Vătămarea corporală din culpă (Art 184 cod penal). Decizia 1452/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR-
( 699/2008 )
DECIZIA PENALĂ NR. 1452
Ședința publică de la 12 octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Elena Ursulescu
JUDECĂTOR 2: Silvia Cerbu
JUDECĂTOR 3: Lucia Rog
GREFIER - - -
*********
Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București - reprezentat de procuror.
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de inculpatul și asigurătorul de răspundere civilă SOCIETATEA DE asigurare SA împotriva sentinței penale nr. 413 din 10 septembrie 2009 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr- și a deciziei penale nr. 133/26.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală în dosarul nr-.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 5 octombrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru azi, 12 octombrie 2009 când în aceiași compunere a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Asupra recursului penal de față.
Prin sentința penală nr.413/10.09.2008, pronunțată de Judecătoria Buftea, în dosarul penal nr-, în temeiul art.184 al.2 și 4 Cod penal, a fost condamnat inculpatul la pedeapsa închisorii de 1 (un) an, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.
In temeiul art.81 Cod penal, s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 (trei) ani, stabilit în condițiile art.82 Cod penal.
In temeiul art.359 proc.pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 Cod penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.
In temeiul art.71 Cod penal, s-au interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art.64 al. lit.a, teza a II-a și b Cod penal.
In temeiul art.71 al.4 Cod penal, s-a suspendat condiționat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.
S-a admis acțiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgență B și în temeiul art.14, 346 al. proc.pen. raportat la art.313 din Legea nr.95/2006, a fost obligat inculpatul la 5532,91 lei, cheltuieli de spitalizare a părții vătămate.
S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea vătămată, iar în temeiul art.14, 346.proc.pen. raportat la art.998-999 Cod civil, a fost obligat inculpatul și asigurătorul SC SA -Sucursala B în baza contractului de asigurare și a art.55 din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 172/2004, în limita plafonului maxim prevăzut pentru anul 2006, la plata către partea civilă a sumei de 5.000 lei, daune morale și 10.000 lei, daune materiale.
In temeiul art.191 alin. l proc.pen. a fost obligat inculpatul la 1000 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în ziua de 04.10.2006, orele 12,00 în timp ce se deplasa pe str. -, comuna, din direcția B către DN 1, la volanul autovehiculului marca 1304 înmatriculat sub nr.B 43, inculpatul fără a se asigura a trecut de axul al drumului, a pătruns pe contrasens și a acroșat-o pe partea vătămată, care se deplasa în aceeași direcție cu autovehiculul.
Urmare a impactului partea vătămată este proiectată pe parbriz, provocând avarierea autoturismului la parbriz și la aripa față, după care este aruncată lateral, căzând pe acostament.
Partea vătămată a fost transportată de urgență la Spitalul Clinic de Urgență, și internat cu diagnosticul "traumatism cranio-cerebral minor" și internat în perioada 04.-23.10.2006.
Potrivit certificatului medico-legal nr.A2/J/928/2006 eliberat la data de 02.02.2007, partea vătămată a prezentat la data examinării leziuni de violență ce pot data din ziua de 04.10.2006, ce s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri și planuri dure în condițiile unui accident de circulație ce a necesitat un număr de 80-90 zile de îngrijiri medicale (filele 17-18, dosarul de urmărire penală).
In cauză a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară auto de către expert tehnic, potrivit cu care starea de pericol care a condus la producerea accidentului a fost generată de către conducătorul autoturismului, respectiv de către inculpatul, în momentul în care a pătruns pe sensul contrar de deplasare prin nerespectarea prevederilor art.124 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice.
Totodată s-a arătat că inculpatul a avut posibilități de prevenire a accidentului dacă s-ar fi deplasat pe sensul său de deplasare.
Potrivit concluziilor aceluiași raport de expertiză partea vătămată, se deplasa în condiții legale, pe partea a carosabilului, cu respectarea dispozițiilor art.205 pct.2 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice, potrivit cu care pietonul trebuie să circule pe potecile laterale sau acostamentele drumurilor publice, iar în lipsa acestora, cât mai aproape de marginea din stânga părții carosabile, în sensul lui de mers.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul, partea civilă și asigurătorul Societatea de Asigurare "Unita" SA, apeluri ce au fost respinse ca nefondate prin decizia penală nr.133/A/26.02.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția I penală. Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul analizând actele dosarului, a constatat următoarele:
Prima instanță de fond a reținut în mod corect situația de fapt, aceasta constând în aceea că, la data de 04.10.2006, ora 12.00, în timp ce se deplasa pe str. -, comuna, din direcția B către DN 1, la volanul autovehiculului marca 1304 înmatriculat sub nr. B 43, inculpatul, fără a se asigura, a trecut de axul al drumului, a pătruns pe contrasens și a acroșat-o pe partea vătămată, care se deplasa în aceeași direcție cu autovehiculul.
Urmare a impactului partea vătămată a fost proiectată pe parbriz,
provocând avarierea autoturismului la parbriz și la aripa față, după care
este aruncată lateral, căzând pe acostament.
Partea vătămată a fost transportată de urgență la Spitalul Clinic de Urgență, și internat cu diagnosticul "traumatism cranio-cerebral minor" și internat în perioada 04.-23.10.2006, suferind leziuni care au necesitat 80-90 zile de îngrijiri medicale.
Starea de pericol care a condus la producerea accidentului a fost generată de către conducătorul autoturismului, respectiv de către inculpatul, în momentul în care a pătruns pe sensul contrar de deplasare prin nerespectarea prevederilor art. 124 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice.
Inculpatul a avut posibilități de prevenire a accidentului dacă s-ar fi deplasat pe sensul său de deplasare.
Partea vătămată se deplasa în condiții legale, pe partea a carosabilului, cu respectarea dispozițiilor art.205 pct.2 din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002, privind circulația pe drumurile publice, potrivit cu care pietonul trebuie să circule pe potecile laterale sau acostamentele drumurilor publice, iar în lipsa acestora, cât mai aproape de marginea din stânga părții carosabile, în sensul lui de mers.
Tribunalul a înlăturat apărările inculpatului care a susținut că în momentele premergătoare trecerii pe contrasens, ar fi pătruns intempestiv în fața autovehiculului pe care îl conducea un autoturism marca Audi, fiind constrâns să efectueze manevra, care a dus la producerea accidentului, constatând că aceste susțineri sunt contrazise de declarațiile părții vătămate, care a relatat că în momentul premergător impactului nu a observat nici un autoturism marca Audi pe contrasens, fapt aproape imposibil în condițiile descrise de inculpat (plecare intempestivă, din trombă).
De altfel, din cuprinsul raportului de expertiză a rezultat că nu a putut fi identificat autoturismul la care inculpatul a făcut referire și nici alte probe privind modul de deplasare al acestuia.
După cum a reținut, în mod corect, și prima instanță, Tribunalul a observat că împrejurarea că inculpatul nu a avut o atitudine sinceră a rezultat și din faptul că a încercat exonerarea sa de răspundere penală și transferarea acesteia în sarcina părții vătămate atunci când a susținut că în momentele premergătoare impactului aceasta "se angajase în traversarea străzii Șoseaua - dinspre stânga spre dreapta", precum și faptul că, "cu față stânga a mașinii am agățat căruciorului de butelii" tras de partea vătămată, în condițiile în care raportul de expertiză tehnică judiciară a arătat că luând în considerare mecanismul de impact lateral stânga, în condițiile în care victima s-ar fi deplasat în traversare de la stânga la dreapta față de direcția autoturismului, trăgând după ea un căruț de butelii, datorită dispunerii pe aceeași coordonată transversală, atât a căruțului cât și a victimei nu era posibil ca la nivelul planului lateral stânga față al autoturismului să se producă inițial acroșarea căruțului, iar ulterior lovirea victimei.
Mai mult, în concluziile scrise inculpatul a susținut că întreaga responsabilitate în producerea accidentului revine părții vătămate, care se deplasa pe șosea, fără a ține seama că în momentele premergătoare accidentului el însuși se deplasa pe contrasens, încălcând astfel dispozițiile legale.
Or, chiar și în ipoteza în care partea vătămată s-ar fi deplasat astfel cum a susținut inculpatul, acesta din urmă tot nu ar fi exonerat de răspundere, în condițiile în care dacă nu ar fi pătruns pe contrasens accidentul nu s-ar fi produs.
Partea vătămată nu a pătruns intempestiv în fața autoturismului, dimpotrivă accidentul rutier s-a produs tocmai datorită pătrunderii autovehiculului pe care îl conducea inculpatul pe contrasens și acroșând astfel partea vătămată.
Potrivit art. 6 pct.2 din OUG nr. 195/2002, prinacostamentse înțelegefâșia laterală cuprinsă între limita părții carosabile și marginea platformei drumului.
Tribunalul a constatat, din fotografiile efectuate la fața locului, imediat după producerea accidentului (în special cea de la fila 9 ), că acesta a avut loc într-o porțiune în care lățimea acostamentului nu permitea deplasarea părții vătămate, care avea cu ea un cărucior care era în mod vădit mai lat ( foto nr.2 -9 ), pe el, neputându-se pretinde, în mod rezonabil, de la partea vătămată, să se deplaseze trăgând căruciorul J prin șanț. Pentru că în continuarea acostamentului, în zona de impact, este un șanț cu iarbă și pomi, șanț în care se vede că a căzut și . părții vătămate ( foto nr.9 - 12, foto nr.10 -f 13 ).se lățește abia după locul accidentului,începând cu punctul în care autoturismul condus de inculpat s-a oprit, în urma frânării ( foto nr.l și 2 - 9, foto nr.3 - 10, foto nr.12 și 13 - 14 ).
În ceea ce privește fotografiile efectuate de inculpat, la mai bine de doi ani de la accident, în nici un caz nu pot fi avute în vedere la înlăturarea vinovăției sale și reținerea culpei părții vătămate, modificările suferite de partea carosabilă și acostament fiind evidente, prin comparație cu fotografiile inițiale, și nemaiputând stabili cu exactitate nici locul producerii accidentului.
S-a constatat că în drept, fapta inculpatului, care la data de 04.10.2006 în timp ce conducea autoturismul marca 1304, înmatriculat sub nr. B 43, a trecut de axul al drumului și a pătruns pe contrasens, încălcând dispozițiilor art. 124 din Regulamentul de aplicare al OUG nr. 195/2002, producând un accident rutier soldat cu vătămarea corporală a părții vătămate, care a suferit leziuni care au necesitat spre vindecare 80-90 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 al.2 și 4 Cod penal.
Având în vedere cele expuse, în mod corect prima instanță a aplicat inculpatului pentru infracțiunea reținută în sarcina lui pedeapsa închisorii care să corespundă scopului acesteia definit prin articolul 52 Cod penal, prin observarea criteriilor generale de individualizare prevăzute de articolul 72 Cod penal, dispunând totodată suspendarea condiționată a executării pedepsei.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, în mod corect prima instanță a admis în parte acțiunea formulată de partea civilă, obligându-1 pe inculpatul la plata către aceasta a sumei de 10.000 lei - despăgubiri materiale, și 5.000 lei - daune morale. De asemenea, în baza art.14 raportat la art.346 proc.pen. și art.998-999 Cod civil, s-a admis acțiunea formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 5532,91 lei, cheltuieli de spitalizare.
Tribunalul a reținut întrunirea în speță a condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998 și urm. Cod civil, respectiv existența prejudiciului suferit de partea civilă, a faptei ilicite săvârșită de inculpat, a legăturii de cauzalitate între această faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției inculpatului în săvârșirea faptei, vinovăție care îmbracă forma culpei. În dovedirea cuantumului pretențiilor, la solicitarea părții civile a fost administrată proba testimonială, fiind audiați martorii și OG, care au arătat că partea vătămată a efectuat cheltuieli cu ocazia spitalizării și ulterior în perioada de convalescență, până la vindecare, cheltuieli ocazionate cu achiziționarea medicamentelor, a alimentelor și a altor bunuri necesare (scutece). Prima instanță de fond a apreciat, în mod rezonabil, că suma solicitată de partea vătămată, de 150.000 lei daune materiale și 50.000 lei daune morale este exagerat de mare în raport cu cheltuielile efectuate și parțial dovedite, obligând în final inculpatul la plata sumei de 5.000 lei daune morale și 10.000 lei daune materiale, soluție necriticată de altfel de partea civilă în apel, după cum am văzut anterior.
Sub aspectul daunelor materiale solicitate, Tribunalul a constatat că partea civilă nu a făcut dovada în întregime a cuantumului prejudiciului material acordat, deși sarcina probei îi revenea, în această privință, în conformitate cu dispozițiile art.l 169 Cod civil.
Cu toate acestea, Tribunalul a considerat ca dovedite cheltuielile făcute de partea civilă, ca fiind evaluate în mod rezonabil la suma de 10.000 lei (RON), apreciind că ar fi absurd și total inechitabil să se pretindă acesteia ca în momentele în care este preocupată de refacerea sănătății sale, serios afectată având în vedere și vârsta pe care o avea, de 78 de ani, să se îngrijească de preconstituirea de probe pentru procesul penal.
În ceea ce privește despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, acestea sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele, pe oricare plan, suferite de partea civilă, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze pentru partea civilă ceea ce îi lipsește ca urmare a faptei săvârșite de inculpat.
În cauză, Tribunalul a apreciat că se justifică pe deplin acordarea daunelor morale în cuantum de 5.000 lei (RON), capretium doloris,în compensarea traumelor fizice și psihice suferite de partea civilă, ca urmare a faptei inculpatului. S-a arătat în acest sens că este de necontestat faptul că leziuni precum fracturile de coaste, de col femural stâng și, în general, fracturi ale sistemului osos, sunt apte să cauzeze suferințe fizice, necesitând o perioadă îndelungată de convalescență, cu atât mai mult ținând cont de vârsta părții vătămate, de 78 de ani. Suferințele fizice ale părții vătămate rezultă și din medicamentația prescrisă la momentul internării, acesteia fiindu-i administrat, un puternic analgezic, precum și din împrejurarea că a fost supusă unei intervenții chirurgicale, practicându-se hemiartroplastie șold stâng cu proteză.
Suferințele psihice sunt apreciate și acestea ca dovedite, date fiind perioada îndelungată de spitalizare și convalescență/recuperare a părții vătămate, aflată la o vârstă înaintată.
Spitalul Clinic de Urgență Baî nțeles să se constituie parte civilă cu suma de 5532,91 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare a victimei în intervalul 04.10.2006 - 23.10.2006, depunând la dosar un decont de plată în acest sens ( 14 dosar primă instanță).
Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sanitar, modificată și completată, precizează că persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuieli efectiv ocazionate de asistența medicală acordată.
Ca atare, în baza art.313 din Legea nr.95/2006, în mod temeinic și legal a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5532,91 lei despăgubiri civile reprezentând cheltuielile de spitalizare către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență
Referitor la modul de achitare a despăgubirilor, asigurătorul de răspundere civilă SC SA a fost obligat la plata sumelor datorate de către asiguratul său inculpatul către partea civilă, în baza contractului de asigurare și a art.55 din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 172/2004, în limita plafonului maxim prevăzut pentru anul 2006.
Tribunalul a considerat că apelul asigurătorului este nefondat și sub acest aspect, pentru următoarele considerente:
Astfel, la data producerii accidentului, mașina condusă de inculpat era asigurată la societatea de asigurare sus-menționată, fiind vorba de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto.
Potrivit art.49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, fața de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil. Răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală, angajată în baza contractului de asigurare încheiat cu asiguratul și nu o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că asigurătorul nu poate fi obligat în solidar cu asiguratul la plata despăgubirilor către victima accidentului.
Conform art.57 din Legea nr. 136/1995, drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.
Aceasta înseamnă că asigurătorul este obligat la despăgubiri numai în limitele prevăzute de lege pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
Potrivit art.55 alin.l din Legea nr.136/1995, în redactarea anterioară nr.OUG 61/2005, despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice sau juridice păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat.
