Tulburarea de posesie (art. 220 cod penal). Decizia 652/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A II A PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR. 990/249/2008
540/2009
DECIZIA PENALĂ NR. 652/ R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 29.04.2009
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: Viorica Costiniu
JUDECĂTOR 2: Cristina Rotaru
JUDECĂTOR 3: Luciana Mera
GREFIER - - -
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL B - a fost reprezentat prin procuror.
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de inculpatul împotriva deciziei penale nr.30A din 17.02.2009 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosarul nr- și a sentinței penale nr.172/10.12.2008 pronunțată de JUDECATORIA LEHLIU GARA in dosarul nr-.
Dezbaterile au avut loc in ședința publică de la 22.04.2009, au fost consemnate in încheierea de ședința de la acea dată, încheiere care face parte integranta din prezenta decizie penala, dată la care Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 29.04.2009, când a decis următoarele:
CURTEA:
Asupra recursului penal de față.
Prin decizia penală nr.30/A din 17.02.2009 pronunțată în dosarul nr- în baza art.379 pct.1 lit.b Cod procedură penală s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul împotriva sentinței penale nr.172/2008 a Judecătoriei Lehliu Gară.
A fost obligat apelantul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat, conform art.192 alin.2 Cod procedură penală.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că prin rechizitoriul nr.465/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu -Gară, înregistrat inițial pe rolul Judecătoriei Lehliu Gară sub nr. 27/249/05.01.2007, a fost trimis în judecata inculpatul, fiul lui și, născut la data de 05.08.1950, în., jud. V, cetățean român, studii 12 clase, căsătorit, stagiul militar satisfăcut, pensionar, domiciliat în mun. B,-, sector 3, necunoscut cu antecedente penale, CNP - -,sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare de posesie, prev.și ped.de art.220 al.2 din Cp.
S-a reținut în actul de sesizare ca în cursul lunii aprilie a anului 2006 inculpatul a ocupat fără drept suprafața de 100. din terenul ce aparține părții vătămate situat în intravilanul. M, jud. C, prin mutarea gardului ce desparte proprietatea sa de cea a pârtii vătămate.
Prin sentința penala nr.64/30.03.2007, pronunțata de Judecătorie L-Gară, inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie, prev.și ped.de art.220 al.2 din Cp, la 3 luni închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei potrivit art.81-82 Cp.
Prin decizia penală nr. 216/A/09.10.2007 a Tribunalului Călărașis -au admis apelurile declarate de părți și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. In motivare s-a reținut că instanța de fond pe de o parte a respins nejustificat cererea inculpatului de probatorii, aceste lipsuri fiind însă complinite în apel, pe de altă parte nu a analizat apărările inculpatului potrivit cărora s-ar fi impus achitarea sa conform art.10 lit.b și d Cod procedură penală.
Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 1664/249/06.11.2007.
Soluționând cauza, prin sentința penală nr. 64/30.03.2007 a Judecătoriei Lehliu -Gară, inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie, prev.și ped.de art.220 al.2 Cod penal, la 3 luni închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei potrivit art.81-82 Cod penal.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, iar prin decizia penală nr. 105/A/20.05.2008 Tribunalul Călărașia admis apelul, a desființat în tot sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, motivat de faptul că instanța a omis să se pronunțe pe cererea de achitare a inculpatului.
Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Judecătoriei Lehliu Gară sub nr. 990/249/03.07.2008.
In cauză s-au administrat proba cu declarațiile inculpatului, ale părții civile, precum și proba testimonială, fiind audiați martorul de la urmărirea penală - și martorii propuși de părți în cursul cercetării judecătorești la instanța de apel -,. De asemenea, în cursul cercetării judecătorești la instanța de apel, s-a administrat proba cu expertiză topografica.
Prin sentința penala nr. 172 din 10.12.2008, Judecătoria Lehliu Gară, în baza art. 220 al. 2 Cod penal cu aplicarea art. 74 lit."a și c" Cod penal și art. 76 lit."d" Cod penal, a condamnat pe inculpatul, la pedeapsa închisorii de 3 (trei) luni.
In baza art. 81-82 Cod penal a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 2 (doi) ani și 3 (trei) luni - ce constituie termen de încercare, calculat de la data rămânerii definitive a sentinței.
