Tulburarea de posesie (art. 220 cod penal). Decizia 89/2010. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - art. 220 Cod penal -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA NR. 89
Ședința publică din 12 februarie 2010
PREȘEDINTE: Ilieș Titiana
JUDECĂTOR 2: Biciușcă Ovidiu
JUDECĂTOR 3: Cheptene Micu
Grefier
Ministerul Public este reprezentat de procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava
Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de către părțile vătămatea luiși împotriva deciziei penale nr. 264 din 16 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 10 ianuarie 2010, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, întocmită separat și care face parte integrantă din prezenta decizie, când, instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 12 februarie 2010.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin sentința penală nr. 83 din 06.05.2009, Judecătoria Vatra Dornei, în baza art.10 alin.1 lit.d) raportat la art.11 pct.2 lit.a) pr.pen. a dispus achitarea inculpaților și, trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.220 alin.2 pen.
În baza art.346 alin.1 și 2.pr.pen. a respins pretențiile civile formulate de părțile civile și Aristea, ca neîntemeiate.
Cererea părților vătămate și Aristea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.
În baza art.19 alin.5 pr.pen. părțile vătămate au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată către inculpați, în cuantum de 800 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei au fost trimiși în judecată inculpații și, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.220 alin.2 pen. constând în aceea că în cursul anului 1993 inculpații au ocupat fără drept un teren situat în mun. V D, str. -, în suprafață de aproximativ 1016. care aparține, încă din anul 1964, părților vătămate și Aristea, strămutând semnele de hotar.
Prin Sentința penală nr. 234 pronunțată la data de 11.07.2007 Judecătoria Vatra Dorneia dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților și, în temeiul art.11 pct.2 lit.b) pr.pen. raportat la art.10 lit.f) pr.pen. pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie prevăzută de art.220 alin.2 pen.
Prin Decizia penală nr.604/de 24.10.2007, Tribunalul Suceavaa casat în totalitate sentința penală mai sus menționată și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Vatra Dornei, motivat de faptul că prin Legea nr.247/2005 s-a modificat art.220 pen. în sensul că acțiunea penală nu se mai pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, ci din oficiu.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei în data de 22.11.2007, formându-se dosarul nr-.
Prin adresa din data de 22.04.2009, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei a precizat că suprafața de teren ce face obiectul infracțiunii pentru care au fost trimiși în judecată inculpații și este de circa 300 mp și nu de 1016 mp cum s-a arătat în rechizitoriu.
Situația de fapt, astfel cum a fost reținută prin rechizitoriu, a fost stabilită în cursul urmăririi penale pe baza următoarelor mijloace de probă: declarația părții vătămate -, declarațiile martorilor și, declarațiile învinuiților și.
Analizând coroborat ansamblul probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, instanța de fond a constatat că situația de fapt nu a fost stabilită corect în faza de urmărire penală, iar faptei de tulburare de posesie reținută în sarcina inculpaților îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii și anume, intenția.
Astfel, inculpații și au declarat că în anul 1988 au cumpărat de la numita, printr-un act sub semnătură privată, o parcelă de teren, ce se învecinează cu o parcelă a părților vătămate, pentru a-și construi un drum de acces către locuința lor, au stabilit aliniamentul parcelei cumpărate și au construit un gard, care în anul 1993 fost desființat de părțile vătămate împreună cu alte persoane.
Au mai declarat că datorită unor planuri cadastrale greșite s-au creat suprapuneri de parcele, care au condus la situația de față.
Partea vătămată Aristea a declarat că inculpații și i-au încălcat dreptul de proprietate prin ocuparea unei porțiuni de teren, pe care au construit un drum de acces și un gard fără a avea acordul său sau al soțului său, dintr-o parcelă de 1.200 mp pe care a cumpărat-o în anul 1968, printr-un act sub semnătură privată.
A mai declarat că între părțile din prezenta cauză au existat și încă există litigii civile pe rolul instanțelor privind dreptul de proprietate asupra porțiunii de teren ocupate de inculpați, care este de 350 mp.
Instanța de fond, având în vedere și procesul-verbal de cercetare la fața locului, a constatat că în planurile cadastrale operate în cartea funciară, parcela în litigiu, de aproximativ 300 mp, este identificată ca fiind parcela topo nr.3477/151, care are categoria de folosință drum.