Față de aceste prevederi, s-a apreciat în practica judiciară că răspunderea asigurătorului nu poate fi o răspundere solidară cu cea a inculpatului. De altfel, potrivit art.1041 din Codul civil, obligația solidară nu se prezumă, trebuie să fie stipulată expres, această regulă nu încetează decât numai când obligația solidară are loc de drept, în virtutea legii, solidaritatea pasivă izvorând din lege sau din voința părților.
În acest sens s-a pronunțat de altfel și Înalta Curte de Casație și Justiție -Secțiile Unite - în Decizia Nr. I din 28 martie 2005, arătând că nici Legea nr. 13 6/1995 și nici contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă nu prevăd ca față de persoanele prejudiciate prin accidente de autovehicule asiguratul și asigurătorul răspund în solidar. Dacă răspunderea părților ar fi o răspundere solidară, ar însemna că, potrivit art. 1042 din Codul civil, creditorul obligației civile s-ar putea adresa la acela care va voi dintre debitori, deci că acesta ar avea dreptul să urmărească pe acel debitor pe care și 1-a ales întrucât toți debitorii sunt debitori principali, contrar prevederilor art.55 al.l din Legea nr. 136/1995, redat mai sus. In cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.
Insă, prin nr.OUG 61/2005, intrată în vigoare la data de 10.08.2005, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România a fost modificată și completată substanțial, inclusiv cu privire la cele expuse anterior.
Astfel, potrivit art.55 al.l din Legea nr.136/1995, astfel cum a fost
modificat prin Art.1 pct.22 din nr.OUG 61/2005,despăgubirile se plătesc de
către asigurător nemijlocit persoanelor fizice sau juridice păgubite.Prin
urmare, s-a renunțat la condiția potrivit căreia asigurătorul plătea numai în
măsura în care persoanele fizice sau juridice păgubite nu fuseseră despăgubite
de asigurat.
De asemenea, art.57 din Lege a fost și el abrogat prin art.1 pct. 24 din nr.OUG 61/2005.
In consecință, față de noile prevederi legale în materie, nu se mai poate susține că răspunderea asigurătorului are un caracter subsidiar față de cea a asiguratului, cel dintâi putând fi obligat direct la repararea prejudiciului, ca urmare a producerii riscului asigurat.
Or, aceste din urmă aspecte trebuie reținute la stabilirea răspunderii asigurătorului în prezenta cauză, din moment ce este vorba de un contract de asigurare încheiat după data intrării în vigoare a nr.OUG 61/2005 [10.08.2005]. În ceea ce privește riscurile acoperite de asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit art.26 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.8 din 16.06.2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:
"(1) Asigurătorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovediteprin orice mijloc de probă.Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în formă bănească, pentru:
a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter
patrimonial;
b) pagube materiale;
-
d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată."
Conform art.27 al.l pct.7 din același Ordin, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: - 7. cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluționat și latura civilă.
La enumerarea de la art. 27 din același Ordin, pe de altă parte, nu sunt cuprinse și cheltuielile cu spitalizarea victimei, pentru care asigurătorul să nu acorde despăgubiri. Nu în ultimul rând, potrivit art.49 pct.1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.8 din 16.06.2008, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane s-au avut în vedere următoarele:
1. în caz de vătămare corporală:
a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical;
b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;
c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;
d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;
e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacității de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie;
f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.
În ceea ce privește condițiile invocate de apelantul asigurător, referitoare la depunerea de acte justificative privind pagubele suferite, aceasta nu se aplică decât în cazul în care constatarea prejudiciilor și stabilirea despăgubirilor se face în cadrul procedurii "amiabile", pe baza înțelegerii dintre asigurător, asigurat și persoana prejudiciată, iar nu în cazul în care despăgubirile sunt stabilite prin hotărâre judecătorească. Situația este aceeași și în ceea ce privește faptul că sunt suportate cheltuielile de spitalizare din bugetul asigurărilor sociale, normele emise de CSA în aplicarea unei legi, cu forță juridică inferioară acesteia, neputând contraveni dispozițiilor legii înseși [art. 49 al.l teza I - asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare,pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite -]și nici celor ale unei alte legi - Legea nr.95/2006 (art.313).
