.

Împotriva încheierii din 21.03.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr- a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, recurs înregistrat la Curtea de APEL TIMIȘOARA în data de 25.03.2008.

În motivarea recursului se solicită admiterea acestuia, casarea încheierii penale recurate și menținerea stării de arest a inculpaților deoarece temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat nefiind îndeplinită condiția prevăzută la art.139 al.1 pr.pen. că de la ultima menținere a stării de arest a celor doi inculpați nu au apărut temeiuri noi care să justifice înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, că probele administrate până în acest moment permit concluzia presupunerii rezonabile a săvârșirii faptelor de o violență deosebită, iar pericolul social pe care îl prezintă inculpații pentru ordinea publică trebuie apreciat și prin prisma sentimentului de insecuritate și starea de neliniște care s-ar crea prin lăsarea în libertate a inculpaților. Se mai arată în motivarea recursului că referirea la jurisprudența CEDO nu schimbă cu nimic datele problemei, menirea CEDO nefiind de a crea șabloane pe care instanțele să le aplice automat fără o analiză judicioasă și concretă a faptelor deduse judecății.

Analizând legalitatea și temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs precum și din oficiu conform art. 385⁶alin. 3.pr.pen. instanța constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad este fondat, pentru următoarele considerente:

Din probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual se constată că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpații și, continuă să subziste, acestea nefiind înlăturate de declarațiile martorilor audiați în cauză. Sub acest aspect, instanța de recurs reține și că potrivit dispozițiilor art. 68¹.C.P.P. art. 139 și 160 C.P.P. măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpaților, iar față de probatoriul administrat până în acest moment nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă față de inculpații intimați ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea acesteia. În acest context, instanța de recurs nu își însușește susținerile apărătorilor inculpaților privind existența unor contradicții între declarațiile martorilor întrucât pe de o parte, conform art. 63 alin. 2.C.P.P. probele nu au valoare dinainte stabilită, ci trebuie analizate în raport cu întreg probatoriul; iar, pe de altă parte presupunerea rezonabilă privind comiterea faptelor imputate inculpaților este în continuare susținută de suficiente probe. Este adevărat că atât legislația națională, cât și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene prevăd menținerea motivelor plauzibile că o persoană a comis o infracțiune ca o condiție sine qua non pentru validitatea continuării privării de libertate; însă noțiunea de motive plauzibile, indicii temeinice, depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui caz; esențial fiind ca organul judiciar să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă instanțele cu privire la existența acestor indicii temeinice. Acest lucru nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula o acuzare completă a inculpatului din momentul arestării ( și Murray contra Marii Britanii), și cu atât mai puțin, să existe probe cu caracter de certitudine ca cele care permit condamnarea.

Totodată, împotriva inculpaților continuă să-și găsească incidența dispozițiile art. 148 lit. f) din Codul d e procedură penală (acuzele ce planează asupra acestuia vizează infracțiuni ce sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare a instanței, natura infracțiunii, caracterul activității infracționale). În acest sens se reține că prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru fapte comise în perioadele 1998 - 2002 și iulie - august 2006, respectiv pentru infracțiunile prev. de art. 323 alin.1 Cod Penal(o faptă), 5 x art. 198 alin. 2.Cod Penal cu aplicarea art. 13.Cod Penal ( 5 fapte), 2 x art. 194 alin. 1.Cod Penal ( 2 fapte), art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 ( o faptă), toate cu aplicarea art. 323 alin. 2.Cod Penal, art. 7 alin. 3 din Legea nr. 39/2003 modificată și art. 33 lit.a, art. 34.Cod Penal; iar inculpatul a fost trimis în judecată pentru fapte comise în perioadele 1998-2002 și iulie - august 2006, respectiv pentru infracțiunile prev. de art. 323 alin.1 Cod Penal(o faptă), 5 x art. 198 alin. 2.Cod Penal cu aplicarea art. 13.Cod Penal ( 5 fapte), 2 x art. 194 alin. 1.Cod Penal ( 2 fapte), art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 ( o faptă), art. 192 alin. 2.Cod Penal (o faptă), toate cu aplicarea art. 323 alin. 2.Cod Penal, art. 7 alin. 3 din Legea nr. 39/2003 modificată și art. 33 lit.a, art. 34.Cod Penal Numărul faptelor imputate inculpaților și natura infracțiunilor, precum și împrejurarea că există presupunerea rezonabilă că aceștia au comis infracțiuni atât în intervalul de timp 1998 -2002, cât și în cursul anului 2006, conturează un anumit profil psihologic și un anumit mod de percepere a acestora de către terțe persoane, respectiv abilitatea de a comite fapte caracterizate prin violență, o anumită perseverență infracțională ceea ce face ca pericolul concret pentru ordinea publică să-și mențină caracterul de actualitate. Intervalul de timp între faptele descrise în rechizitoriu este un element care conduce la concluzia că trecerea timpului de la ultima faptă nu este o garanție că asemenea evenimente nu s-ar mai putea repeta și că în rândul opiniei publice nu mai subzistă starea de temere ce a condus la luarea măsurii arestării preventive.