In baza art. 359 Cod procedură penală a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 Cod penal referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.
A făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 al. 5 Cod penal.
A admis în parte cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă, fiica lui și, domiciliată în mun. B, str. -. - G, nr. 9, - 74, se. A,. 3,. 21, sector 6, CNP --, și obligă pe inculpat la plata către partea civilă a sumei de 300 lei, reprezentând daune morale.
A luat act că inculpatul a mutat gardul pe vechiul amplasament (astfel cum a fost trasat prin expertiza topografică efectuată în cauză).
In temeiul art. 191 al 1 Cod procedură penală, a obligat pe inculpat la plata sumei de 230 lei, reprezentând cheltuieli judiciare în favoarea statului.
In baza art. 193 al. 1 Cod procedură penală a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a sumei de 800 lei - cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond, analizând materialul probator administrat în cauza, a constatat că situația de fapt a fost în mod corect reținuta în actul de sesizare.
Astfel cum reiese din declarația martorei, în cursul lunii aprilie 2006 inculpatul a mutat gardul ce desparte proprietatea sa din com. M de cea a părții civile cu cea. 2, fără a avea permisiunea acesteia. In același sens inculpatul recunoaște săvârșirea faptei, dar arata că a procedat astfel întrucât terenul respectiv era proprietatea sa. Menționează totodată că a comunicat părții civile intenția sa, dar nu a primit acceptul acesteia în sensul modificării liniilor de hotar.
Din actele aflate la dosar instanța a reținut că partea civilă a dobândit terenul intravilan din com. M prin cumpărare de la, și, suprafața acestuia fiind de 1400.p, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2163 /10.10.2003 de BNP. La rândul lor vânzătorii au dobândit terenul prin moștenire de la G, conform certificatului de moștenitor nr.223/08.09.2003 emis de BNP, defunctul deținând terenul în baza titlului.nr.75765/17.10.1997 prin care I s-a reconstituit dreptul de proprietate.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21281/13.06.1993 de notariatul de Stat al sectorului 3 B, inculpatul a cumpărat de la terenul intravilan în suprafață de 1000. situate în. M, sat. Vanzatoarea a dobândit terenul prin adeverința nr.l 140/26.04.1992 emisă de Comisia Locală M în temeiul Lg.18/1991 și prin procesul-verbal de punere în posesie încheiat la 26.05.1992
Astfel cum reiese din raportul de expertiză topografică efectuată în cauză anterior mutării gardului partea civilă deținea o suprafață de 1400. iar inculpatul o suprafață de 1633,76. iar ulterior modificării liniilor de hotar partea civilă a deținut suprafața de 1363,07. iar inculpatul suprafața de 1670,69.
Având în vedere situația de fapt astfel reținută, instanța a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie, prev. și ped. de art.220 al.2 Cod penal.
Astfel, sub aspectul laturii obiective inculpatul a ocupat fără drept, prin desființarea semnelor de hotar, o suprafață de teren de 36,93.p aflată în posesia părții civile, fără consimțământul acesteia, realizându-se în acest mod elementul material al infracțiunii prev. de art.220 al.2 Cod penal. Ca urmare a acțiunii inculpatului s-a adus atingere patrimoniului părții civile, legătura de cauzalitate rezultând de asemenea din probele administrate.
Sub aspectul laturii subiective inculpatul au săvârșit fapta cu intenție, prevăzând consecințele acesteia si urmărind producerea lor.
Inculpatul a solicitat achitarea sa conform art. 10 lit. "d" Cod procedură penală, motivat de faptul că lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 220 Cod penal.
Instanța a înlăturat apărările inculpatului potrivit cărora lipsește obiectul juridic al infracțiunii, întrucât posesia părții civile asupra suprafeței de teren menționate mai sus nu era legitimă și potrivit cărora lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, ocuparea nefiind "fără drept". In acest sens instanța a reținut că prin dispozițiile art.220 Cod penal se ocrotește posesia imobilului în sensul de stăpânire în fapt, indiferent daca aceasta este sau nu legitimă, cu mențiunea că posesia nelegitimă nu poate fi opusă celui care ocupă imobilul în baza unei drept, atunci când acesta uzează de căile legale pentru valorificarea dreptului său.
