Spete inselaciune Art 215 cod penal. Decizia 356/2008. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2711

SECȚIA PENALĂ

DOSAR NR-

DECIZIA PENALĂ NR. 356/

Ședința publică din 27 martie 2008

Instanța compusă din:

PREȘEDINTE: Marian Bratiș

JUDECĂTOR 2: Laura Bogdan

JUDECĂTOR 3: Anca Nacu

GREFIER: - -

Ministerul Public este reprezentat de procuror, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA.

Pe rol este judecarea contestația în anulare formulată de contestatorul împotriva deciziei penale nr.1273/R/10.12.2007 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-.

La apelul nominal se prezintă pentru contestatorul, lipsă, avocat A, din cadrul Baroului T

Procedura completă.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, nefiind alte probe de administrat ori cereri de formulat, acordă cuvântul în susținerea constestației.

Reprezentantul contestatorului solicită admiterea contestației, arătând că soluția instanței de recurs este netemeinică și nelegală întrucât s-au încălcat dispozițiile imperative ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil; că instanța de recurs nu a verificat dacă exista o cauză de impunitate, de nepedepsire, atâta timp cât din piesele dosarului ar rezulta că nu a săvârșit nici un fel de infracțiune de înșelăciune. În același sens, a învederat că însăși martorii au declarat că nici inculpatul și nici fratele său nu l-au constrâns sub nici o formă pe tatăl acestora să încheie contractul de vânzare-cumpărare; susținând că s-a comis o eroare judiciară gravă, că așa zisa faptă nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune. Pe de altă parte, a susținut că instanța de recurs, o dată cu admiterea cererii de recurs cu privire la repunerea în termen, trebuia să verifice dacă nu cumva este o situație prevăzută de art. 51.Cod Penal în favoarea inculpatului sub forma erorii de fapt întrucât nu cunoștea situația juridică a imobilului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Totodată, a susținut că instanța nu avea cum să rejudece cauza pe fond atâta timp cât instanța de fond și de apel nu i-au respectat dreptul la apărare neascultându-l, din contră nefiind nici legal citat la cele două instanțe, respectiv că instanța de recurs trebuia să-l citeze cu mențiunea de a se prezenta în vederea audierii.

Procurorul pune concluzii de respingere a contestației întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cazurile invocate, iar contestatorul a fost citat la toate adresele cunoscute.

R A

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 275 din 18 aprilie 2006, pronunțată în dosar nr. 644/2006, Judecătoria Reșița în baza art. 215 alin. 1 și 3 cod penal, a condamnat pe inculpatul, născut la data de 03.10.1975 în Reșița, fiul lui și, cetățean român, studii superioare, fără ocupație, fără antecedente penale,. în Reșița, Calea,. 9,. 1,. 9, jud. C-S, la 1( un ) an închisoare, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în convenții.

În baza art. 81 cod penal a suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit potrivit art. 82 Cod penal.

A pus în vedere inculpatului prevederile de art. 83 cod penal referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 215 alin. 1 și 3 cod penal, a condamnat pe inculpatul A, născut la data de 25.09.1981 în Reșița, fiul lui și, cetățean român, studii 8 clase, fără ocupație, fără antecedente penale,. în Reșița, str. -,. 20,. d,. 14, jud. C-S, la 1 ( un ) an închisoare, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în convenții.

În baza art. 81 cod penal a suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit potrivit art. 82 cod penal.

A pus în vedere inculpatului prevederile de art. 83 cod penal referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 14, 346 Cod procedură penală, cu referire la art. 998 Cod civil, a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă,. în Reșița, Calea, nr. 5,. 2,. 12, jud. C-S, și a obligat pe inculpați, în solidar, să plătească acesteia suma de 3.100 USD, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 191 Cod procedură penală a obligat fiecare inculpat la câte 300 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

A dispus virarea sumei de 200 RON, reprezentând onorariu avocat oficiu, din fondurile Ministerului Justiției către Baroul C-

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

La începutul lunii noiembrie 2004, partea vătămată a citit în ziarul "Timpul" un anunț imobiliar și a sunat la un număr de telefon la care a răspuns inculpatul. Inculpatul i-a spus părții vătămate că tatăl său, are de vânzare o casă în,- și în aceiași zi, partea vătămată s-a întâlnit cu frații (fost ) și A și a văzut casa, înțelegându-se cu cei doi frați să revină a doua zi cu martori și cu un avans pentru încheierea unui antecontract de vânzare cumpărare.

Partea vătămată a insistat în încheierea unui contract de vânzare cumpărare dar inculpații i-au spus că în acel moment nu este posibil acest lucru întrucât mai trebuiau să achite niște taxe.

A doua zi, partea vătămată însoțită de tatăl său, și un verișor, s-au întâlnit cu inculpații în imobilul din,- și, după ce inculpații l-au asigurat din nou că imobilul nu are datorii decât taxe și impozite, a fost încheiat un antecontract (numit de părți "precontract") de vânzare cumpărare. Partea vătămată a achitat suma de 2.500 de dolari, iar în contract s-a prevăzut faptul că imobilul va fi predat liber de orice sarcini.

Inculpații (fost ) și A i-au spus părții vătămate că imobilul este proprietatea tatălui lor, prezentând în sprijinul acestei afirmații un extras CF nereal în copie xerox, obținut prin scanarea unor extrase CF reale.

După aproximativ o săptămână inculpații (fost ) și A au luat legătura cu partea vătămată și

i-au solicitat suma de 2.000 EURO întrucât tatăl lor a fost reținut la granița din Ungaria și Austria. Partea vătămată nu a fost de acord, dar, în final, a cedat insistențelor inculpaților întrucât aceștia i-au spus că altfel nu poate fi finalizată încheierea în formă autentică a contractului. le-a dat inculpaților suma de 600 de dolari în prezența martorului.

Partea vătămată a solicitat după 2-3 zile un extras CF având bănuiala că a fost înșelat și din extrasul obținut de la Biroul CF rezultă că proprietar este numitul și că asupra imobilului au fost înscrise ipoteci în sumă de aproximativ 20.000 EURO.

În încercarea de a-și recupera banii, partea vătămată a luat legătura cu inculpații, dar aceștia l-au amânat sub diferite pretexte, fără a-i restitui banii plătiți în avans.

Fiind audiat de organele de cercetare penală, tatăl inculpaților a declarat că de vânzarea casei s-au ocupat cei doi fii ai săi, el fiind constrâns de aceștia să accepte vânzarea casei deși știa că aceasta a fost vândută anterior lui.

Deși inculpații nu au recunoscut comiterea faptelor, contrariul a rezultat, fără nici un dubiu, din conținutul declarațiilor martorilor din faza de urmărire penală și din fața instanței.

În drept, faptele inculpaților și A, de a-l induce în eroare pe la încheierea și derularea unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil, prin neprezentarea situației juridice reale a acestuia, în sensul că nu mai este proprietatea familiei și că era ipotecată în favoarea a trei creditori, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii înșelăciune în convenții, prev. de art. 215 alin.1 și 3 cod penal.

Pe latură subiectivă, instanța a reținut intenția ca formă a vinovăției.

La individualizarea judiciară a pedepsei instanța a ținut seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 Cod penal, care arată că la stabilirea si aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsa fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Astfel instanța a ținut în vedere că inculpații nu au recunoscut comiterea faptelor pe parcursul procesului penal, fapte care prezintă un pericol social concret ridicat.

Deoarece prin fapta lor ilicită inculpații au cauzat părții civile un prejudiciu material, constând în sumele achitate acestora ca avans din prețul imobilului în cauză, instanța, a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, prev. de art. 998 cod civil - faptă ilicită, prejudiciu material, legătura de cauzalitate între prejudiciul material și fapta ilicită și vinovăția inculpatului. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel inculpații și A și partea civilă.

Inculpații nu și-au motivat apelul în fapt și în drept.

Partea civilă nu și-a motivat apelul în fapt și în drept, însă, cu ocazia acordării cuvântului pe fond în apel, a învederat instanței de apel că solicită majorarea pedepselor aplicate inculpaților, întrucât, în raport de împrejurările săvârșirii faptelor pedeapsa aplicată de instanța de fond este prea mică și, în latură civilă, solicită recuperarea prejudiciului produs.

Prin decizia penală nr. 187 din 12.09.2006, Tribunalul C-S a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpați și partea civilă.

Verificând sentința apelată,prin prisma motivelor de apel, precum și din oficiu, conform dispozițiilor art. 371 și art. 378 Cod procedură penală, sub toate aspectele de temeinicie și legalitate și pentru orice motiv de desființare, tribunalul a constatat că apelurile declarate de inculpații și A și de partea civilă sunt nefondate, respingându-le pentru următoarele considerente:

Tribunalul a reținut că prima instanță, printr-o apreciere corectă a probelor administrate la dosarul cauzei, a ajuns la concluzia că inculpații și A au săvârșit infracțiunea de înșelăciune prev.și ped.de art.215 alin. 1,3 Cod penal.