Această parcelă este folosită în prezent de inculpați ca drum de acces spre gospodăria lor, fiind proprietatea acestora, conform sentinței civile pronunțate la data de 22.04.1994, în dosarul nr.1396/1994, de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, fiind și intabulată în cartea funciară.
Prin sentința civilă nr. 35 pronunțată la data de 13.01.1999 Judecătoria Câmpulung Moldovenescs -a constatat că părțile vătămate au dobândit prin cumpărare dreptul de proprietate asupra parcelelor topo nr.1377, 3477/3 3477/20, care au fost identificate cadastral de către topograful, însă planul cadastral întocmit de acesta a fost declarat fals prin sentința penală nr.98/4.03.2002 a Judecătoriei Vatra Dornei, deoarece parcelele topo nr.1377 și 3477/3 au suprafețe mai mari decât în realitate, iar parcela topo nr.3477/20 nu există, suprafața acesteia aparținând parcelelor topo nr.3477/151, 3479/60 și 3477/15, conducând astfel la condamnarea topografului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.289 pen.
Având în vedere cele de mai sus precum și faptul că prin raportul de expertiză întocmit în cauză, în faza de urmărire penală, s-a constatat că există o suprapunere de planșe cadastrale, datorită unor planuri cadastrale întocmite de topograful, instan a a înlăturat declarațiile martorilor audiați în cauză, privind forma simplă a infracțiunii, prevăzută de art.220 alin.1 pen. care este absorbită în forma agravată prevăzută la alin.2 al aceluiași articol, deoarece presupusa faptă de tulburare de posesie săvârșită de inculpați privește întinderea dreptului de proprietate al părților față de parcelele topo sus menționate și nu ocuparea faptică, fără drept, a uneia sau alteia dintre parcele.
Inculpații și au amenajat drumul de acces cu bună-credință, fiind îndreptățiți de actul de proprietate mai sus menționat să se comporte ca proprietari de drept ai parcelei în litigiu, astfel că prima instanță a constatat că nu există intenție, ca formă de vinovăție, în săvârșirea faptei de care sunt acuzați, ci cel mult culpă, bazată pe același act de proprietate, astfel că, în conformitate cu art.10 alin.1 lit.d) Cod procedură penală faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie, procedându-se la achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii pentru care au fost trimiși în judecată.
În ceea ce privește desființarea semnelor de hotar, instanța de fond a constatat că gardul despărțitor dintre parcelele părților a fost mutat de inculpați în considerarea celor de mai sus, fiind stabilit noul aliniament conform actului de proprietate, iar noul semn de hotar a fost desființat de părțile vătămate, conform planșelor foto existente la dosar, însă instanța nu a fost investită cu soluționarea unei plângeri de tulburare de posesie formulată de inculpați, astfel că nu s-a pronunțat asupra acestui aspect.
În baza art. 346, alin. 1 și 2.pr.pen. prima instanță a respins pretențiile civile formulate de părțile civile și Aristea (fila 84 din dosarul nr-), ca neîntemeiate, având în vedere că repunerea în situația anterioară nu este posibilă decât într-un alt cadru procesual, respectiv un proces civil, de revendicare, în care instanța, prin comparare de titluri și în baza unei expertize topo, să stabilească care din părți deține în defavoarea celeilalte mai mult teren decât cel din acte, putându-se soluționa și pretențiile de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului revendicat.
Având în vedere cele de mai sus instanța de fond a respins cererea părților vătămate și Aristea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru suma de 1.600 lei solicitată de inculpați, cu titlu de cheltuieli de judecată făcute în primul ciclu procesual, instanța de fond nu s-a pronunțat, deoarece aceștia au posibilitatea să le solicite instanțelor care nu s-au pronunțat cu privire la acestea, în temeiul art.196 pr.pen.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei, părțile vătămate și și inculpații și.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei a criticat sentința primei instanțe pentru nelegalitate motivat de faptul că inculpații au fost trimiși în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 220 alin. 2 Cod penal deși fapta comisă de două sau mai multe persoane trebuia încadrată în dispozițiile art. 220 alin. 3 Cod penal. Pe parcursul rejudecării cauzei instanța nu a avut în vedere schimbarea încadrării juridice, această posibilitate nu a fost adusă la cunoștința părților, deși era o formă agravată a infracțiunii ce necesita pregătirea unei alte apărări. De altfel, și în considerentele Deciziei penale nr. 604/24.10.2007 a Tribunalului Suceavas -a avut în vedere încadrarea juridică corectă a faptei.
Deosebit de aceasta, în ce privește infracțiunea prev. de art. 220 Cod penal, dat fiind că sesizarea organelor de cercetare penală pentru comiterea infracțiunii s-a făcut sub imperiul legii vechi, mai favorabile în cauză erau incidente dispozițiile art. 13 Cod penal.
Astfel, în urma modificărilor aduse art. 220 Cod penal prin articolul unic pct. 2 din Titlul IX al Legii 247/2005, punerea în mișcare a acțiunii penale pentru această infracțiune nu mai este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Însă, în raport de data săvârșirii faptei se constată că dispoziția privind punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate reprezintă o condiție de tragere la răspundere penală mai favorabilă inculpaților, motiv pentru care consideră că este pertinent a se da eficiență dispozițiilor art. 13 Cod penal și corespunzător dispozițiilor art. 284 Cod procedură penală, care stabilește că plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de două luni de la data săvârșirii faptei sau a cunoașterii făptuitorului.
Pe cale de excepție consideră că sesizarea instanței trebuia să fie verificată și sub aspectul termenului de introducere a plângerii prealabile care, în raport de dispozițiile art. 284 Cod procedură penală este tardivă.
Chiar dacă s-a considerat că inculpații au comis această faptă fără vinovăție, se poate observa din ansamblul probelor administrate în cauză că această vinovăție rezultă și dacă este într-o proporție mică și se putea dispune achitarea lor în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. b/1 și 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, adică să aprecieze lipsa pericolului social al faptei și nu a vinovăției. Întrucât pe rolul aceleiași instanțe se mai află un proces între aceleași părți, ce are ca obiect același teren și privește o acțiune de grănițuire, se impunea achitarea inculpaților în temeiul disp. art. 10 lit. b Cod procedură penală, fapta având caracterul unui litigiu civil și nu în baza disp. art. 10 lit. d Cod procedură penală, cum a procedat instanța de judecată.
În susținerea apelului, părțile vătămate au criticat sentința primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, apreciind că motivarea instanței este confuză cu privire la soluția de achitare, reținând că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii pronunțând o achitare pe lit. d și arătând în continuare că lipsește forma de vinovăție cerută de lege, respectiv intenția. De asemenea, consideră că instanța, în mod greșit a reținut în cauză că s-a administrat proba cu expertiză în condițiile în care rapoartele de expertiză existente la dosar au fost efectuate în alte cauze penale sau civile iar instanța nu a menționat pe care dintre acestea le-a avut în vedere.
de acest aspect consideră că este greșită și reținerea instanței de fond referitoare la faptul că obiectul infracțiunii de tulburare în posesie l-ar constitui dreptul de proprietate și nu posesia, în contextul în care potrivit art. 220 Cod penal latura obiectivă la această infracțiune constituie ocuparea fără drept a unei suprafețe de teren și nu intră în discuție dreptul de proprietate.
De asemenea, critică și faptul că instanța de fond a aplicat noțiunea înlăturării declarațiilor martorilor audiați în cauză fără a indica vreun motiv juridic expres, arătând că în raport de expertiza efectuată declarațiile martorilor trebuie înlăturate întrucât fapta de tulburare de posesie privește întinderea dreptului de proprietate al părților față de parcelele topo și nu ocuparea faptică fără drept.
O altă critică adusă hotărârii primei instanțe este reținerea de către aceasta a împrejurării că amenajarea bunului s-ar fi făcut de către inculpați cu bună credință, și că aceștia "erau îndreptățiți de actul de proprietate, astfel că instanța constată că nu există intenție ci cel mult culpă bazată pe același act de proprietate".
În raport de aceste motive apreciază că prima instanță nu a analizat fondul, nu a avut în vedere că infracțiunea pentru care au fost trimiși în judecată inculpații protejează posesia ca valoare juridică și nu proprietatea, astfel că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.
Pe fondul cauzei, în cazul reținerii spre judecare, solicită condamnarea inculpaților și obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că așa cum rezultă din actele dosarului și probatoriul administrat în cauză, ocuparea s-a făcut fără drept.