Prin urmare se pot distinge două situații: situația în care acțiunea de ocupare este întreprinsă de o persoană care nu se află în posesia unui titlu legitim care să-l îndreptățească să ocupe imobilul și împrejurarea în care cel ce ocupă imobilul este chiar titularul dreptului (de exemplu proprietarul imobilului).
In primul caz, cel care ocupă imobilul aflat în stăpânirea altei persoane săvârșește în toate cazurile infracțiunea de tulburare de posesie. în cel de-al doilea caz, titularul dreptului săvârșește infracțiunea de tulburare de posesie numai dacă nesocotește o posesie de bună credință și uzează în acest sens de căi de fapt, iar nu de drept.
Din probele administrate a rezultat însă că inculpatul nu este titularul vreunui drept asupra suprafeței de teren ocupate, acesta având titlu de proprietate asupra 1000. în timp ce în privința părții civile există o concordanță între suprafața de pe titlu de proprietate și cea posedată anterior mutării semnelor de hotar. Susținerile inculpatului potrivit cărora a fost înștiințat de către vânzătorii săi că terenul nu este întreg, că partea civilă a fost anunțată de vânzătorii săi că inculpatul trebuie să mute gardul, chiar dacă ar fi confirmate prin probatoriul administrat, nu ar fi de natură să confere vreun drept inculpatului asupra terenului ocupat. Aceste împrejurări ar avea însă importanța în analizarea întrunirii elementelor constitutive sub aspectul laturii subiective, respectiv pentru a determina dacă inculpatul a știut că acționează fără drept.
Instanța a apreciat ca neîntemeiată apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi existat consimțământul părții civile în sensul mutării gardului, apărare fondată pe teoria potrivit căreia absența opunerii echivalează cu darea consimțământului. Instanța a reținut în acest sens că regula potrivit căruia tăcerea valorează consimțământ este una aplicabilă în materie civilă, neavând nici în această materie valoare de principiu, ci fiind aplicabilă numai în acele situații în care prin lege sau prin consimțământul părților i se conferă o astfel de valoare, in timp ce consimțământul cerut pentru ca fapta să nu fie infracțiune trebuie să fie expres ori tacit, dar neîndoielnic. Or, potrivit chiar declarațiilor inculpatului acesta i-a comunicat părții civile faptul că intenționează să mute gardul, dar nu a primit acceptul acesteia.
In ceea ce privește susținerea inculpatului privind inexistența unei delimitări clare a proprietăților (cu consecința incidenței art. 10 lit. "b" din Cod procedură penală), instanța a reținut următoarele: potrivit declarației martorului prima delimitare a terenurilor s-a efectuat cu ocazia cumpărării de către inculpat a terenului având în acte suprafața de 1000. iar în fapt 1700.p(1600.p potrivit martorului - fiul vânzătoarei), la măsurători fiind prezenți și vânzătorii terenului dobândit de partea civilă. iar împrejmuirea a fost edificată de inculpat și - martor, potrivit martorei vechiul gard despărțitor a fost inlocuit de către inculpat în perioada in care in care trăiau părinții vânzătoarei părții civile, deci anterior cumpărării de către partea civilă a terenului, noul gard de sârmă fiind construit de inculpat pe același amplasament cu cel vechi; inculpatul însuși declară că el a edificat gardul ce despărțea inițial proprietățile, mai înainte de cumpărarea de către partea civilă a terenului. Prin urmare gardul despărțitor al proprietăților părților, desființat de inculpat, avea un caracter licit, convențional, astfel că nu se poate reține apărarea inculpatului.
Privitor la apărările inculpatului referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive sub aspectul laturii subiective, instanța a apreciat că, într-adevăr, existența intenției presupune știința făptuitorului că ocupă "fără drept" imobilul respectiv, iar existența dubiului real în care se află autorul cu privire la temeiul legal al acțiunii sale va conduce la inexistența infracțiunii. Insă, având în vedere nivelul de pregătire (studii liceale) și experiența de viață a inculpatului, instanța a apreciat că acesta a avut reprezentarea consecințelor faptei sale și a împrejurării că nu era îndreptățit potrivit titlului de proprietate pe care îl deținea (care se referea la 1.000.) să ocupe terenul de la limita proprietăților. In plus susținerile sale potrivit cărora partea civilă a fost înștiințată de vânzătorii săi ca el este îndreptățit să mute gardul sunt contrazise de martora - una dintre vânzătoare.