Pe de altă parte, aspectele reținute cu ocazia menținerii anterioare a stării de arest a inculpaților și, nu s-au modificat și sunt în continuare relevante în cauză sub aspectul modului în care cei doi inculpați sunt percepuți de opinia publică, de anturajul acestora, temerea pe care o resimte încă societatea, ceea ce face ca garanțiile oferite de măsura obligării de a nu părăsi localitatea A să nu fie suficiente pentru a asigura liniștea și sentimentul de securitate al cetățenilor. De la data de 1.02.2008- când prima instanță a menținut starea de arest a inculpaților intimați - și până la termenul de judecată din 21.03.2008- când s-a pronunțat încheierea penală recurată - nu a intervenit și, de altfel, nici nu s-a invocat nici un element de noutate care să permită concluzia contrară în privința temeiurilor arestării preventive. În acest interval de timp s-au audiat 4 martori ale căror declarații nu schimbă temeiurile faptice avute în vedere la menținerea stării de arest a celor doi inculpați.

În ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpaților, este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă; însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură "există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate". Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului și din consecințele acesteia. Infracțiunile imputate inculpaților prin actul de sesizare a instanței aduc atingere unora dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv siguranța fizică și psihică a persoanei, și chiar și demnității acesteia, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora și a altora la săvârșirea unor fapte similare și cu scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției și protecție a statului. Aceasta atrage și obligația pozitivă a statului, de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a drepturilor persoanelor, măsuri rezonabile și adecvate. În condițiile speței, interesul public impune luarea măsurilor necesare pentru a asigura protecția cetățenilor împotriva comiterii unor fapte ce afectează libertatea personală prevalează încă în raport cu interesul inculpaților și de a fi judecați în stare de libertate. Este adevărat că numai gravitatea faptelor imputate inculpaților nu poate fi socotită în sine ca reprezentând pericol pentru ordinea publică dar nu pot fi ignorate elementele probatorii aflate la dosarul cauzei care susțin gradul de pericol social concret al activității infracționale, circumscris sferei criminalității organizate caracterizată prin amploarea acesteia și implicarea unui număr mare de persoane.

Potrivit art. 136 alin. 8.C.P.P. alegerea măsurii preventive aplicate inculpatului trebuie să aibă în vedere scopul acesteia, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura. În raport cu aceste criterii, precum și cu aspectele anterior analizate, instanța de recurs constată că măsura arestării preventive își menține în continuare caracterul adecvat și de necesitate pentru siguranța publică.

În ce privește invocarea de către inculpați a principiului egalității de tratament juridic, în condițiile în care alți inculpați în cauză sunt judecați în stare de libertate, Curtea constată că acest principiu presupune aplicarea acelorași principii și dispoziții legale persoanelor aflate în situații identice. În speță, se reține că de principiu măsurile preventive se analizează individual, în sensul că așa cum prevăd și dispozițiile art. 136 alin. 8.C.P.P. se are în vedere gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura. Așa cum s-a arătat și mai sus, față de inculpații și există presupunerea rezonabilă privind comiterea unor infracțiuni care nu au fost imputate în aceeași modalitate și celorlalți inculpați, o anumită contribuție și elemente de personalitate distincte.

Având în vedere, considerentele expuse anterior rezultă că în mod greșit prima instanță a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.139 C.P.P. iar garanțiile oferite de măsura obligării de a nu părăsi localitatea A nefiind suficiente pentru a asigura liniștea și sentimentul de securitate al cetățenilor.

Prin urmare, în temeiul art. 385¹⁵pct. 1 lit. b instanța C.P.P. va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva încheierii penale din 21 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, va casa încheierea penală recurată și rejudecând cauza în temeiul art.139 al.1 pr.pen raportat la art.145 pr.pen va respinge cererile formulate de inculpații și privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea

În temeiul art.300²pr.pen raportat la art.160 pr.pen va menține starea de arest a inculpaților și, urmând ca legalitatea și temeinicia acestei măsuri să fie examinată înainte de expirarea termenului legal de 60 zile.

În temeiul art. 192 alin. 3.pr.pen cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În temeiul art.385¹⁵pct.2 lit.d pr.pen admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva încheierii penale din 21 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.

Casează încheierea penală recurată și rejudecând cauza:

În temeiul art.139 al.1 pr.pen raportat la art.145 pr.pen respinge cererile formulate de inculpații și privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea

În temeiul art.300²pr.pen raportat la art.160 pr.pen menține starea de arest a inculpaților și, urmând ca legalitatea și temeinicia acestei măsuri să fie examinată înainte de expirarea termenului legal de 60 zile.

În temeiul art.192 al.3 pr.pen cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 27.03.2008.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

- - - - - -

GREFIER,

- -

Red. AN/ 09.04.2008

Tehnored. AA

Ex. 2/ 11.04.2008

Prima instanță: