Spete inselaciune Art 215 cod penal. Decizia 1520/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A II A PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
924/2009
DECIZIA PENALĂ NR.1520
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 21.10.2009
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: Luciana Mera
JUDECĂTOR 2: Anca Alexandrescu
JUDECĂTOR 3: Viorica Costiniu
GREFIER - - -
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL B - a fost reprezentat prin procuror.
Pe rol judecarea recursurilor declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL B si partea civila - SA împotriva deciziei penale nr.171 A/11.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Ia Penală în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică răspunde intimatul inculpat personal și asistat de avocat ales, lipsind recurent parte civila - SA si intimat parte responsabilă civilmente - SRL.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Curtea procedează la audierea inculpatului intimat, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosarul cauzei.
Constatând că nu sunt excepții de invocat, alte probe de administrat și cereri de formulat, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul parchetului pune concluzii de admitere a recursului în temeiul disp. art. art.385/15 pct.2 lit.d C.P.P. art.385/9 pct.16 și pct.18 casarea C.P.P. deciziei din apel și menținerea sentinței de condamnare a inculpatului cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art.215 alin.1,2,3 cu Cod Penal aplic. art.41 alin.2
Cod PenalEsențială pentru reținerea infracțiunii este faptul că la momentul încheierii minutei, respectiv la 29.04.1999 prin care se garanta restul de plată a mobilei, cu autoutilitara tip GAZ, acest bun nu aparținea inculpatului, ci, care prezenta acest autovehicul la o expoziție. Comportamentul inculpatului după preluarea în custodie a bunului este tipic în cea ce privește intenția de a-și înșela partenerul, la fel ca și apărarea de genul "voi plăti datoria mea sau prețul când voi recupera propriile datorii", ulterior partea vătămată fiind abandonată, iar inculpatul de negăsit.
De asemenea, solicită admiterea recursului declarat de partea civilă - SA.
Apărătorul ales al intimatului inculpat solicită respingerea recursurilor formulate de parchet și partea civilă, cu menținerea deciziei de apel, ca fiind pe deplin legală și temeinică. Susține că inculpatul niciodată nu a intenționat să înșele partea civilă, care cunoștea dificultățile financiare ale acestuia, în cauză fiind vorba doar de o păsuire pentru recuperarea creanței.
În ultimul cuvânt, intimatul inculpat susține că nu a intenționat să înșele pe nimeni și solicită îngăduință întrucât este nevinovat.
CURTEA,
Asupra recursurilor penale de față:
Prin decizia penală nr.171/A din 11.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - secția I penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul împotriva sentinței penale nr.2337 din 20.11.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4
S-a desființat sentința penală apelată și, în fond, rejudecând, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art.215 alin.1, 2, 3 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă SA, ca inadmisibilă.
Conform art.192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr.2337/20.11.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B în dosarul nr-, în baza art. 215 alin. 1, 2, 3 cu aplic. art. 41 al.2 Cod penal și art. 74 lit. a 76 lit. c Cod penal, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată.
În baza art. 71 Cod penal, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a și lit.b Cod penal, iar în baza art. 71 al.5 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale cât și a celei accesorii pe un termen de încercare de 4 ani.
S-a făcut aplicarea art. 359 Cod procedură penală.
Potrivit art. 346 alin. 1 raportat la art. 14 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 56.550, 37 1ei.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 29.04.1999, între - SA și - SRL s-a încheiat înscrisul intitulat "minută" în cuprinsul căreia se prevedea obligația - SA de a livra către - SRL, reprezentată de inculpatul, 800 de scaune, plata prețului fiind garantată cu o autoutilitară marca GAZ, pe care inculpatul a prezentat-o reprezentanților - SA în curtea societății sale. Ulterior, la data de 3.06.1999, s-a stabilit între cele două societăți că autoutilitara va fi livrată - SA pentru acoperirea unei restanțe la plată. scaunelor a avut loc, însă inculpatul nu a onorat obligația de livrare a autoutilitarei.
Autoutilitara prezentată de inculpat pentru plata prețului nu aparținea acestuia, fiind adusă în România doar în vederea prezentării la un salon auto, în baza acordului nr. 715.005/99- 9C, încheiat între - SRL și - SA.