In concluziile pe fond, s-a solicitat și achitarea inculpatului prin aplicarea unei sancțiuni administrative, dar, față de modalitatea și împrejurările comiterii faptei, achitarea nu se impune, având în vedere situația de fapt reținută. Este adevărat că inculpatul și-a retras gardul pe linia de hotar stabilită prin expertiză, dar a trebuit să treacă mai bine de un an de zile de la efectuarea acesteia pentru a retrage gardul.
Instanța a apreciat că nu se impune pronunțarea în legătură cu cererea de achitare prin minută, întrucât ar duce la concluzia total nelegală că "s-ar admite sau s-ar respinge rechizitoriul". Dacă s-ar pronunța expres pe cererea de achitare, per a contrario, instanța ar trebui ca atunci când se solicită condamnarea să se admită cererea de condamnare sau invers, atunci când se solicită achitarea să se respingă cererea de condamnare. Cererea de achitare, ca o concluzie pe fond, nu echivalează cu celelalte cereri reglementate de procedura penală, cum ar fi liberarea condiționată, reabilitarea etc.
Important este să fie reținute în considerente motivele pentru care se impune sau nu se impune achitarea inculpatului.
Instanța, analizând actele și lucrările dosarului, a constatat că fapta există, prezintă pericol social, este prevăzută de legea penală, a fost săvârșită cu intenție de către inculpat.
In drept, instanța a constatat că fapta inculpatului care, în cursul lunii aprilie 2006, prin mutarea gardului despărțitor al proprietăților a ocupat fără drept suprafața de 100 mp din terenul aparținând părții vătămate, situate pe raza. M, sat M, jud. C, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de "tulburare de posesie" prev. și ped. de art. 220 al. 2 Cod penal.
Din fișa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale.
La stabilirea și aplicarea pedepsei, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor prev. de art. 72 Cod penal, respectiv persoana inculpatului, în vârstă de 58 de ani, lipsit de antecedente penale, fiind la prima confruntare cu legea penală, natura infracțiunii - faptă săvârșită cu intenție, modalitatea și împrejurările comiterii faptei - ocupând fără drept o porțiune din terenul părții vătămate, gradul de pericol social concret al faptei, determinat potrivit criteriilor prev. de art.181alin.2 Cod penal, ținând cont în special de urmarea produsă (respectiv faptul că terenul ocupat are o suprafața relativ redusă), aducându-se atingere patrimoniului persoanelor, dar și poziția sinceră a inculpatului, care a încercat să-și formuleze o apărare, atitudinea cooperantă a acestuia atât în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței, precum și faptul că după ultima casare a sentinței acesta și-a retras gardul pe linia de hotar reală stabilită prin expertiză.
Față de toate aceste considerente, instanța a apreciat că i se pot acorda inculpatului largi circumstanțe atenuate, prev. de art. 74 Cod penal, urmând ca pedeapsa să fie coborâtă în mod corespunzător sub minimul prev. de lege.
S-a apreciat, totodată, că scopul pedepsei și reeducarea inculpatului se pot realiza și fără executarea efectivă a pedepsei, fiind îndeplinite condițiile privind suspendarea condiționată a executării pedepsei prev. de art. 81 Cod penal.
Cum prin fapta inculpatului s-a cauzat un prejudiciu, se naște în sarcina acestuia obligația de a le repara integral.
Astfel, partea civilă a solicitat despăgubiri în cuantum de 3.000 lei, din care 1000 lei reprezentând daune morale, 1.000 lei reprezentând contravaloarea producției nerealizate pe parcursul unui an agricol și 1000 lei cheltuieli materiale desfășurate cu procesul penal de față în care sunt incluse cheltuielile de transport și onorariul de avocat.
Din probatoriul administrat rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998-999 civ. pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a inculpatului, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția făptuitorului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie având în vedere următoarele motive:
Instanța de fond în mod greșit a constatat că se face vinovat de săvârșirea infracțiunii, apreciind, față de probele existente la dosar că se impune achitarea sa conform art. 10 lit.d Cod procedură penală.
Infracțiunea de tulburare de posesie are ca obiect juridic special ocrotirea relațiilor sociale referitoare la posesia asupra bunurilor mobile. posesia, legiuitorul a înțeles prin asta, posesia legitimă, reglementată și definită prin lege.