Din probele testimoniale administrate, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, a rezultat cu certitudine că, sub aspectul laturii obiective, inculpații, cu prilejul încheierii unei convenții între aceștia și partea vătămată, au săvârșit acțiunea de inducere și menținere în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei stări de fapt nereale.

Sub aspectul aceleași laturi obiective, s-a reținut de către tribunal că este întrunită și condiția prevăzută de alin. 3 al art. 215 Cod penal, potrivit căreia cel înșelat (partea civilă) nu ar fi încheiat respectiva convenție, dacă ar fi cunoscut situația reală a imobilului despre care se face vorbire în convenția încheiată.

De asemenea, s-a reținut de către tribunal că, urmarea imediată a acțiunii săvârșite de către inculpați este producerea unui prejudiciu material, fiind astfel îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru întrunirea elementelor laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune în convenții.

Sub aspectul laturii subiective, în mod corect prima instanță a reținut că inculpații au acționat cu intenție directă, în speță îndeplinindu-se și scopul prevăzut de lege pentru conținutul acestei laturi a infracțiunii.

Așa fiind, s-a reținut că nu există temeiuri pentru a se dispune achitarea inculpaților.

În legătură cu individualizarea pedepselor aplicate inculpaților, tribunalul a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a criteriilor de individualizare a pedepselor prevăzute de art.72 Cod penal, la aprecierea cuantumului pedepsei avându-se în vedere circumstanțele săvârșirii faptei de către inculpați, pericolul social concret al acesteia, urmările produse, precum și circumstanțele legate de persoana inculpaților, astfel încât nu există temeiuri pentru reducerea, dar nici pentru majorarea cuantumului pedepselor astfel aplicate.

Având în vedere aceleași criterii mai sus enunțate, prima instanță, în mod corect a făcut aplicarea prevederilor art. 81 Cod penal cu privire la cei doi inculpați.

În legătură cu soluționarea laturii civile, tribunalul a reținut că prima instanță a apreciat corect asupra cuantumului despăgubirilor la care au fost obligați inculpații, prejudiciul produs constând în sumele de bani care au fost achitate de către partea vătămată inculpaților cu titlu de avans pentru cumpărarea imobilului ce a făcut obiectul convenției, sume pe care instanța de fond le-a acordat părții civile.

Împotriva deciziei penale nr. 187 din 12.09.2006 pronunțată de Tribunalul C-S a declarat recurs peste termen inculpatul, solicitându-se de către avocatul ales, repunerea în termen, casarea hotărârii și trimiterea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, deoarece inculpatul nu a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond întrucât inculpatului nu i s-a luat declarație.

Prin decizia penală nr. 1273/R din 10 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-, în baza art. 385¹⁵pct.1 lit.b Cpp s-a respinsa recursul peste termen declarat de inculpatul împotriva deciziei penale nr. 187 din 12 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr. 4826/P/2006, ca nefondat.

În baza art. 192 alin.2 Cpp a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 150 lei.

Pentru a decide astfel,instanța de recurs analizând decizia penală recurată prin prisma celor solicitate în apărare și din oficiu, în limitele dispozițiilor legale, a constatat că inculpatul se găsește într-adevăr în situația prev. de art. 385³Cpp rap. la art. 365 Cpp, situație în care recursul declarat de inculpat a fost analizat pe fond.

În privința cererii de casare cu trimitere la parchet pentru refacerea urmăririi penale, deoarece inculpatul nu a fost asistat de apărător desemnat din oficiu, s-a constatat că nu ne aflăm în situația prev. de art. 171 al.2 Cpp, privind asistența juridică obligatorie. Inculpatul nu se află în niciuna din situațiile prev. de art. 171 al.2 Cpp, încât să fie necesară desemnarea unui avocat din oficiu. Mai mult, inculpatul, în declarațiile date a arătat că nu are nevoie de un avocat.

Referitor la cererea formulată, în subsidiar, de casare și trimitere a cauzei la instanța de fond deoarece nu a fost ascultat, s-a constatat că nici această cerere nu este întemeiată. Astfel, inculpatul a fost citat de la adresele cunoscute, s-au eliberat și mandate de aducere, dar nu a putut fi găsit. De asemenea, s-a procedat la citarea inculpatului prin afișare la Consiliul Local Reșița, situație în care culpa aparține inculpatului, acesta neprezentându-se la nici un termen de judecată la prima instanță, pentru a putea fi ascultat în calitate de inculpat.