De asemenea, în toate actele privind autoutilitara, figurează în calitate de proprietar - SRL (factura proforma nr.715/22.04.1999 198, declarații vamale - 199 - 201 p). De altfel, - SRL a și înstrăinat autoutilitara către - SRL Tg.N la data de 28.10.1999 (203-207 ). Nu poate fi primită susținerea inculpatului în sensul că autoutilitara cu care garantase plata mărfii livrate de către partea civilă nu ar fi cea menționată mai sus (214 ), având în vedere că datele de identificare ale acesteia înscrise chiar de inculpat în factura fiscală nr.-/01.05.1999 (16 ) sunt identice cu cele menționate în factura proforma nr.715/22.04.1999 - 198
Instanța a reținut, de asemenea, că în faza de urmărire penală martorul a arătat că inculpatul nu i-a adus niciodată la cunoștință operațiunile juridice pe care le-a efectuat în legătură cu autoutilitara ( 182 verso ), însă în fața instanței și-a modificat declarația, arătând că de fapt ar fi știut de intențiile acestuia și chiar ar fi fost de acord să livreze inculpatului o autoutilitară pentru ca acesta să-și achite obligațiile de către partea civilă.
Însă, indiferent de existența sau inexistența acordului dintre inculpat și martorul, numitul a indus în eroare cu intenție pe reprezentanții părții civile, cărora nu le-a adus niciodată la cunoștință că nu societatea sa este proprietara autoutilitarei, ba chiar, cu ocazia vizitei acestora la B le-a arătat autovehiculul, care era parcat în curtea firmei sale, tocmai pentru a-i menține în eroare și a-i determina să livreze în continuare produse. De asemenea, inculpatul a încheiat acte juridice de dispoziție cu privire la un bun despre care știa cu siguranță că nu îi aparține, provocând un prejudiciu evident părții civile.
Drept urmare, instanța nu a reținut susținerile acestuia în sensul că nu ar fi avut niciodată intenția de a înșela partea civilă, atâta timp cât toate faptele inculpatului demonstrează contrariul.
La individualizarea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 alin.1 Cod penal. Astfel, instanța a reținut că inculpatul nu are antecedente penale, aflându-se la prima pătrundere în câmpul infracțional. De asemenea, chiar dacă a apreciat că nu ar fi săvârșit nici o infracțiune în cauză, totuși acesta a relatat în mod sincer circumstanțele în care au avut loc faptele și nu a încercat să inducă în eroare organele judiciare.
Drept urmare, instanța a reținut în favoarea sa circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. a Cod penal și i-a aplicat o pedeapsă de 2 ani închisoare, sub minimul special prevăzut de lege, apreciind totodată că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia.
Pe latură civilă, instanța a constatat că pretențiile părții civile sunt doar în parte întemeiate. Prin livrarea autoutilitarei, inculpatul urma doar să achite contravaloarea mărfii livrate de către partea civilă societății sale ("minuta" de la fila 20 ). De altfel, partea civilă nu a depus nici un înscris din care să rezulte că ar fi achitat vreodată inculpatului suma de 18.308,32 lire sterline, ci doar înscrisuri privind bunurile livrate inculpatului. Așadar, partea civilă nu poate avea dreptul decât la contravaloarea mărfurilor livrate inculpatului și garantate de acesta cu autoutilitara menționată.
Instanța a constatat că partea civilă s-a adresat deja instanței civile (Tribunalul C-S), pe rolul căreia a introdus la data de 21.02.2000 o acțiune având ca obiect recuperarea produselor livrate către (50-51 ), acțiune în cuprinsul căreia este descrisă chiar situația de fapt cu care au fost ulterior sesizate (la data de 20.07.2004) organele de urmărire penală.
Tribunalul C-S a pronunțat sentința civilă nr. 731/19.04.2000, definitivă și irevocabilă în prezent, prin care a admis acțiunea formulată și a obligat să achite părții civile sumele de 544.910.528,16 ROL (contravaloarea mărfii livrate) și 20.593.211 ROL cheltuieli de judecată.
Drept urmare, în aplicarea principiului "electa una non datur recursum ad alteram", partea civilă a optat în mod irevocabil pentru recuperarea prejudiciului printr-o acțiune introdusă în fața instanței civile, care a soluționat cu autoritate de lucru judecat această problemă. În această situație, singura modificare ce poate fi adusă de instanța penală (ca urmare a constatării săvârșirii unei infracțiuni) obligațiilor fixate de instanța civilă este obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei stabilite deja de Tribunalul C-S prin hotărârea amintită, în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil.
Împotriva acestei soluții a declarat apel inculpatul, respins ca tardiv formulat prin decizia penală nr. 163/A/07.03.2008 a Tribunalului București - secția a II a penală. Împotriva deciziei penale a declarat recurs inculpatul, soluționat prin decizia penală nr.636/16.05.2008 a Curții de APEL BUCUREȘTI - secția I penală. Prin această hotărâre s-a casat, în totalitate, decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de apelantul-inculpat, la aceeași instanță, respectiv la Tribunalul București.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția I Penală la data de 19.06.2008, sub nr-.
Cu ocazia rejudecării apelului declarat de inculpat, Tribunalul a procedat la audierea martorilor din acte și R. În ceea ce îl privește pe martorul, audierea sa a fost în mod obiectiv imposibilă, acesta fiind decedat.
Deși legal citat, inculpatul nu s-a mai prezentat în instanță pentru a-și susține apelul, astfel că Tribunalul a avut în vedere la examinarea acestuia criticile formulate în dosarul - al Tribunalului București - secția a II a penală (filele 8-12). în cuprinsul acestor motive, apelantul arăta, în esență, că este nemulțumit atât de rezolvarea acțiunii penale, cât și a laturii civile, și solicita achitarea sa în temeiul art. 11 pct.2 lit.a Cod procedură penală rap. la art. 10 lit.d Cod procedură penală și, pe cale de consecință, soluționarea corespunzătoare a acțiunii civile. Astfel, inculpatul a arătat că nu a existat, din partea sa, o acțiune de inducere în eroare a părții vătămate - SA cu ocazia încheierii celor două contracte comerciale, aceasta cunoscând situația reală. Pe de altă parte, inculpatul a subliniat faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune nici în ceea ce privește latura subiectivă, lipsind intenția, ca formă a vinovăției.
Examinând apelul declarat de inculpatulprin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, conform art.371 Cod procedură penală, Tribunalul a constatat că acesta este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit dispozițiilor art.215 alin.3 Cod penal constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții "inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate".
Sub raport subiectiv, infracțiunea de înșelăciune se săvârșește cu intenție directă ori indirectă, ceea ce înseamnă că făptuitorul își dă seama că desfășoară o activitate de inducere sau menținere în eroare și că prin aceasta pricinuiește o pagubă părții vătămate, rezultat a cărui producere o urmărește ori o acceptă. Latura subiectivă a infracțiunii include și scopul obținerii unui folos material injust, pentru sine sau pentru altul.
Or, în speță, inculpatul nu a acționat cu vinovăția cerută de lege, astfel cum a fost mai sus descrisă.
Astfel, probatoriul administrat a demonstrat că între societatea comercială al cărei reprezentant legal era inculpatul și - SRL (reprezentată de martorul ) exista o înțelegere (concretizată în contractul de asociere nr.2263/17368-97 din 09.06.1997) privind aducerea din Rusia de către această din urmă societate de caroserii de autoutilitare de tip GAZ, pe care - SRL le asambla și le obținea omologarea; ulterior, mașinile erau vândute, iar banii rezultați erau împărțiți între cele două societăți comerciale. Cu referire la autoutilitara ce a făcut obiectul primei minute, se reține că inculpatul a acționat cu credința reală că - SRL este coproprietar (vezi și fila 107 ) și că, în consecință, poate dispune de acel bun, cu atât mai mult cu cât avea și acordul partenerului de afaceri în acest sens.
Ulterior încheierii primei minute, autoutilitara facturată părții vătămate a fost însă vândută de - SRL unui terț, împrejurare în care inculpatul a fost în imposibilitate de a-și respecta obligațiile asumate fată de partea vătămată. In aceste condiții, între părțile din dosar a intervenit o nouă "minută" privind livrarea unei alte autoutilitare (de această dată neindividualizată). Nici aceasta nu a putut fi însă livrată de inculpat părții vătămate, datorită unor neînțelegeri ulterioare cu martorul, dar și faptului că, între timp, au survenit unele modificări legislative, ce nu mai permiteau importul și comercializarea autovehiculelor ce nu respectau normele Euro 3 (cum era cazul autoutilitarelor de tip GAZ). Ca atare, nici la acest moment nu se poate reține că inculpatul a acționat cu vinovăția cerută de lege, fiind valabile aceleași considerații ca mai sus.
Aceste aspecte au fost reținute de instanță pe baza înscrisurilor depuse la dosar, coroborate cu declarațiile date de inculpat (în special cele din faza de urmărire penală, căci declarația dată în fața primei instanțe este una lapidară, iar în apel, inculpatul nu s-a mai prezentat pentru a fi audiat), ce sunt confirmate de martorul. Acesta din urmă, fiind audiat nemijlocit de instanța fondului (vezi fila 96) a arătat că firma sa (- SRL) a colaborat cu firma inculpatului (- SRL) încă din anul 1998; inițial, firma martorului aducea din Rusia șasiuri de autoutilitare de tip GAZ și împreună cu firma inculpatului le asambla pentru a le vinde. Ulterior, - SRL a adus autoutilitare asamblate, pe care - SRL le întreținea. Aceste autoutilitare erau apoi vândute, iar banii obținuți erau împărțiți în mod egal între cele două societăți comerciale. În legătură cu autoutilitara în cauză, martorul a arătat că a fost informat de inculpat că dorește să o dea părții vătămate în contul unei datorii, martorul fiind de acord (căci în acte, autoutilitara era doar proprietatea - SRL), urmând ca atunci când societatea inculpatului avea să primească niște bani de la un partener de afaceri, să îi dea martorului partea de bani cuvenită. Tot astfel, s-a arătat că la momentul încheierii convenției cu partea vătămată, în acte a fost menționată o autoutilitară ce fusese adusă pentru o expoziție și care a fost ulterior vândută altcuiva. Referitor la motivele pentru care, în cele din urmă, nu a mai fost livrată nicio autoutilitară părții vătămate, martorul a precizat că acestea au fost unele obiective, datorându-se intrării în vigoare a normelor Euro 3, norme pe care acest tip de autoutilitară nu le îndeplinea (astfel că nu mai era permisă vânzarea sa în România).
La rândul său, audiat în fața instanței de apel, martorul, care a fost prezent la încheierea minutei din 29.04.1999, a arătat că avea cunoștință de împrejurarea că autoutilitare de tipul celei în cauză erau aduse de la Minsk fără motor și cutie de viteze, urmând ca firma inculpatului să le echipeze cu piesele necesare pentru a fi aduse în stare de funcționare.
Dar indiferent că inculpatul a acționat sau nu cu credința că este coproprietar al bunului, un lucru este cert, și anume acela că avea acordul proprietarului legal (- lnvest SRL) de a dispune de bun, în sensul în care a și făcut- Or, spre deosebire de instanța fondului, Tribunalul consideră că existența ori inexistența unui acord între martorul și inculpat, ca reprezentanți legali ai - lnvest SRL și respectiv - SRL, este un aspect esențial în cauză. Astfel, chiar și în măsura în care s-ar considera că inculpatul ar fi indus în eroare partea vătămată cu privire la calitatea sa de proprietar al bunului, această împrejurare tot nu poate conduce la antrenarea răspunderii sale penale, câtă vreme inculpatul avea totuși putere de dispoziție reală asupra bunului, căci, în aceste condiții, nu se poate susține că inculpatul a prefigurat un rezultat socialmente periculos al faptelor sale, constând în producerea unei pagube părții vătămate. Cu atât mai puțin se poate reține că scopul acțiunilor inculpatului a fost, în contextul arătat, acela de a obține un folos material injust, pentru sine sau pentru altul.
Așa fiind, în baza art.379 pct.2 lit.a Cod procedură penală, Tribunalul a admis apelul declarat de inculpatul, a desființat sentința penală apelată și, în fond, rejudecând, în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art.215 al. 1, 2, 3 cu aplic. art.41 al.2 Cod penal.
Pe latură civilă, Tribunalul a constatat că potrivit dispozițiilor art.346 alin.2 Cod procedură penală, când achitarea s-a pronunțat pentru că lipsește vreunul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei materiale și a daunelor morale, potrivit legii civile. în speță, Tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de partea civilă - SA, având în vedere faptul că partea civilă a optat în mod irevocabil pentru recuperarea prejudiciului printr-o acțiune introdusă în fața instanței civile, care a soluționat cu autoritate de lucru judecat această problemă (sentința civilă br.731/19.04.2000, definitivă și irevocabilă, a Tribunalului C-S). Or, în această împrejurare, nu se justifică nici măcar instituirea solidarității între inculpat și societatea al cărei reprezentant era, cum greșit a procedat prima instanță (cu atât mai mult cu cât instanța civilă respinsese capătul de cerere privind obligarea inculpatului în solidar cu SRL la plata despăgubirilor civile).
Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea civilă SA.
Parchetula criticat hotărârea în temeiul art.3859pct.18 Cod procedură penală sub aspectul greșitei achitări a inculpatului, arătând că instanța de apel a achiesat la susținerea inculpatului în ceea ce privește lipsa de intenție de a induce în eroare partea vătămată și a avut în vedere la motivarea soluției de achitare depoziția martorului și înțelegerea dintre inculpat și reprezentantul legal al SRL, însă din dosar rezultă o situație de fapt contrară celei reținute de instanța de apel.
Parchetul consideră esențială pentru existența infracțiunii de înșelăciune împrejurarea că la momentul încheierii minutei din 29.04.1999, autoutilitara nu aparținea inculpatului și că problemele financiare ale acestuia, înțelegerile sale cu partenerul și ceea ce a crezut inculpatul nu au nicio legătură cu buna sa credință în sensul că putea să dispună de bunul respectiv.
În motivarea recursului se mai arată că aspectele reținute de către tribunal referitor la dreptul de a dispune de bunul altuia, referitor la starea de funcționare a autovehiculului și urmarea imediată a acțiunii inculpatului nu au relevanță juridică în contextul faptic în care s-a desfășurat tranzacția dintre părți, având în vedere comportamentul inculpatului ce pune în evidență intenția sa de a înșela partea vătămată.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Parchetului a invocat și cazul de casare prevăzut de art.3859pct.16 Cod procedură penală.
Partea civilănu a motivat recursul în termenul prev. de art.38510alin.2 Cod procedură penală, însă a invocat cazul de casare prevăzut de art.3859pct.18 Cod procedură penală, ce poate fi avut în vedere din oficiu.
În motivarea recursului, decizia instanței de apel este criticată sub aspectul laturii civile, pe motiv că în mod eronat a fost reținută autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 731/2000 a Tribunalului C-S, în contradicție cu dispozițiile art. 22 alin. 2 Cod procedură penală, dar și sub aspectul laturii penale, pe motiv că soluția de achitare se întemeiază pe un singur aspect considerat esențial de instanța de apel pentru existența infracțiunii, și anume că inculpatul avea acordul partenerului de afaceri pentru a dispune de bun, aspect pe care recurenta parte civilă îl consideră nerelevant. Se mai arată în motivele de recurs că inducerea în eroare nu a constat doar în calitatea de proprietar a bunului, ci în întreaga activitate de amăgire a reprezentanților părții vătămate și că intrarea în vigoare a Normelor euro 3 nu a făcut imposibilă livrarea mașinii.
Examinând cauza în temeiul art.3856alin.1 și 2 Cod procedură penală, Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Se constată că dispozițiile art.3859pct.16 Cod procedură penală nu sunt incidente în cauză, deoarece achitarea s-a dispus în temeiul art.10 lit.d Cod procedură penală și nu în temeiul art.10 lit.b Cod procedură penală, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală. De asemenea, în cauză nu s-a dispus vreuna din celelalte soluții indicate în mod expres de acest caz de casare, respectiv încetarea procesului penal pe motiv că există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale, ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost grațiată.