Instanța de fond a apreciat greșit că ar fi vorba de o posesie legitimă așa cum aceasta este reglementată și definită prin lege.
Probatoriul administrat nu este să dovedească faptul că ar fi încălcat posesia legitimă exercitată de partea vătămată asupra respective suprafețe de teren.
Ceea ce se află în posesia legitimă a părții vătămate este dat de actul său de proprietate prin care i s-a transmis proprietatea și posesia asupra suprafețe de 1400 mp.
Apreciază că simplul fapt al mutării gardului nu presupune și încălcarea posesiei părții vătămate, posesie transmisă de actul translativ de proprietate.
Numai în baza unei afirmații și fără existența unor probe certe din care să rezulte că prin acțiunea sa a încălcat posesia legitimă a părții vătămate apreciază că, nu se poate vorbi de existența obiectului juridic al acestei infracțiuni.
Mai arată că, posesia părții vătămate era nelegitimă și cum textul de lege nu opune nelegitimitatea posesiei proprietarului, apreciază că acțiunea sa nu a fost făcută fără drept ci cu drept.
Mai arată că, nu rezultă că partea vătămată i-ar fi cerut să mute gardul pe vechiul amplasament, prin urmare, apreciază că fapta reținută în sarcina sa nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie și pe cale de consecință, condamnarea sa nu este legală și nici temeinică, solicitând astfel achitarea conform art. 10 lit.d
C.P.P.n subsidiar, cum nu există elemente care să atragă răspunderea penală, apreciază că este vorba de un litigiu civil care se poate soluționa pe calea unei acțiuni civile, care să vină și să traseze linia de hotar dintre cele două proprietăți.
În terțiar, precizează că a retras gardul pe aliniamentul stabilit de expertiza efectuată în cauză, motiv pentru care apreciază că fapta așa cum a fost săvârșită aduce o atingere minimă relațiilor sociale ocrotite de legea penală și prin conținutul ei nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, solicitând astfel achitarea conform art.10 lit.1Cod procedură penală.
Tribunalul, analizând actele și lucrările dosarului, motivele de apel invocate de către apelant, sentința apelată, a constatat că apelul nu este fondat.
Inculpatul a solicitat achitarea sa conform art.10 lit.d C.P.P. dar această cerere nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Prin dispozițiile art.220 Cod penal se ocrotește posesia imobilului în sensul de stăpânire în fapt indiferent dacă aceasta este sau nu legitimă, cu mențiunea că posesia nelegitimă nu poate fi opusă celui care ocupă imobilul în baza unui drept, atunci când acesta uzează de căile legale pentru valorificarea dreptului său.
Prin urmare, sunt două situații una în care acțiunea de ocupare este întreprinsă de o persoană care nu se află în posesia unui titlu legitim care să-1 îndreptățească să ocupe imobilul, și una în care cel ce ocupă imobilul este chiar titularul dreptului.
În prima situație, cel care ocupă imobilul aflat în stăpânirea altei persoane săvârșește în toate cazurile infracțiunea de tulburare de posesie.
În a doua situație, titularul dreptului săvârșește infracțiunea de tulburare de posesie numai dacă nesocotește o posesie de bună credință și uzează în acest sens de căi de fapt și nu de drept.
Astfel, din toate probatoriile existente la dosar, a rezultat cu certitudine că inculpatul nu este titularul vreunui drept asupra suprafeței de teren ocupate întrucât din titlul său de proprietate rezultă că acesta are 1000 mp, în timp ce în privința părții vătămate există o concordanță între suprafața din titlu de proprietate și cea posedată anterior mutării semnelor de hotar. Chiar dacă inculpatul precizează că a fost înștiințat de vânzătorii săi că terenul nu este întreg și că partea vătămată a fost anunțată la rândul ei de vânzătorii ei că inculpatul trebuie să mute gardul, nu este de natură să confere un drept inculpatului asupra terenului ocupat.
Nu se poate reține că ar fi existat un consimțământ al părții vătămate în sensul mutării gardului, întrucât aceasta nu a răspuns la cele solicitate de inculpat întrucât tăcerea valorează consimțământ și este aplicabilă în materie civilă, în timp ce consimțământul cerut pentru ca fapta să nu fie infracțiune, trebuie să fie expres ori tacit, dar neîndoielnic. Chiar inculpatul a precizat că i-a comunicat părții vătămate că intenționează să mute gardul dar nu a primit acceptul acesteia.