Pe de altă parte, a lăsa la aprecierea asigurătorului despăgubirile cuvenite părții civile, prin menționarea doar că hotărârea îi este opozabilă, în condițiile în care, după cum am văzut, acesta contestă că ar trebui să plătească părții civile despăgubirile stabilite în sarcina inculpatului, cu toate că sunt în cuantum mai mic decât plafonul prevăzut de lege, nu ar fi de natură decât să dea naștere la noi procese, cu întârzierea recuperării prejudiciului de către partea civilă sau chiar cu descurajarea acesteia în demersurile sale de a se îndrepta împotriva societății de asigurare.
În ceea ce privește apelul părții civile, faptul că inculpatul nu a înțeles să îi plătească despăgubirile stabilite de instanță o îndreptățește să procedeze la executarea silită a acesteia, împotriva societății de asigurare sau a inculpatului. Partea civilă a arătat de altfel în fața Tribunalului că este mulțumită de hotărârea ce face obiectul apelului.
În consecință, față de cele de mai sus, în baza art.379 pct.l lit.b proc.pen. Tribunalul a respins ca neîntemeiate apelurile formulate de inculpatul, partea civilă și asigurătorul, condiție în raport de care îi va obliga pe aceștia la plata a câte 20 lei cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestor hotărâri au formulat recursinculpatul și asigurătorul
Asigurătorul, prin motivele de recurs formulate în termenul prev. de art. 38510alin. 2.proc.pen. a invocat incidența cazului de casare prev. de art. 3859alin.1 pct. 10.proc.pen. arătând că în mod nelegal instanțele au reținut culpa inculpatului în producerea accidentului, bazându-se pe un raport de expertiză întocmit fără ca expertul să se deplaseze la fața locului pentru a stabili dacă în cauză exista sau nu un acostament care să permită deplasarea părții vătămate, criticând totodată și modul de stabilire a daunelor materiale și morale.
Inculpatul nu s-a conformat exigențelor dispozițiilor art. 38510alin. 2.proc.pen. depunând motivele de recurs în ședința publică din 04.05.2009. Fără a-și încadra criticile în vreunul din cazurile de casare prev. de art. 3859.proc.pen. a solicitat achitarea sa, arătând că, culpa în producerea accidentului de circulație i aparține în exclusivitate părții civile, care se deplasa pe carosabil deși drumul dispunea de un acostament suficient, în acest context criticând și raportul de expertiză tehnică-auto, întocmit fără ca expertul să se deplaseze la locul producerii accidentului. De asemenea a fost criticat și modul în care au fost stabilite cuantului despăgubirilor materiale și morale.
Analizând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, dar și din perspectiva cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu conform art. 3859alin. 3.proc.pen. Curtea reține următoarele:
Apărarea formulată pe întregul parcurs al procesului penal, atât de către inculpat cât și de către asigurătorul de răspundere civilă delictuală, a fost centrată pe faptul că la locul accidentului drumul era prevăzut cu un acostament pe care partea vătămată era obligat să se deplaseze.
Curtea reține că raportul de expertiză tehnică-auto efectuat în cursul urmăririi penale nu formulează concluzii certe în privința posibilităților de evitare sau prevenire a accidentului de către pietonul.
Astfel, expertul, constatând că în procesul verbal de cercetare la fața locului nu s-a consemnat dacă, la data și locul accidentului, exista acostament, stabilește că, victima se deplasa în condiții legale de trafic fără a dispune de posibilități de evitare a accidentuluinumai în condițiile în care în zona accidentului nu a existat acostament pentru deplasarea pietonilor.