Inculpații apelanți, în susținerea apelului, au arătat că pentru drumul cumpărat în anul 1988 printr-un act sub semnătură privată dețin o sentință de constatare a vânzării din 1994; că pentru aceeași suprafață au și părțile vătămate o sentință din 1999 pretinzând că au cumpărat anterior o suprafață mai mare în care se include și drumul; că ei locuiesc în zonă din 1981, iar în anul 1991 au construit un gard prin care au delimitat drumul de terenul proprietatea părților vătămate cu consimțământul acestora; că în anul 1993 părțile vătămate au gardul și au arat drumul. Faptul că ulterior au refăcut gardul pe același aliniament nu înseamnă că au ocupat fără drept terenul părților vătămate.
De asemenea, apreciază că în cauză nu este dată infracțiunea prev. de art. 220 Cod penal pentru că ocuparea nu s-a făcut fără drept ci s-a făcut cu convingerea că terenul este proprietatea lor, având actul sub semnătură privată și că litigiul este de natură civilă, iar achitarea trebuia să se facă în temeiul prev. de art. 10 lit. b Cod procedură penală.
Întrucât în prezent se judecă cu părțile vătămate în dosarul civil nr. 334/2000 al Judecătoriei Vatra Dornei având ca obiect revendicare și grănițuire, care nu este finalizat, în care este vorba și de terenul în litigiu, consideră că dacă se impune schimbarea încadrării juridice, aceasta se poate face și în această fază procesuală, reținându-se cel mult alin. 1, soluția de achitare fiind art. 10 lit. b Cod procedură penală - litigiu civil.
Un alt motiv de apel vizează neacordarea cheltuielilor din primul ciclu procesual în sumă de 1600 lei, considerând că în mod greșit instanța a respins cererea inculpaților apreciind că sunt aplicabile disp. art. 196 Cod procedură penală.
Prin decizia penală nr. 264/16.11.2009 tribunalul Suceava arespins ca nefondate apelurile din următoarele considerente:
Din ansamblul documentației depuse de ambele părți, rezultă că prin sentința civilă nr. 35/13. 01.1999 Judecătoriei Vatra Dorneis -a admis acțiunea introdusă de și și s- constatat că aceștia au dobândit prin cumpărare dreptul de proprietate asupra suprafeței de 12 ari teren identic cu parcelele nr.1377, 3477,3477/3, 3477/20 din CF 299 și 4175 com. cadastrale V dispunându-se întabularea în CF.
La baza acestei hotărâri judecătorești a stat înscrisul sub semnătură privată intitulat "act de vindere cumpărare" încheiat la data de 6.12.1968 între și și prin care aceștia cumpărau suprafața de 1200. grădină neindividualizată topometric și cadastral. În baza acestei hotărâri judecătorești rămase irevocabile, reclamanții și-au înscris dreptul de proprietate în CF, în baza unui plan de situație întocmit de expertul.
Prin sentința penală nr.98/4.03.2002 a Judecătoriei Vatra Dornei rămasă definitivă prin Decizia nr.466/3.06.2002 a Tribunalului Suceava și respectiv Decizia nr.806/6.11.2002 a Curții de Apel Suceavaa fost declarat fals și desființat în totalitate planul de situație întocmit de expert la data de 25.09.1997 și care a stat la baza sentinței civile nr. 35/13.01.1999 a Judecătoriei Vatra Dornei.
Prin contractul autentic de vânzare - cumpărare nr.1636/25.05.2000 Biroului Notarului Public, și au cumpărat de la numitele și suprafața de 1014.teren fânaț situat în V D, str. - identic cu parcela topo 3477/15 din a com. cadastrale VDd obândit prin moștenire de către vânzătoare în baza certificatului de moștenitor nr. 271/29. 09. 1995 eliberat de notariatul de Stat Câmpulung M.
La data încheierii acestui contract de vânzare - cumpărare proprietar tabular asupra terenului cumpărat era cu părți și cu părți în baza certificatului de moștenitor nr. D 721/29.09.1995, iar anterior acestora proprietar a fost, recăsătorită în baza certificatului de moștenitor nr. 80/11. 05.1959 al Notariatului de Stat
Părțile vătămate au susținut că în anul 1993 inculpații și au ocupat în mod abuziv o suprafață de teren ce era stăpânită în fapt de părțile vătămate și care se afla la sud de proprietatea acestora întocmind în anul 1994 un act de vânzare - cumpărare în înțelegere cu numitele și, iar după aceasta au construit pe terenul reclamanților un drum de acces.