În consecință, față de motivele invocate de recurent, s-a apreciazat că nu ne aflăm în nici unul din cazurile prev. de art. 385⁹Cpp, situație în care, în baza art. 385¹⁵pct.1 lit.b Cpp recursul declarat de inculpat a fost respins ca nefondat.

Prin contestația în anularea înregistrată la Curtea de APEL TIMIȘOARA sub nr. 1679/59 din 17.12.2007, condamnatul a solicitat desființarea deciziei penale nr. 1273/R/2007 pronunțată de această instanță în dosarul nr-, invocând dispozițiile art. 386 lit. c și e coroborate C.P.P. cu art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 391 pct.1 și 2.

C.P.P.

În motivarea contestației, condamnatul a susținut că soluția instanței de recurs este netemeinică și nelegală întrucât s-au încălcat dispozițiile imperative ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil; că instanța de recurs nu a verificat dacă exista o cauză de impunitate, de nepedepsire a sa, atâta timp cât din piesele dosarului ar rezulta că nu a săvârșit nici un fel de infracțiune de înșelăciune. În același sens, a învederat că însăși martorii au declarat că nici el și nici fratele său nu l-au constrâns sub nici o formă pe tatăl acestora să încheie contractul de vânzare-cumpărare; susținând că s-a comis o eroare judiciară gravă, că așa zisa faptă nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune. Pe de altă parte, contestatorul a susținut că instanța de recurs, o dată cu admiterea cererii de recurs cu privire la repunerea în termen, trebuia să verifice dacă nu cumva este o situație prevăzută de art. 51.Cod Penal în favoarea acestuia sub forma erorii de fapt întrucât nu cunoștea situația juridică a imobilului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Totodată, a susținut că instanța nu avea cum să rejudece cauza pe fond atâta timp cât instanța de fond și de apel nu i-au respectat dreptul la apărare neascultându-l, din contră nefiind nici legal citat la cele două instanțe, respectiv că instanța de recurs trebuia să-l citeze cu mențiunea de a se prezenta pentru depunerea de declarație de inculpat.

Analizând contestația în anulare în temeiul dispozițiilor art. 391 și 386.C.P.P. instanța constată următoarele:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, mijlocul procedural prin care sunt atacate hotărâri judecătorești definitive pronunțate cu încălcarea unor dispoziții care reglementează procedura de soluționare a recursului sau când împotriva aceleiași persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă. Având în vedere că prin contestația în anulare se poate aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care această cale de atac este admisibilă, reglementându-le prin art. 386.proc.pen. Prin urmare, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul legalității acestei căi de atac; recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituind o încălcare a principiului legalității căilor de atac. În speță, inculpatul a invocat dispozițiile art. 386 lit. c și e susținând C.P.P. că s-a aflat în eroare de fapt și nu a fost citat cu mențiunea de a se prezenta pentru a da declarație, respectiv că nu a fost audiat nici în fața instanțelor de fond.

Potrivit art. 386.C.P.P. împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare, între altele, când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f) -¹) C.P.P. cu privire la care existau probe în dosar (lit. c); respectiv când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385¹⁴alin. 1¹ori art. 385¹⁶alin. 1.C.P.P. (lit. e). În ce privește primul motiv invocat în contestația în anulare, respectiv faptul că instanța de recurs nu a analizat și reținut că în cauză inculpatului îi erau aplicabile dispozițiile privind eroare de fapt, Curtea constată că această instituție juridică nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 386 lit. c Astfel C.P.P. potrivit art. 51.Cod Penal eroarea de fapt este o cauză ce ar putea conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei conducând la o soluție de achitare conform art. 10 lit. e raportat la art. 11 pct. 2 lit. a C.P.P. iar dispozițiile art. 386 lit. c privesc C.P.P. numai cauzele de încetare a procesului penal prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. f-¹

C.P.P.