Cât privește cazul de casare prevăzut de art.3859pct.18 Cod procedură penală - invocat atât de către parchet cât și de partea civilă, Curtea constată de asemenea că nu este incident, având în vedere că nu se poate susține că soluția de achitare pronunțată de instanța de apel este urmarea unei erori grave de fapt.
Deși se invocă acest caz de casare, în motivarea ambelor recursuri sunt expuse critici referitoare nu la situația de fapt și la neconcordanțe între elementele faptice reținute de către tribunal și mijloacele de probă administrate, ci în realitate criticile ambilor recurenți se referă la aprecierea pe care instanța de apel a dat-o materialului probator și la interpretarea acestor probe cu ocazia analizei laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune.
Niciunul din aspectele reținute de instanța de apel ca temei al soluției de achitare nu este contrazis de probele administrate ci, dimpotrivă, soluția se întemeiază pe examinarea riguroasă a tuturor mijloacelor de probă, conținutul acestora fiind expus cu claritate și în mod exhaustiv în cuprinsul deciziei recurate.
Diferența de opinii privește, așadar, o problemă de apreciere ce nu poate face obiectul examinării în calea de atac a recursului, având în vedere dispozițiile legale ce reglementează cu strictețe această cale de atac în situația în care cauza a parcurs și etapa apelului.
Se constată că instanța de apel a respectat dispozițiile art.63 Cod penal și, în situația existenței unor probe contradictorii - fiind vorba despre declarațiile oscilante ale numitului - le-a reținut pe acelea care se coroborează cu celelalte probe administrate, respectiv cu înscrisurile depuse la dosar, cu declarațiile inculpatului și cu declarațiile martorului, din acest motiv tribunalul reținând cu valoare de adevăr împrejurarea că la momentul încheierii înțelegerii între inculpat și partea vătămată, inculpatul avea acordul reprezentantului societății comerciale în patrimoniul căreia se afla bunul oferit cu titlu de garanție, de a dispune de bunul respectiv.
Rezultă, astfel, că soluția instanței de apel nu are la bază elemente probatorii inexistente sau reținute într-un mod total diferit de conținutul mijloacelor de probă, soluția de achitare întemeindu-se pe o anumită apreciere și interpretare a materialului probator, ce nu mai poate fi reanalizat de către instanța de recurs.
Criticile Parchetului și ale părții civile vizează exclusiv aprecierea asupra existenței sau inexistenței vinovăției inculpatului în forma necesară pentru reținerea infracțiunii de înșelăciune, ceea ce constituie atributul exclusiv al instanței de fond și al instanței de apel, fără să mai poată face obiectul examinării cauzei în calea de atac a recursului, în condițiile în care nu se constată existența unei erori grave de fapt în sensul art.3859pct.18 Cod procedură penală.
Se constată, de asemenea, că și critica formulată referitor la soluționarea laturii civile, întemeiată pe același caz de casare, vizează o problemă de legalitate și nu o chestiune de fapt, căci așa cum s-a arătat, partea civilă este nemulțumită de interpretarea pe care instanța de apel a dat-o dispozițiilor legale pentru a stabili incidența autorității de lucru judecat referitor la soluționarea acțiunii civile.
Reținând că motivele de recurs invocate nu se încadrează nici în celelalte cazuri de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, în temeiul art.38515pct.1 lit.b Cod procedură penală, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de partea civilă SA.
În temeiul art.192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului declarat de Parchet rămân în sarcina statului, iar conform art.192 alin.2 Cod procedură penală, recurenta parte civilă va fi obligată la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de partea civilă SA împotriva deciziei penale nr.171/A din 11.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală.
Obligă partea civilă la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Dact. 2 ex./18.11.; 7.12.09
jud.:;
Președinte:Luciana MeraJudecători:Luciana Mera, Anca Alexandrescu, Viorica Costiniu