Din analiza hotărârilor recurate, Curtea constată că cele două instanțe au reținut culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului, instanța de fond neantamând problema existenței sau nu a acostamentului, iar instanța de apel, stabilind, pe baza planșelor foto existente la dosar, că acesta a existat însă nu era suficient de lat pentru a permite deplasarea părții vătămate, care avea un cărucior. Astfel, Tribunalul arată că accidentul a avut loc într-o porțiune în care lățimea acostamentului nu permitea deplasarea părții vătămate, care avea cu ea un cărucior ce era în mod vădit mai lat, acesteia neputându-i-se pretinde, în mod rezonabil, să se deplaseze trăgând căruciorul J prin șanț. S-a arătat costamentul se lățește abia după locul accidentului,începând cu punctul în care autoturismul condus de inculpat s-a oprit, în urma frânării. În ceea ce privește fotografiile efectuate de inculpat, la mai bine de doi ani de la accident, Tribunalul a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere cu motivarea că modificările suferite de partea carosabilă și acostament sunt evidente, prin comparație cu fotografiile inițiale.
Curtea apreciază că Tribunalul trebuia să constate că, în mod evident, raportul de expertiză tehnică auto efectuat în cauză nu este complet, expertul nerăspunzând clar obiectivului privind posibilitățile de evitare sau prevenire a accidentului avute la dispoziție de persoanele implicate (pct. 3). În aceste condiții, instanța de apel trebuia, chiar și din oficiu, să rețină incidența dispozițiilor art. 124 alin. 1.proc.pen. careo obligausă dispună efectuarea unui supliment de expertiză, fie de către același expert, fie de către altul.
Tribunalul nu a procedat în acest mod, stabilind culpa exclusivă a inculpatului în urma analizării planșelor foto, care, în condițiile neefectuării de măsurători cu ocazia cercetării la fața locului, nu permiteau formularea unor concluziicerteprivind lățimea acostamentului și astfel a posibilității de deplasare a părții vătămate. Din aceleași planșe foto, instanța de recurs constată că acostamentulparea avea o lățime constantă anterior locului producerii accidentului, (foto1, 12 și 13 ), lățime ceparea permite parcarea unui autoturism (foto 13, fila 14 ). Concluziile nu sunt însă certe, având în vedere că nu pot fi susținute de procesul verbal de cercetare la fața locului.
Curtea constată astfel că, în cauză, conform art. 124 alin. 1.proc.pen. devenea obligatorie efectuarea unui supliment la expertiza tehnică-auto, în condițiile deplasării expertului la locul accidentului, pentru a verifica existența sau nu fâșiei de acostament necesară pentru deplasarea părții vătămate.
Curtea apreciază că, prin modul în care a procedat, instanța de apel nu a lămurit o problemă esențială în cauză, ce a constituit o apărare constantă a inculpatului și a asigurătorului de răspundere civilă, de natură a influența soluția procesului, ceea ce atrage incidența cazului de casare prev. de art. 3859pct. 10.proc.pen. cu consecința admiterii recursurilor formulate, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate de către inculpatul și asigurătorul Unita
Cu ocazia rejudecării instanța de apel urmează a dispune efectuarea unui supliment la raportul de expertiză tehnică-auto, care să stabilească posibilitățile de evitare sau prevenire a accidentului de către partea vătămată, urmând ca expertul să verifice la fața locului existența sau nu fâșiei de acostament necesară pentru deplasarea părții vătămate (pentru ipoteza în care aceasta avea un cărucior). Având în vedere intervalul de timp scurs de la data producerii accidentului, în vederea efectuării expertizei, urmează a fi solicitate și relații de la primăria comunei, cu privire la situația eventualelor modificări suferite de strada - (partea carosabilă și acostament) în această perioadă. De asemenea vor fi avute în vedere și celelalte critici formulate de inculpat și asigurător în recurs, și care nu mai pot fi analizate de curte, în raport de soluția ce urmează a fi pronunțată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de inculpatul și asiguratorul de răspundere civilă SOCIETATEA DE ASIGURARE SA împotriva deciziei penale nr.133/A/26.02.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția I Penală și a sentinței penale nr.413 din 10.09.2008 pronunțată de Judecătoria Buftea.
Desființează, în totalitate, decizia penală recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor formulate de inculpatul și asiguratorul de răspundere civilă SOCIETATEA DE ASIGURARE SA la aceeași instanță, respectiv Tribunalul București.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.9.11.2009
Dact.EA-26.10.2009/2ex
Tribunalul București. -.;.
Președinte:Elena UrsulescuJudecători:Elena Ursulescu, Silvia Cerbu, Lucia Rog