Pe de altă parte, deși situația juridică a dreptului de proprietate al inculpaților și nu a fost clarificată în mod definitiv și irevocabil, atât în dosare penale cât și în dosare civile s-au efectuat mai multe expertize topografice vizând identificarea cadastrală a parcelelor și actele care au stat la baza identificării acestora, părțile aflându-se și în prezent în litigiu.
În ceea ce privește aplicarea față de inculpați a legii penale mai favorabile, legat de împrejurarea că la data inițierii cercetărilor era necesară formularea unei plângeri penale prealabile de către persoana vătămată, Tribunalul constată că această problemă de drept a fost soluționată prin Decizia penală nr.604 pronunțată la data de 24.10.2007 (prin care s-a dispus judecarea infracțiunii în fond), intrată sub puterea lucrului judecat. Indiferent de natura criticilor formulate de către Parchet sub acest aspect sau de opinia prezentei instanțe, necesitatea sau existența unei plângeri penale prealabile nu mai poate fi pusă în discuție în acest cadru procesual.
Sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie, tribunalul constată că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și că posesia exercitată de către inculpați era, pe de o parte, anterioară refacerii gardului (care fusese ridicat prima dată în 1991 și desființat în 1993), iar pe de altă parte întemeiată de existența unui drept de proprietate (care poate fi desființat prin hotărâre judecătorească - chiar în cadrul litigiului civil pendinte - dar este în prezent justificat prin înscrisuri). Din această perspectivă trebuie înțeleasă referirea instanței de fond la dreptul de proprietate al părților, și nu așa cum în mod tendențios au susținut părțile vătămate, ca o confuzie cu privire la natura dreptului patrimonial ocrotit sub sancțiune penală de art. 220.
Cod PenalFață de criticile formulate de către părțile vătămate apelante, tribunalul a constatat că instanța a examinat probatoriul administrat în toată amplitudinea, coroborând expertizele efectuate cu declarațiile martorilor audiați și procedând la reținerea situației de fapt tocmai în baza acestor coroborări. Declarațiile de martor au fost înlăturate (în sensul că nu au fost apreciate ca fiind credibile față de ansamblul probator administrat) în mod motivat și prin raportare la celelalte mijloace de probă care infirmau susținerile acestora.
De asemenea, în speță nu este dat vreun caz de nulitate absolută dintre cele expres indicate de art. 197 alin. 2.Cod Penal și nici un caz de nulitate relativă în condițiile celorlalte alineate. Susținerile părților vătămate și ale Parchetului, de a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, deși întemeiate pe presupuse încălcări ale unor dispoziții legale de către prima instanță, nu sunt argumentate în drept pe cazurile limitativ prevăzute de lege pentru a se putea dispune în sensul solicitat. Deși temeiul achitării (art. 10 lit. d sau 10 lit. b) poate fi pus în discuție, Tribunalul constată că soluția de achitare întrucât fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii este cea care se impune în speță și în mod corect a fost însușită și de către prima instanță.
Este evident că inculpații nu au urmărit ocuparea fără drept a terenului proprietatea părților vătămate, ci au acționat cu convingerea respectării propriului drept și exercitării unuia dintre atributele fundamentale ale acestuia. În consecință, lipsind unul din elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie în forma tip, incriminată de art. 220 alin.1 Cod Penal, este inutil a examina în ce măsură sunt date celelalte circumstanțe agravante ale acestei infracțiuni (strămutarea semnelor de hotar sau dacă inculpații au acționat împreună în sensul legii penale) - soluția de achitare impunându-se în mod evident și urmând a fi dispusă cu privire la încadrarea juridică reținută prin actul de sesizare (deși această încadrare este acum criticată chiar de către Parchet).
Reținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie, s-a arătat că temeiul achitării nu poate fi cel prevăzut de art. 18/1, ci cel de la art. 10 lit. d Cod procedură penală.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora părțile vătămate au fost obligate față de inculpați, tribunalul a constatat că suma de 800 lei corespunde exigențelor art. 193 alin. 5.C.P.P. și chitanței depuse la 140 ds. fond.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat recurs părțile vătămate și prin mandatar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întemeindu-și recursul pe disp. art. 3859pct 9 și 10 Cod procedură penală în sensul că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția și nu s-a pronunțat cu privire la probele invocate și neluate în seamă de instanța de fond, solicitând desființarea deciziei cu trimitere pentru rejudecare.