În ce privește cel de-al doilea motiv de contestație în anulare, instanța reține că dispozițiile art. 385¹⁴alin. 1¹. C.P.P. prevăd obligația instanței de recurs de a proceda la ascultarea inculpatului prezent, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. În cauză, se constată că inculpatul contestator nu s-a prezentat în fața instanței de recurs pentru a se putea proceda la audierea sa. Pe de altă parte, din cuprinsul motivele de recurs (aflate la fila 20 din dosarul de recurs) rezultă că acesta a avut cunoștință de dreptul conferit de art. 385¹⁴.C.P.P. câtă vreme el însuși a invocat în recurs faptul că nu a fost ascultat de instanțele de fond și a indicat acest text legal. Se mai reține și faptul că inculpatul a beneficiat de asistență juridică, angajându-și un avocat pentru a-l reprezenta în fața instanței de recurs, astfel că nu poate fi vorba de o necunoaștere a dispozițiilor legale. Totodată, relevant este și faptul că deși inculpatul a invocat în recurs că nu a fost ascultat nu s-a prezentat în fața instanței pentru a-și exercita acest drept; iar în primă instanță a fost citat la toate adresele cunoscute și cu mandat de aducere. Este adevărat că cerința referitoare la ascultarea inculpatului a fost statuată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe hotărâri, între care cea pronunțată în cauza Ekbatani împotriva Suediei, în care se arată că în noțiunea de proces echitabil intră și obligația de apreciere directă a declarațiilor inculpatului; în cauza Ilișescu și împotriva României, în care se reamintește că prezentarea la proces a unui acuzat are o importanță capitală atât din punctul de vedere al dreptului acestuia de a fi audiat, cât și al necesității de a verifica exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta cu declarațiile părții vătămate, ale cărei interese trebuie protejate, cât și cele ale martorilor. Pe de altă parte, în ceea ce privește comportamentul reclamanților și eventuala lor "renunțare la dreptul de a se apăra", Curtea Europeană a statuat, în cauza Colozza împotriva Italiei, că o renunțare la exercitarea unui drept garantat de Convenție trebuie să fie stabilită în mod neechivoc. Prin urmare, trebuie analizat atât comportamentul autorităților, cât și cel al inculpatului. În speță, așa cum s-a arătat, inculpatul a fost reprezentat de un avocat angajat de acesta; a depus înscrisuri care confirmă faptul că avea cunoștință de dreptul său de a fi ascultat de instanțele de judecată, ceea ce face de prisos o informare ulterioară a instanței referitoare la posibilitatea exercitării acestui drept. Cu toate acestea, inculpatul nu a înțeles să se prezinte în fața nici uneia dintre instanțele de judecată, deși s-au făcut diligențe în acest sens și avea cunoștință de existența procesului (dovadă că cererea de apel este făcută personal, și-a angajat avocat în recurs).

Este adevărat că și organelor judiciare le revin anumite obligații pentru ca inculpatul să-și poată exercita dreptul de a fi ascultat de instanțele de judecată, însă acestea trebuie, pe de o parte, să aibă un caracter rezonabil, iar, pe de altă parte, să nu contravină dreptului acestuia de a nu face nici o declarație. În cauza Saunders împotriva Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că deși nu este menționat în mod expres în art. 6 din Convenția, dreptul la tăcere și una din componentele sale, și anume dreptul de nu contribui la propria acuzare, constituie unul dintre standardele internaționale larg recunoscute care au stat la baza noțiunii de proces echitabil consacrată de art. 6 din Convenție. Dreptul de a nu contribui la propria acuzare presupune că, într-un proces penal, acuzarea va căuta să-și fundamenteze dosarul fără a apela la elemente de probă obținute prin constrângere sau prin exercitarea de presiuni asupra acuzatului. Ori în speță, aducerea inculpatului în fața instanței prin utilizarea forței de constrângere a organelor statului ar putea fi apreciată ca un atentat la acest drept câtă vreme inculpatul avea cunoștință de posibilitatea de a da declarații conferită de legea procesual penală și a înțeles să se sustragă de la judecată.

Mai trebuie relevat și faptul că orice drept procesual trebuie exercitat cu bună credință, neputându-se aduce atingerea autorității de lucru judecat ca urmare a eludării unor dispoziții legale de către părți sau invocării lor în alte scopuri decât cele pentru care au fost recunoscute. Ori câtă vreme contestatorul, în continuare, nu s-a prezentat nici în fața instanței sesizată cu soluționarea contestației în anulare se poate concluziona că vătămarea pe care o susține nu este una reală.

Prin urmare, în temeiul art. 386 și următoarele C.P.P. instanța va respinge contestația în anularea formulată de contestatorul împotriva deciziei penale nr. 1273/R/10.12.2007 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA.

În temeiul art. 192 alin. 2.C.P.P. va obliga contestatorul la plata sumei de 60 lei, cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În.art.386 și urm. p Cod Penal respinge contestația în anulare formulată de contestatorul împotriva deciziei penale nr.1273/R/10.12.2007 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-

În. art.192 al.2 C.P.P. obligă contestatorul la plata sumei de 60 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 27.03.2008.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

- - - - - -

GREFIER,

- -

Red. LB /31.03.2008

Tehnored. AA

Ex. 2/ 03.04.2008

Prima instanță:

Instanță apel: a,

Instanță recurs: G,