Prin urmare, nu pot fi primite apărările inculpatului potrivit cărora lipsește obiectul juridic al infracțiunii.
De asemenea, s-a solicitat achitarea conform art.10 lit.b C.P.P. dar nici această apărare nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
În cursul anului 2003, partea vătămată a cumpărat o suprafață de 1400 mp. teren intravilan și locuința existentă pe acest teren de la numiții, și conform contractului de vânzare cumpărare nr.2163/2003 avându-1 ca vecin pe latura de sud - vest pe inculpatul.
La data cumpărării, pe latura dinspre locuința inculpatului se afla un gard de plasă despărțitor între cele două proprietăți și nu au fost discuții cu privire la amplasamentul acelui gard pe care-1 construise inculpatul în cursul anului 2002.
Partea vătămată a întocmit planul cadastral vizat de Oficiul județean de cadastru C și a înconjurat terenul cumpărat cu gard pe celelalte laturi, lăsând gardul înspre proprietatea inculpatului, pe același amplasament.
In cursul lunii aprilie 2006 inculpatul a mutat gardul despărțitor cu 2 metri pe proprietatea părții vătămate ocupând o suprafață din terenul intravilan proprietatea acestuia.
Inculpatul a declarat că a mutat gardul cu 2 metri spre proprietatea părții vătămate dar are dreptul să mute gardul cu 4 metri deoarece este terenul său, motivând că acolo trebuia să fie construit gardul, fiind indicat de persoanele care i-au vândut părții vătămate.
Martorul audiat în cauză a precizat că prima delimitare a terenurilor s-a efectuat cu ocazia cumpărării de către inculpat a terenului în suprafața de 1000 mp iar în fapt sunt 1700 mp la măsurători fiind prezenți și vânzătorii terenului dobândit de partea vătămată iar împrejmuirea a fost edificată de inculpat și martor.
Martora a precizat că vechiul gard despărțitor a fost înlocuit de către inculpat în perioada în care trăiau părinții vânzătoarei părții vătămate.
Inculpatul a declarat că el a edificat gardul ce despărțea inițial proprietățile -mai înainte de cumpărarea de către partea vătămată a terenului. După ce aceasta a cumpărat terenul, inculpatul a mutat din nou gardul motivat de faptul că ar avea dreptul asupra acestui teren.
Prin urmare, acțiunea inculpatului nu conduce la inexistența infracțiunii întrucât s-ar presupune că ar fi ocupat fără drept imobilul dar, așa cum rezultă din probele administrate, acesta a avut reprezentarea pe deplin a ceea ce a săvârșit.
In ceea ce privește lipsa de pericol social a unei infracțiuni, tribunalul apreciază că nici această cerere nu poate fi primită pentru faptul că infracțiunea săvârșită are un grad ridicat de pericol social determinat de faptul că relațiile sociale ce au fost vătămate sunt cele ce apără posesia asupra unui imobil și de faptul că această infracțiune a fost comisă în modalitatea agravată.
Faptul că a mutat gardul s-a datorat unei acțiuni pe instanță și nu de buna voie iar fapta așa cum a fost săvârșită prezintă gradul de pericol social a unei infracțiuni.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs inculpatul, criticând soluția ca netemeinică și nelegală și solicitând achitarea în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.b Cod procedură penală, art.10 lit.d și art.101Cod procedură penală.
A fost indicat cazul de casare prevăzut de art.3859pct.10 și 18 Cod procedură penală.
Curtea, analizând recursul formulat prin prisma cazurilor de casare invocate, cât și a celor care, conform art.3859alin.3 Cod procedură penală se iau în discuție din oficiu, constată că acesta este nefondat.
Deși a fost invocat cazul de casare prevăzut de art.3859pct.10 Cod procedură penală referitor la faptul că "instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului", inculpatul nu a motivat în nici un fel existența în cauză a unor astfel de împrejurări. Examinând cauza, Curtea constată că acest caz de casare nu este incident.
În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art.3859pct.18 Cod procedură penală, acesta se referă la "o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau condamnare".