Astfel, s-a motivat că lipsurile din considerentele instanței de fond sunt suplinite prin decizie în sensul că instanța de apel clarifica exprimarea din sentința de fond cu expresii de genul "din această perspectivă trebuie înțeleasă referirea instanței de fond " sau se explică termenul de "înlăturare a probelor " "în sensul că nu au fost apreciate ca fiind credibile". Instanța de apel trebuia să raporteze motivele de apel la ceea ce se reține în hotărâre și nu la ceea ce ea apreciază că ar fi fost intenția judecătorului.
La fila 7 din decizie se reține o stare de fapt eronată, în sensul că părțile vătămate ar fi invocat că inculpații "în complicitate cu si au cumpărat in 1994 o suprafața de teren pentru a-și face drum folosindu-se de schițe care nu corespund cu amplasamentul faptic ". Din acte rezultă însă o cu totul altă stare de fapt. Inculpații au cumpărat doar de la în 1989 pe baza de înscris sub semnătură privata o parcela de teren de fânaț, când gardul era mult mai sus decât este acum. De-abia în 1994 au măsurat și intabulat, după ce le-au ocupat terenul în 1993. Conform schiței făcute în 1994 drumul pornește din laterala casei inculpaților spre vest, iar în realitate acum drumul este amplasat în fata casei, spre nord, include parte din parcela lor, fiind amplasat mult mai la nord decât cum este reliefat în schiță. Aspectele acestea rezultă atât din expertiza, dar și din ultima expertiză efectuată de expert. Mai mult, din ultima expertiză rezultă că - 3477/15 a fost creată fictiv, iar această parcela au cumpărat-o inculpații in 2000, prin act autentic, fără schiță și care, cadastral, se suprapune acum și peste parcela părților vătămate și peste parcela de drum a inculpaților.
Motivarea instanței de apel (cu referire la punctul 4 din motivele de apel)clarifică hotărârea primei instanțe și arată că inculpații ar fi ocupat terenul cu bună credință, invocând un act de proprietate, reținut de Tribunal ca fiind hotărârea judecătoreasca din 1994, care validează înscrisul sub semnătura privată din 1989 si vizează - 3477/151 drum. Dar ocuparea s-a făcut în 1993, deci după actul sub semnătură privată care privea o parcelă de fânaț, nu de drum și au ocupat terenul înainte să se intabuleze. Inculpații nu puteau invoca înscrisul sub semnătură privată, întrucât după ce au cumpărat în 1989, gardul a rămas pe vechiul amplasament până în 1993 și dacă se credeau proprietari în 1989 ar fi mutat gardul și ocupat terenul atunci. Nu se poate reține că ar fi ocupat un teren în 1993, invocând un act de proprietate din 1994 așa cum motivează instanța de apel.
Inculpații invocă însă, ca titlu, în alte declarații, actul autentic din 2000 vizând - 3477/15, rezultată fictiv astfel cum reiese din ultima expertiză administrată în dosarul civil de revendicare și grănițuire -"întrucât din probele administrate nu a reieșit faptul că inculpații au ocupat terenul situat mai jos de gardul despărțitor dintre părți, iar în ceea ce privește folosirea căii de acces există contractul de vânzare-cumpărare din 25.05.2000" (care are ca obiect parcela 3477/15).Instanța de apel nu a motivatrespingerea motivului4 de apel-chestiunea reținuta de prima instanțareferitorla culpă.Infracțiunea în cauza este una ce se săvârșește cu intenție - ocupare fără drept. Prima instanța arata ca "nu exista intenție ci cel mult culpă, bazata pe același act de proprietate". Instanța de apel nu a motivat acest aspect.
Instanța nu a motivat respingerea punctului 2i nu a clarificat care este expertiza administrata în cauză, expertizele din dosar fiind administrate în alte dosare penale sau civile.
În ceea ce privește motivul 5 de apel trebuie observat că instanța de apel nu face nicio referire la acesta n motivare.
În paragraful 5 fila 8 din decizie instanța apreciază că probele au fost examinate corect de prima instanță, "coroborând expertizele cu declarațiile martorilor și procedând la reținerea situației de fapt tocmai în baza acestor coroborări". Dacă instanța a coroborat declarațiile de martor cu expertizele atunci ar fi trebuit să apară în hotărâre mențiuni vizând un studiu comparativ. Ori, în hotărâre nu se menționează nimic de expertizele, care arată ca inculpații folosesc alte parcele decât cele cu care sunt intabulați. De asemenea, instanța de apel nu lămurește care sunt aspectele care au fost avute în vedere de prima instanța și ea le-a reținut ca fiind corecte, care sunt probele credibile și care nu. Ceea ce ar fi trebuit discutat referitor la declarațiile de martor ar fi fost cele referitoare la starea de fapt, în speță unde era gardul in 1993 și unde este acum. Martorii propuși de părțile vătămate au arătat ca pe timp de noapte inculpații au demontat gardul și au adus steril pentru drum pe care l-au descărcat pe terenul ce le aparține. Nu există nicio referire în hotărârile de fond cu privire la acest aspect, cum de altfel nu se motivează concret nici una din probele administrate în cauză, ci doar se fac referiri generale de ansamblu, care nu pot echivala cu o cercetare amănunțita a unei cauze.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și a celor care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea constată că sunt întemeiate.
Potrivit art. 3859pct 9 Cod procedură penală hotărârile sunt supuse casării dacă nu cuprind motivele pe care se întemeiază soluția sau motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii ori acesta nu se înțelege. În caz de apel, decizia trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și de drept care au dus la admiterea sau respingerea apelului. De asemenea, potrivit art. 3859pct 10 Cod procedură penală hotărârile sunt supuse casării dacă instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.
În speță, inculpații și au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220 alin. 2 Cod penal. Această infracțiune are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la posesia asupra bunurilor imobile, iar ca obiect juridic secundar, relațiile sociale referitoare la integritatea bunurilor. Ocuparea imobilului aflat în posesia altuia trebuie să se facă fără drept.
În motivele de apel, părțile vătămate au arătat că drumul inculpaților - 3477/151 nu este amplasat corect în teren, comparativ cu schița acestora, avută în vedere de instanță la cercetarea la fața locului conform căreia drumul pornește din laterala casei inculpaților. În fapt, inculpații au amplasat drumul cu câțiva metri mai jos, pornind din fața casei. Acest aspect, deși a fost invocat în fond și reiterat în apel, nu a fost analizat. De asemenea, cu privire la litigiul dintre părți au fost efectuate mai multe expertize depuse de părți la dosarul cauzei, instanța reținând doar concluziile uneia dintre ele, efectuată de expert G fără să indice motivele care au stat la baza considerării acelei expertize în conformitate cu situația de fapt. Instanța a avut în vedere doar că planul cadastral întocmit de topograful a fost declarat fals, însă în dosar sunt depuse și expertize întocmite de G(în ds. 1303/2000 al Judecătoriei Vatra Dornei ) și, care au fost invocate de părți. Este adevărat că părțile sunt și în prezent în litigiu cu privire la acest teren, însă instanța de apel trebuia să lămurească, pe bază de probe, dacă inculpații au sau nu o posesie legitimă. Nu se poate reține că inculpații au ocupat terenul din culpă, așa cum motivează instanța de fond, considerente însușite de instanța de apel, fără să fie analizate condițiile de existență ale infracțiunii, cu atât mai mult cu cât fiecare parte invocă un titlu. Ori această situație conduce la analizarea condițiilor esențiale pentru existența infracțiunii - deci, a laturii obiective și ulterior a laturii subiective.
Cum instanța de apel nu a analizat în concret situația de fapt și nu a răspuns tuturor motivelor de apel invocate de părțile vătămate, care erau de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului, Curtea va admite recursurile declarate de părțile civile, va casa decizia și în temeiul art. 38515pct.2 lit.c Cod procedură penală va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Suceava.
În temeiul art. 192 alin 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare din recurs rămân în sarcina statului.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către părțile civile și, prin mandatar, împotriva deciziei penale nr. 264/16.11.2009 a Tribunalului Suceava, pe care o casează integral și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.
În baza dispozițiilor art. 189 și art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului rămân în sarcina statului, în acestea fiind incluse onorariile parțiale ale apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpați, în cuantum de 75 lei pentru fiecare apărător, ce vor fi avansate către Baroul Suceava din fondurile. Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12.02.2010.
Președinte, Judecători, Grefier
Pt. judecător transferat
la altă instanță semnează
președintele completului
Președinte:Ilieș TitianaJudecători:Ilieș Titiana, Biciușcă Ovidiu, Cheptene Micu