În cauză nu s-a indicat însă nicio eroare gravă de fapt care să conducă la pronunțarea unei hotărâri greșite. Aspectele de fapt reținute de cele două instanțe concordă cu probatoriul administrat în cauză, neexistând nicio contradicție flagrantă, astfel încât să se poată vorbi de o eroare gravă de fapt.
În doctrină și în practica judiciară s-a subliniat că pentru a fi incident acest caz de casare este necesar ca eroarea să fie una esențială, de natură a conduce la pronunțarea unei hotărâri greșite.
În speță, inculpatul nu faptul că mutat gardul despărțitor dintre cele două proprietăți dar invocă aspectul că ar fi informat-o pe partea vătămată, care nu s-a opus expres, și a considerat acest lucru ca fiind o acceptare a propunerii sale de a muta gardul.
Ca atare inculpatul, prin recursul formulat nu invocă o eroare de fapt comisă de cele două instanțe,cea de fond și cea de apel, ci critică aprecierea făcută cu privire la probatoriu ce a permis conturarea unor concluzii pe latură subiectivă.
Deși strict formal, cazul de casare prevăzut de art.3859pct.18 nu poate fi utilizat pentru cercetarea temeiniciei aprecierilor făcute de instanța inferioară cu privire la vinovăție, decât în situația în care aceste concluzii s-ar întemeia pe o eroare gravă de fapt,ceea ce nu e cazul în speță, totuși în practica judiciară se observă existența unei interpretări extensive în ceea ce privește acest caz de casare, care permite o reapreciere a probatoriului.
Din punct de vedere teoretic, nu există un caz de casare în art.3859Cod procedură penală care, după o soluție de condamnare, să permită punerea în discuție achitării în baza art.10 lit. Cod procedură penală. În practica judiciară însă, pentru eliminarea riscului unor erori judiciare de multe ori instanțele de recurs reanalizează vinovăția inculpatului.
Curtea constată că în cauză, chiar dacă s-ar renunța la exigențele impuse de cazurile de casare, nu s-ar putea ajunge la o soluție de achitare pentru că,așa cum în mod corect au motivat cele două instanțe, inculpatul a ocupat cu intenție o parte din terenul părții vătămate, fără să existe acordul acesteia la schimbarea amplasamentului gardului.
Nici soluția achitării în baza art.10 lit.b Cod procedură penală motivată de faptul că este vorba de un litigiu civil, și anume o grănițuire între cele două proprietăți nu poate fi primită de instanță, atâta vreme cât fapta întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, astfel încât prin săvârșirea ei, s-a depășit sfera ilicitului civil, trecându-se în zona ilicitului penal.
În ceea ce privește motivul de achitare, întemeiat pe art.10 lit.1Cod procedură penală, Curtea constată că art.3859Cod procedură penală nu cuprinde nici un caz de casare care să permită reanalizarea pericolului social al faptei. Deși există un recurs în interesul legii (decizia nr.8 din 9.02.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) care stipulează că pe calea recursului se poate reanaliza și pericolul social al faptei, Curtea apreciază că până la publicarea motivării acestei decizii, care să lămurească aspectele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu se poate constata incidența în calea recursului a art.181Cod procedură penală decât în situația în care se constată existența unei erori grave de fapt care a condus la o greșită apreciere a gradului de pericol social (adică incidența cazului de casare prevăzut de art.3859pct.18 Cod procedură penală).
Având în vedere aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul inculpatului. În baza art.38515pct.1 lit. Cod procedură penală, iar conform art.192 alin.2 Cod procedură penală îl va obliga pe inculpat la cheltuieli judiciare către stat.
Va fi respinsă de asemenea cererea părții vătămate privind cheltuielile judiciare ca nedovedită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul împotriva deciziei penale nr.30/A din 17.02.2009, pronunțată de Tribunalul Călărași și a sentinței penale nr.172 din 10.12.2008, pronunțată de Judecătoria Lehliu Gară.
Obligă pe recurentul inculpat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Respinge cererile privind cheltuielile de judecată formulate de inculpatul recurent și partea vătămată intimată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Dact. 2 ex./15.06.2009
- jud.;
Președinte:Viorica CostiniuJudecători:Viorica Costiniu, Cristina Rotaru, Luciana Mera
